Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » CRISTIAN PETRU BĂLAN: JUSTIN CAPRĂ, UNUL DIN MARII INVENTATORI AI SECOLULUI NOSTRU (3)

CRISTIAN PETRU BĂLAN: JUSTIN CAPRĂ, UNUL DIN MARII INVENTATORI AI SECOLULUI NOSTRU (3)

Am trecut în revistă o anumită parte din invenţiile inginerului Justin Capră, fireşte, nicidecum pe toate, deoarece fiecare din cele peste 100 de invenţii (incluzându-le în acest număr şi pe cele realizate cu colaboratorii lui) are istoria ei tehnică, materializată în timpuri de elaborare diferite, care ar ocupa numeroase pagini să fie descrise. Ceea ce însă puţini ştiu este faptul că pentru fiecare creaţie tehnică în parte, marele inventator şi-a jertfit nu numai sănătatea, timpul, libertatea, micile plăceri ale vieţii, dar, în primul rând, cam toţi banii câştigaţi, nici aceia mulţi, fiindcă rareori s-a oferit cineva să-l ajute financiar, iar inventatorul ura cerşetoriile de orice fel. El se supunea unui real sacrificiu ducând o viaţă extrem de modestă, un trai auster, ca de pustnic, lipsit fiind de bani (căci leii ce-i avea în buzunar îi investea imediat în materialele urgent necesare), dar prin tot ceea ce făcea singur în atelierul lui, marele inventator demonstra cu claritate că el a manifestat dintotdeauna o neţărmurită dragoste pentru ţara în care s-a născut, simţind o plăcere deosebită să o slujească prin ceva original, cuprins în totalitate de o sinceră mândrie naţională şi de o nestăvilită pasiune pentru muncă şi creaţie, pentru a înălţa în glorii strălucite faima pâmântului nostru românesc. Acestea au fost de la bun început piedestalurile solide ale geniului său.
Pentru a înţelege mai bine calităţile morale şi intelectuale ale acestui om, va trebui să radiografiem în continuare şi profilul spiritual al neobositului creator. El a putut fi descifrat destul de bine din unele interviuri ce i-au fost luate în diferite ocazii. Le-am căutat cu răbdare şi le-am găsit. Cele mai complete, deocamdată, mi s-au părut a fi convorbirile inventatorului cu publicistul Iftimie Nesfântu din care ne-am inspirat şi care, folosind reportofonul, prin preţioasele înregistrări făcute, ne-a ajutat să înţelegem şi mai bine personalitatea complexă a lui Justin Capră. Sunt interviuri preţioase, obligatoriu de a fi citate aici, şi nicidecum nu puteam trece peste ele. Citindu-le şi citându-le, constatăm că inventatorul dispunea totdeauna de o complexă recuzită de soluţii ingenioase pentru miniaturizare, pentru stilizare şi pentru a reduce greutatea aparatelor şi dispozitivelor fabricate, făcându-le perfect maniabile.
Nimic din ceea ce deja realizase nu-l mai mulţmea, conchidea anchetatorul său. De aceea, căuta mereu altceva şi altceva. Cu aceeaşi nedezminţită modestie, inventatorul va măturisi într-un interviu acordat iscoditorului său vizitator: Domnule Nesfântu, eu n-am făcut lucruri deosebite, eu am făcut doar optimizări… Am fost, de când mă ştiu, un nemulţumit, am căutat mereu altceva… Merg în atelier şi lucrez, îmi pun întrebări, mă culc apoi, iar în dimineaţa următoare mă trezesc că am soluţia în cap. O visez, asta e tot… Pesimiştii ce alcătuiesc corul de bocitoare al eşecurilor româneşti obişnuiesc să-i descurajeze pe eventualii tot mai puţini pasionaţi de tehnică: de geaba imaginezi maşini şi aparate de zbor dacă nu ai mijloacele concrete ca să le poţi face! Asta presupune dezvoltare tehnologică serioasă, echipamente şi aparate speciale pentru încercări şi, mai ales, o întreagă echipă de proiectanţi şi cercetători, specializaţi în cele mai diverse domenii ale tehnicii şi ştiinţei.”
Dată fiind valoarea deosebită a ivestigaţiilor şi noutăţilor oferite de domnul Iftimie Nesfântul, voi continua cu citate mai lungi din descrierea dumnealui, rezultată în urma unei vizite la casa şi atelierul prolificului inventator: „Acolo, în casa aceea modestă – notează reporterul – s-au născut şi rucsacele zburătoare ale lui Justin Capră, şi maşinile, cele care izbutesc să bată toate recordurile privind consumul de carburant la suta de kilometri. Nu a avut niciodată la dispozitţie suficienţi bani şi nici infrastructura tehnologică a unei uzine mecanice. A lucrat toată viaţa într-un atelier de nici cinci metri pătraţi, cu uneltele simple ale unui muncitor din secolul al XIX-lea; s-a folosit de materiale aruncate de alţii şi, din te miri ce, a făcut maşini. Bijuterii, nu maşini! Cântăresc de zece, cincisprezece ori mai puţin decât cele obişnuite şi consumă, de la Bucureşti până la Iaşi, abia câţiva litri de benzină. Justin Capră le-a făcut, le-a înscris în circulaţie, a străbătut cu ele drumurile cu gropi ale ţării. Nu e judeţ care să nu-l cunoască; aproape toţi poliţiştii în vârstă ce poartă de grija conducătorilor auto îl ştiu. În schimb, mai nici unul dintre liderii politici n-a dorit să audă (şi nici să se audă) despre el. De ce?! Pare să fie una dintre enigmele neelucidate ale prezentului. Povesteşte inventatorul Justin Capră… Îl întrebasem care a fost cea mai importantă laudă primită vreodată. Treceam prin Braşov spune el şi am oprit maşina, undeva, într-o parcare, aproape de Piaţa Sfatului. No, mere tărăboanţa, mere?, mă întreabă un ardelean. – Mere, cum să nu! îi răspund eu. – No, tune dracu-n roţile tale, că faină-i!”
La sfârşit de mileniu, discuţiile avute cu dl. Papuc, un om îndeobşte închis, retras în lumea cărţilor, mi-au reamintit şi de interviurile, mai vechi, cu Justin Capră, şi de atmosfera reconfortantă din atelierul lui din Bucureşti, martorul atâtor confesiuni. M-am gândit să-l caut. Ca şi alţi jurnalişti porniţi în căutarea unor teme de senzaţie, şi eu scrisesem despre el, îi prezentasem maşinile năzdrăvane sau încercasem să dezleg ceva din frământările unui suflet ce nu se lasă prea uşor cercetat. Nu-mi făceam eu iluzii c-aş fi ajuns să-i descopăr secretele, şi cu siguranţă avea destule.
Îmi plăcea să cred însă că ne asemănăm cumva; eram şi unul şi celălalt nişte taciturni, rătăcitori prin labirintul universului lăuntric. Mă gândeam adesea la el ca la moşul cel veşnic din filmul Siberiada. Anii nu-şi arătau semnele pe faţa lui, nu-mi puteam imagina că ceva ar putea să-l schimbe sau că într-o bună zi nu o să mai fie. Stări lăuntrice, greu de definit, mă opreau însă, de fiecare dată, să pun mâna pe telefon şi să-l sun. Învăţasem să ascult şi să recunosc atari semne. Peste vreo săptămână, parcă împotriva dorinţelor proprii, mi-am învins rezervele şi am format numărul, ştiut pe de rost. Mi-a răspuns o voce pierdută, ca şi cum ar fi vorbit de la capătul lumii: Sunt câteva clipe de când mi-a murit soţia. S-a stins ca o rază de lumină…
Peste încă o săptămână, am trecut să-l văd. Poate a fost intuiţia, poate Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun. Nu bănuiam atunci că avea să fie pentru mulţi ani ultima întrevedere. Ştiam însă, din prima clipă, când l-am revăzut, că acela avea să fie adevăratul interviu. Şi singurul pe care l-a dat vreodată pe deplin. Când am plecat, spre dimineaţa zilei următoare, din locuinţa inventatorului, mă simţeam apăsat de o povară nobilă: dorinţa de a aduce la lumină meandrele unei vieţi trăite sub semnul pasiunii pentru ştiinţă şi tehnică. Nu a fost uşor dar nici greu ca să pun pe hârtie tot ce mi s-a transmis: multe dintre experienţele inventatorului îmi erau cunoscute din propriile căutări. A fost însă mai greu să găsesc un editor generos, care să publice lucrurile astea. Un mic fragment al textului cât a încăput într-o pagină de ziar a apărut în „Cotidianul”, în 2001, alte publicaţii nici măcar n-au vrut să audă, ori dacă au publicat ceva, au ciuntit textele, sau le-au pus în aceeaşi pagină cu imagini respingătoare, ce adăugau textului corect o aură negativă, derizorie. La asemenea lucruri jurnaliştii noştri se pricep. Se vor elitişti, scriu cred ei pentru cei aleşi. Ştiam, din discuţiile anterioare, că J.C. este un om cu o gândire deschisă, înverşunat împotriva ipocriziei comuniste şi a înregimentărilor de orice fel. Aveam să aflu abia atunci, dupa moartea soţiei sale, că doamna lui a suportat ani de coşmar din partea autorităţilor staliniste: muncă forţată la Canal, că lucrase la mină, cunoscând mizerii, hărţuire. Şi tot atunci descopeream şi izvorul lăuntric, care i-a dat putere să reziste: dragostea. O simbioză greu de înţeles între inventivitatea unui român de la poalele Carpaţilor şi rigoarea tehnică, tipic nemţească, pe care a căutat-o toata viaţa. O asemenea rigoare se întrupase în femeia care îi fusese alături 42 de ani. Cine ar cuteza să dezvăluie alchimia secretă a unei iubiri irepetabile? Poate doar o analiză savantă a celor 77 de maşini inventate de Justin Capră, una mai năstruşnică decât alta. În atelierul de lângă casă, perete în perete cu dormitorul soţilor Capră, printre menghine, şuruburi şi unelte ce par să ţină mai degrabă de arsenalul unui vrăjitor medieval, descopăr câteva caiete cartonate cu însemnările elevului de la Şcoala de Aviaţie. Le deschid cu intenţia de a căuta imagini care să-mi vorbească despre tânărul de altădată. Literele caligrafiate cu grijă, desenele îngrijite şi rigoarea demonstraţiilor vorbesc nu numai de temeinicia şcolii de atunci, dar şi despre o pasiune pentru tehnica pe care tânărul elev nu şi-o ascundea. O fotografie din aceeaşi perioadă ne vorbeşte de la sine: severitatea de pe faţa elevului îl face să pară frate de cruce cu literele şi simbolurile matematice din caiete. Alături de ineditele manuscrise, în acelaşi atelier se află şi un obiect ce nu atrage atenţia prin nimic: este o cutie neagră, cu marginile uşor rotunjite, din care ies câteva fire: un dispozitiv care reduce masa corpurilor, cea mai renumită invenţie a lui Justin Capră. Această cutie neagră, care l-a determinat pe Henri Coandă să vină de urgenţă de la Paris ca să-l caute pe inventator, ascunde în ea unul din secretele antigravitaţiei. Şi tot ea marchează momentul în care Justin Capră a intrat în smârcurile anonimatului românesc. De câte ori purtasem discuţii cu dânsul, avusesem senzaţia că în acest punct al destinului său descoperirea unui principiu antigravitaţional, sau ieşirea din tiparele mărginite ale conceptelor tehnice clasice s-a întâmplat ceva. E greu de spus ce anume. De fiecare dată când ajungeam în acest punct, interlocutorul meu punea, pe un patefon vechi, un disc cu muzică lăutărească, din perioada interbelica, şi se strecura apoi într-o cămară întunecoasă şi rece, de unde aducea un ulcior de Horezu, plin cu vin roşu, vechi, dumnezeiesc. Şi în timp ce căutam analogii între acel moment, încă necunoscut, al vieţii lui, şi ceea ce se întâmplă cu o rază de lumină care îşi schimbă direcţia la trecerea dintr-un mediu în altul, gazda umplea cu vin pahare de cristal. Ştiţi ce se întâmplă cu o rază de lumină care trece dintr-un mediu în altul?! zic eu. Îşi schimbă direcţia. Se frânge! ” Ca şi viaţa, domnule”, adaugă inventatorul, stins. Sau ca acele râuri de munte, ce curg printr-un relief carstic, voi continua eu, cu un aer didactic. Dintr-o dată, îşi găsesc o albie subterană, care dublează pe un traseu necunoscut albia, secată acum, de la suprafaţă. ” Ca şi viaţa, domnule Nesfântu”, repetă el, şi ridică paharul deasupra mesei, chiar în dreptul becului spânzurat de tavan. Zâmbeşte, cu subînţeles. Lumina, ce cade din bec pe suprafaţa uşor vălurită a vinului din pahar, se sparge în mii de raze ce alcătuiesc o roză purpurie pe orizontala mesei dintre noi. Pe moment, nu înţeleg cum a obţinut un atare efect. ” Prin roză, spre cruce”, rosteşte el, cu acelaşi zâmbet straniu, nepotrivit în acel moment. Prin cruce, spre roză, întorc eu replica, adăugând, repede: Îmi pare rău pentru pierderea dvs… ” Nu am pierdut nimic, atâta doar că sufletul meu a plecat, mai repede, cine ştie pe unde. Şi, cum spuneaţi mai devreme, am rămas aici, albie seacă, al unui fluviu ce-a fost…” Apoi mi-a vorbit despre prima invenţie:
Aveam vreo cinci ani şi eram copil retras, mai degrabă singuratic. Cu un cuţit ciomp, am meşterit un grup de păpuşi. Le făcusem din lemn. Tăiasem crengile ceva mai groase dintr-un prun uscat, ce fusese rupt de furtună, apoi cioplisem în ele chipuri de bărbaţi şi femei. Le-am făcut ochi şi gură, am lăsat picioarele şi mâinile mobile, să le pot mişca. Nu aveam jucării, aşa că mi le meşteream eu singur. Şi pentru că nu mi-a plăcut să le văd ţepene, le-am prins pe un suport, în cerc, şi le-am făcut să se învârtă în horă cu ajutorul unei manivele. Tot din lemn. Pe urmă, am meşterit un dispozitiv dintr-un mecanism de ceasornic. Îl întorceam şi păpuşile mele se învârteau în horă, ore de-a rândul. Era o bucurie să le vezi. Dar, pentru mine, după ce terminam ceva, nu mai mă interesa acea lucrare. Bucuria era să meşteresc altceva, să creez, să fac ceva ce nu se mai făcuse. Am construit un bob, o vioară… Au fost multe, nu le mai ştiu pe toate. Am avut o copilărie frumoasă…
În timpul liceului, construieşte un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Ajungea să-i spun „Porneşte!” şi motorul, huruind, se punea în mişcare. Îi spuneam Opreşte! şi motorul se oprea. Premiul, pentru această năzdrăvanie, a fost pe măsură: toţi profesorii din liceu au rămas cu gurile căscate! Şi-apoi, ca toţi bunii români, au uitat…
Lecţia, amplificată în timp, s-a repetat pe tot parcursul vieţii inventatorului. Întâi stupoare, apoi laude de circumstanţă şi, la scurt timp, lovituri pe la spate. Justin Capră nu se plânge; nu s-a plâns niciodată. A lăsat în spatele lui 77 de maşini, cum nimeni înaintea lui nu a mai construit. (…) Marile invenţii de început – toate aceste aparate şi maşini au fost materializate, nu doar pe hârtie; au fost şi încercate. Toate, fără excepţie, sunt funcţionale. Trăiesc, vibrează! Ele s-au născut în atelierul de pe strada Aurel Vlaicu, nr. 98, un atelier aparent obişnuit, perete în perete cu dormitorul soţilor Capră. Diploma Statului român, primită mai târziu, nu l-a ajutat niciodată. Cu excepţia jurnaliştilor, nici un demnitar din vechiul regim nu şi-a arătat interesul pentru invenţiile sale. Guvernanţii de după 90 au procedat la fel: l-au ignorat. Preşedintele Constantinescu, ce e drept, l-a primit frumos la Cotroceni şi i-a strâns mâna călduros, oferindu-i o diplomă. Atât. Şi prea puţin! Miniştrii care s-au perindat pe la departamentele de cercetare ori ministerele de resort au avut mereu alte priorităţi. Pe ei nu-i interesa decât avantajele materiale ale funcţiei lor. Un patron al unei firme din Bacău l-a plătit simbolic ceva timp, în anul 2000, cu două milioane de lei pe lună, ca să introducă în fabricaţie un prototip de motoretă electrică complet silenţioasă… Era, fireşte, o sumă ridicolă. Şi acceptaţi situaţia asta? l-am întrebat. În loc de răspuns ori poate că era chiar un răspuns la întrebare îmi povesteşte o altă întâmplare: În 1956, autorităţile româneşti m-au arestat. Am vrut să cer ajutorul Ambasadei Americane din Bucureşti pentru a pune în practică o idee proprie… Cu doi ani înainte, în 1954, realizasem „rucsacul zburător”; chiar dacă nu era el perfect îl realizasem cu ce am găsit printre deşeuri, şi paraşutistul care l-a încercat, Vasile Sebe, s-a prăbuşit cu el la prima încercare aparatul a funcţionat, totuşi, ambiţionându-mă să merg mai departe, să caut rezolvări …
Deşi îmi oferise câteva mici detalii, nu-mi spune alte amănunte decât după multe ocolişuri cum s-a întâmplat asta. Nu era un om naiv. Câtuşi de puţin. Şi nici nu se dusese la ambasadă aşa, hodoronc-tronc, să-şi vândă ideile altora. În 1956, era subinginer, avea pe atunci abia 23 de ani, şi propusese mai înainte specialiştilor români un proiect de rucsac zburător. Politrucii regimului bolşevic l-au tratat cu sictir şi cu totală indiferenţă. Batjocura poate îmbrăca forme multiple. După mai multe umilinţe îndurate, i-a venit însă o idee. Era, poate, şi o formă de protest copilăresc combinat cu naivitate, îmi spune, nu ştiam cu cine am de-a face. M-am dus, pur şi simplu, la Ambasada Americană să le povestesc despre ideile mele. Oamenii au fost amabili, m-au ascultat, a venit un specialist în tehnică şi a discutat cu mine, îmi tot amintesc că îmi repeta: „băiatul tatei” şi-a notat el toate datele mele, mi-a strâns mâna calduros şi la sfârşit mi-a spus: „Băiatul tatei, nu-ţi face griji, o să te ajutăm” Şi m-au „ajutat”… Năzdrăvănia zburătoare inventată de mine a fost anunţată şi… lansată de americanii Wendell More, Cecil Martin şi Robert Cumings (brevet SUA, din 22 februarie 62). „Prioritate” mondială! Justin Capră concepuse aparatul cu şapte ani înainte şi a fost recompensat de securitatea comunistă cu… detenţia! A fost acuzat nu că ar fi vândut americanilor cine ştie ce secrete discuţiile de la Ambasada SUA au fost confidenţiale; s-a spus însa că ar fi vrut să construiască acel aparat de zbor ca să fugă din ţară. Eram în 1956, abia la trei ani după moartea lui Stalin. Întâmplarea ar fi putut să-i fie fatală. Mulţi români au murit prin închisorile comuniste pentru păcate mai mici decât cel comis de inginerul Justin Capră. După câteva săptămâni de anchetă este pus în libertate, interzicându-i-se să mai profeseze. O vreme, ca să poată trăi, va spăla maşini… Renunţă însă. Rămas fără un loc de muncă, se retrage în atelierul său şi născoceşte alte şi alte maşini. Scriitorul Cristian Petru Bălan, din Chicago, consemna, la 1 mai 1998, în „Meridianul românesc” săptămânal de limba română ce apare în SUA:
„(…) Iată că vremurile s-au schimbat în ţara noastră şi noua conducere, în care ne punem cu toţii speranţele, are acum posibilitatea să-l ajute serios pe marele inventator român. El a ajuns astăzi la 64 de ani, lucrând neobosit la proiecte din ce în ce mai interesante. Ce-ar fi, de pildă, dacă dl. Preşedinte al României, Emil Constantinescu, l-ar chema într-o utilă şi binevenită audienţă, mai ales că Justin este priceput şi în probleme de geologie? Sau ce-ar fi dacă noua Academie Română şi-ar repara ruşinoasa greşeală, recunoscându-i lui Justin Capră marea invenţie din 1956 (…)?”
Iata, domnule Cristian Petru Bălan, că în România vremurile nu s-au schimbat. Nici în decembrie 1989, când, într-o euforie aproape generală, s-au implementat la conducerea ţării personaje din eşalonul II al fostei nomenklaturi, nici în 96, când altă euforie, provocată, a adus la cârma ţării pe dl. profesor Emil Constantinescu, nici în 2000, când a revenit la putere partidul celor trei roze, nici în 2004, când în aplauzele naivilor ne-am reales liderii. (Am citat după articolul semnat de Cristian Petru Bălan: Justin Capră, un mare inventator român arestat în trecut de Securitate, îşi continuă invenţiile, publicat la paginile 14 15, în Meridianul românesc, din 1 mai 1998.)
Cu toţii ne-am bucurat de urarea prezidenţială din acea vreme: Să trăiţi bine! Poate că unii chiar trăiesc bine… (Aici fac şi eu o mică paranteză, mulţumind atât domnului Prof. Dr. Emil Constantinescu, ex-preşedintele ţării, cât şi Academiei Române pentru faptul că, deşi cam târziu, au ţinut totuşi cont de sfatul meu venit de aici din America, dar ce să zic? Mai bine mai târziu decât niciodată! – n.n.). Cât despre lozinca de faţadă propagandistică „Să trăiţi bine! – jurnalistul Iftimie Nesfântu adaugă: „Nu este cazul inventatorului Justin Capră, nu este nici situaţia autorului eseului de faţă, şi nici a editorului, care-şi sacrifică banii de pensie de multe ori ca să tipărească prezentele volume. Sărăcia, greutăţi de fel şi chip, ne împing mai departe. De câte ori sunt la Justin Capră mă simt… ca la mine acasă. Alte necazuri, dar aceeaşi frământare continuă, acelaşi neastâmpăr lăuntric ne animă. Justin Capră îşi optimizează maşinile, eu, de câte ori revin în atelier, îmi optimizez textele, căutând să trezesc interesul, curiozitatea celor ce mă citesc, să povestesc pe înţelesul oamenilor adevăraţi despre oameni adevăraţi.
Privesc în jur: camera micuţă în care locuieşte inventatorul nu are în ea nimic primitor. Nici o urmă de confort. Atelierul lipit de casă este neîncălzit şi
vai de capul lui. Soţia, singurul suflet care i-a fost aproape, nu mai este. Mă gândesc că, de fapt, Justin Capră a fost încercat toată viaţa. Probabil, deţinuţii din închisorile americane beneficiază de un confort incomparabil cu al lui. Nu mă întreabă nimeni dacă am ce să mănânc!, scapă el într-un târziu. Aproape nu-l mai aud. Mă gândesc la Femeia nisipurilor, romanul scriitorului japonez, şi la pasiunea lui Justin Capră pentru aparatele lui de zbor. Personajul din carte se bucura că a descoperit în groapa de nisip în care căzuse posibilitatea de a aduna apă. Avea în găoacea lui izvorul, avea alături femeia visurilor lui. Era legat. Chiar dacă ar fi putut să plece, n-ar mai fi făcut-o.
… M-am născut în apropiere de Floreşti – continuă o comună aflată pe lângă Câmpina, la câteva sute de metri distanţă de locul în care s-a prăbuşit, cu avionul, Aurel Vlaicu… Am lucrat în aviaţie, locuiesc pe strada Aurel Vlaicu.. Tresar. De câte ori mi-a spus asta! De fapt, ce anume vrea să-mi spună? Şi eu, ce vreau să aflu?! O discuţie ceva mai lungă cu el, dincolo de frământările de moment legate de pierderea soţiei, developează treptat o filozofie proprie unui luptător oriental, implicat într-un război fără început şi fără sfârşit. Deşi sunt prins în conversaţie, ceva din mine rămâne departe de atmosfera aceea specială din preajma maestrului. Din când în când, arunc câte o vorbă, inofensivă, mai mult ca să punctez pe înregistrarea de pe reportofon secvenţa propriilor gânduri, ce urmăreşte ca un traseu subteran, albia fostului râu de la suprafaţă. Mă întreb dacă Justin Capră este credincios. (Ca unul care îl cunosc demult, intervin aici cu precizarea că Justin nu numai că este foarte credincios, dar este pe deplin convins că toată forţa de muncă, talentul şi inspiraţia i-au fost date de Providenţă. De aceea răspunsul dat jurnalistului interlocutor este foarte clar, având şi conotaţii filosofice – n.n.): „Noi suferim de ştiinţificoză! Toţi avem impresia că ştiinţa poate da răspunsuri în toate domeniile. E fundamental greşit… Cum treceţi aşa de uşor de la ştiinţă la filosofie, şi de la filosofie la religie? Nu există decât un singur fel de cunoaştere, care este şi credinţă în acelaşi timp; noi le-am separat. Cum s-ar putea numi această ştiinţă universală care înglobează şi filosofia şi religia? Aş numi-o Ťesenţať. Cum spune şi Pitagora, nu cantitatea, ci numai calitatea cunoştinţelor determină evoluţia spirituală. Un exemplu ni l-a dat Cristos. El şi-a ales 12 ucenici fără să-i întrebe dacă sunt membri de partid ori dacă au studii universitare ori dacă şi-au construit un C.V. El a căutat esenţa… Acest adaos esenţial …Şcoala are şi un mare păcat. Noi, oamenii, ne naştem cu nişte calitaţi primare, pe care ni le pierdem odată cu şcolarizarea. Copiii, femeile şi animalele au un simţ special, care nu trece prin raţiune, şi pe care psihologii îl numesc intuiţie. Asta se pierde în şcoală. Noi, bărbaţii, zicem că folosim raţiunea. Numai că raţiunea fără intuiţie nu face doi bani. De asta avem prietene, amante, soţii… Avem nevoie de acest adaos esenţial pe care l-am pierdut: intuiţia. Uitaţi-vă numai la oamenii simpli, de prin sate mai ales. Aţi descoperi personaje de film, de poveste. Unii n-au fost lăsaţi de părinţi să meargă la şcoală, unii au avut norocul să nu-i descopere otrepele comuniste, alţii au fost daţi afară din şcoală. Sunt oameni extraordinari, dintre cei care devin prin exerciţiu şi încercări adevăraţi creatori. Şi ceilalţi au realizări, dar astea ţin de o cu totul altă zonă. Raţiunea? E o catastrofă! Un copil, de numai câteva luni, zâmbeşte la apropierea unui om bun şi începe să plângă în prezenţa unui om rău. O plantă poate ajuta la depistarea unui criminal, prin reacţii bioelectrice, sau se usucă în prezenţa unui făcător de rele… Cei mai mulţi dintre oameni şi-au pierdut atari capacităţi. Le numim acum, dupa 90, paranormale. Dacă erai bănuit măcar de asemenea performanţe, prin anii 50, 60, înfundai puşcăria. Ori te închideau la balamuc, unde nişte incapabili cu şcoală făceau experimente pe tine… Planeta maimuţelor din filmul lui Franklin Schaffner e un vis pe lângă ce-a fost în România…

Justin Capră deţine o mulţime de observaţii despre fenomene numai în aparenţă simple. Fie că le-a descoperit în cărţi sau în filme, fie că chiar el le-a făcut, le-a stocat în rafurile ordonate ale minţii, şi face apel la ele ori de câte ori este nevoie. Odată, într-o altă discuţie, îmi vorbise despre formele cristalelor de gheaţă, dependente de locul în care au apărut. Aş vrea să abat discuţia către această temă, însă el pare preocupat acum de altceva. Un flux al gândurilor, legate între ele de legi lăuntrice proprii, necunoscute, ori de fapte, cifre, întâmplări sau arhiva de observaţii stocate în memorie alcătuiesc un spectacol unic. Conversaţia cu Justin Capră are un efect mai profund decât o piesă de teatru sau un film, te poate răvăşi, te schimbă… Un om începe interviul cu el şi alt om va fi acela care, în dimineaţa următoare, părăseşte locuinţa sau atelierul inventatorului. Nu sunt de acord cu dv, îi spun, încercând să-l readuc înapoi la o temă dragă mie: rolul de îndobitocire al şcolii din perioada comunistă. Nicolae Iorga, cu toată infatuarea sa, a spus un lucru important. ŤProstul, cu sau fără şcoală, e tot prost.ť Dar afirmaţiile astea nu pot fi luate ad literam. Va trebui să le nuanţăm. Albert Einstein a căzut la examenul de matematică, Pietro Mascagni a căzut la examenul de admitere la Conservator, Thomas Alva Edison n-a avut nevoie de şcolarizare… şi, dacă ar fi urmat o formă instituţionalizată de învăţământ, n-ar mai fi fost Edison. Vă spun ceva, din observaţiile mele: când vedeţi că un om vrea neapărat să facă o şcoală, când ceilalţi îi recomandă să nu o facă, staţi departe de el. Ştiţi, e o vorbă: ŤProstul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul…ť Vedeţi dumneavoastră?! Tuţea observa: „Tuturor ne-au căzut mere în cap, dar numai Newton descoperă legea atracţiei universale. Şi-a fost întrebat: „Cum?!” Şi arătând cu degetul spre cer, a zis: „Am fost inspirat!”. Inspiraţia nu vine de la noi. E sau nu e! Demenţa guvernului comunist a fost aceea că a vrut sa instituţionalizeze inspiraţia: şcoala de literatură, prin anii 50, şcoala de creaţie, şcolile de arte… Ceilalţi, înainte de 44, au făcut „şcoli de arte şi meserii”, accentul era pus pe meserie… Un bun meseriaş poate fi şi artist, şi inventator, un meseriaş prost nu e bun de nimic, nici să repare o cizmă… Face un scaun şi-i iese strâmb… Dacă vrea să ajungă departe, se face turnător… Lipsa de coloană vertebrală, dorinţa de căpătuială, cicăleala nevestei, laşitatea îl transformă încetul cu încetul în gândac. Ori în cine ştie ce altă specie… Omul nou… Mai rău, el se face inginer, se face medic, se face preot, deşi nu crede în nici un fel de Dumnezeu, intră într-o sectă, se face profesor şi stâlceşte personalitatea unor copii nevinovaţi… ori ajunge din convingere să facă poliţie politică. Vine la mine, la dv, trage cu urechea, pune microfoane, ascultă convorbirile, scrie note informative… În România, delaţiunea a devenit specific naţional. … Noi am construit automobile, am scurtat distanţa. Dar în acelaşi timp ne-am deteriorat mediul, am provocat o catastrofă ecologică. Natura nu-ţi dă fără să-i dai! Uitaţi-vă cum se circulă în Bucureşti. Am vrut să mergem mai repede şi am ajuns să stăm pe loc, să nu mai putem circula… Paradoxurile aşa-numitei civilizaţii. Ne-am împodobit cu celulare, cu Internet, cu CD-uri… Ca să fim mai informaţi. Şi suntem, fizic vorbind, mai informaţi… Uităm însă ceva important. Mihai Eminescu scria: Ťochiul ce se-nchide afară se deschide înăuntruť. Dacă obturăm mijloacele de informare, dezvoltăm ochiul inteligenţei, pe care l-am neglijat. Dăm curs posibilităţilor latente din noi… Şcoala nu permite asta, le otrăveşte. La Braşov, o discuţie-interviu cu dr. Daniela Moşoiu, director medical al Fundaţiei „Hospice-Casa Speranţei”, alunecase spre întrebări fundamentale: Puteţi şti când se apropie momentul final pentru un asistat? Da. După ce? Când moartea e aproape, bolnavul se întoarce spre el. Nu-l mai interesează exteriorul. Ochiul ce se-nchide afară se deschide înăuntru. Pentru inventatorul Justin Capră, moartea soţiei era poate tocmai ochiul ce se-nchide afară. El, pe de o parte, şi soţia lui adaos esenţial în cupa vieţii alcătuiau un tot inseparabil, a cărui trecere prin lume s-a concretizat în 77 de maşini, una mai interesantă decât alta. Natura a fost generoasă cu Justin Capră, făcându-l rezistent la şocuri de toate felurile. Să vă amintesc aici şi un alt caz, mai puţin norocos… Este vorba de un alt inventator de excepţie, un oltean multitalentat pe care l-am cunoscut şi care a avut însă un mare ghinion.
Acesta, mulţumit de succese şi fără să bage de seamă că în jurul lui se înmulţiseră brusc tovarăşii activişti, de parca i-ar fi paraşutat americanii, omul nostru a plecat la Tg. Jiu, cu RATA, ca să cumpere un motor mai puternic pentru viitoarea lui invenţie, o posibilă „farfurie zburătoare” la care lucra… Şi-acolo, tovarăşii l-au arestat. Acuzaţia a fost că meşterul-artist ar fi vrut chipurile să construiască o farfurie zburătoare ca să fugă din ţară. Din fericire pentru inventivul oltean, la expertiza psihiatrică, un medic din Tg. Jiu a convins pe cei din comisie că e nebun. Şi în loc să ajungă la puşcărie a stat o vreme la balamuc. După eliberare, s-a întors în sat. Îl aştepta însă altă surpriză. Soţia a doua ori a treia, nu mai ştiu, îl părăsise, măritându-se cu un ofiţer de Securitate. Deşi umilit, omul a continuat să picteze biserici, să scrie şi să conceapă maşini. Dacă le vezi, fie desenate în caietele lui, ascunse în loc de taină, ori înciocălate din hârburi ruginite, te duc cu gândul la maşinăriile de prin filmele SF, cele mai ciudate. Când însă meşterul porneşte motoarele, îţi faci cruce: toate acele alcătuiri funcţionează! Atunci am văzut o cutiuţă ciudată, cubică, aflată pe o măsuţă, deasupra căreia era aşezată o placă de plumb, de mărimea unei cărţi ceva mai mari. Părea să cântarească 10 până la 15 kilograme. Am întins mâna către ea, întrebând pe meşter la ce-i foloseşte bucata aceea de plumb. N-o atingeţi, am pus-o acolo… Dar o luasem deja în mână înainte ca el să-şi termine avertizarea. Deşi ştiam bine cum arată plumbul ca aspect, prima surpriză a fost să constat că e foarte uşoară. Instantaneu, m-am gândit că e un carton presat a cărui suprafaţă a fost vopsită cu ceva. Dar când am apropiat-o de mine, a devenit dintr-o dată grea, ca de plumb. N-am avut însă răgazul de a face faţă surprizei. Eliberată de greutatea plăcii de plumb, cutia neagră şi-a luat zborul prin cameră, lipindu-se cu un clinchet ciudat de tavan! Pictorul o dădea din colţ în colţ căutând să-mi explice că salvase acest dispozitiv din vechea farfurie zburătoare şi că-l ţinuse multă vreme îngropat într-o lădiţă de plumb, împreună cu cele câteva zeci de caiete care conţineau scrierile lui…   Era un caz deosebit.
Nu puteam să nu mă duc spontan cu gândul la un alt caz, oarecum similar, adică la cutia neagră (tot o „cute neagră”!), de data aceasta văzută în atelierul lui Justin Capră ori, cu aceeaşi mirare, să mă gândesc la maşinile născocite de el, care te pot transporta de la Bucureşti la Iaşi, aproape 600 de km, cu numai câţiva litri de benzină. Încurcate mai sunt şi cărările jurnaliştilor, după cum reiese şi dintr-o amintire de-a inginerului Capră: … În 1902, s-a demonstrat matematic, la Oxford, că un aparat de zbor mai greu decât aerul nu poate să existe. În 1903, la Academia din Paris, i s-a spus compatriotului nostru Traian Vuia el avea atunci 31 de ani: ŤNumai o minte bolnavă poate concepe un aparat de zbor mai greu decât aerul! Din comisie făcea parte şi marele om de ştiinţă şi matematician, Poincaré, care i-a demonstrat matematic lui Traian Vuia că nu se poate zbura. Când am aflat asta, mi-a fost ruşine că sunt inginer.
Ce anume este necesar pentru a stimula imaginaţia tinerilor? Ce credeţi că trebuie făcut pentru ca ei să-şi urmeze chemarea? ” Nu e nevoie de cine ştie ce. Câteodată ajunge să afle că un altul a descoperit ceva intreresant, sau că lucrează pentru a realiza ceea ce pare pentru oamenii obişnuiţi imposibil”, a precizat inventatorul. Mi-a zâmbit iarăşi, la fel cum făcuse mai înainte, a umplut paharele cu vinul acela roşu, îndemnându-mă, blând. ” Vă rog… Adevărul e în vin; poate fi şi în vin… Eu nu sunt Calea, eu nu sunt Adevărul…” Am băut. O caldură ciudată, ca o vrajă părea să cuprindă încăperea micuţă, lipsită de eleganţă, cu mobilier vechi, desperecheat, redus la strictul necesar… Justin Capră a început o altă poveste care m-a determinat să-l întreb: – De unde vin invenţiile dvs.? – Nu ştiu… Nu vin de la mine. Ori ştiu eu?! Am zis că omul nu are voie să trăiască numai făcând umbră, trebuie să şi facă ceva concret… Am fost toată viaţa un complexat. Gândesc că factorii care m-au propulsat au fost angoasa, lipsurile, complexele de inferioritate, lehamitea de cotidian, un cotidian pe care îl văd mereu cenuşiu… Nevoia te învaţă. Vă dau un exemplu din lumea dumneavoastră: cei care au uşurinţă ca să scrie nu ajung niciodată scriitori. Cei care pictează ori desenează frumos nu ajung pictori. Numai neputinţa şi lipsurile te duc înainte… Japonezii n-au avut bogăţiile subsolice pe care le avem noi. Şi nici nemţii! Şi totuşi, s-au dezvoltat. De ce? Drumurile pline cu flori nu duc la glorie. Sărăcia este un factor de progres indirect, te obligă la optimizări. Nu suntem oameni răi, suntem altfel. Atipici… Şi totuşi, invenţiile dvs. de unde vin? ” Eu sunt un nemulţumit prin excelenţă, nu-mi place ceea ce văd.” Cum aţi făcut rucsacul zburător? De la ce aţi pornit? – Hm! Râde; şi pentru o clipă tristeţea pare să se retragă de pe faţa lui. Mi-a mai zis cineva: „Domnule, ce idee formidabilă…!” „Nu, domnule, nu-i aşa! Nu e nici o idee genială aici. Mă gândeam cum să pot fugi din cazarmă fără să mă vadă şeful. Aşa am găsit rezolvarea. În 56, am prezentat un proiect la Academia Republicii Populare Române; ăia nişte tembeli au zâmbit; au zis că e o prostie. Am documentele de atunci, staţi să vi le arat… M-am dus şi am depus un brevet la Oficiul de Stat pentru Invenţii mi s-a spus că proiectul Ťnu este justificat ştiintific!ť Şi-atunci, copil fiind cum poţi să consideri un om de 23 de ani? m-am apucat să învăţ matematica şi am făcut nişte justificări matematice; teoria mea a depăşit cererea celor de la OSIM: „Aşa, tovarăşu, păi vezi că se poate? dar nu trebuia să fie chiar aşa o demonstraţie… Că doar nu-ţi dai doctoratul cu asta!ť N-au înţeles nimic din ele. Şi pentru că n-au înţeles… mi-au dat brevetul. Cât despre mine, m-am bucurat că am reuşit să le dau peste nas. Şi, de-atunci, a început să-mi placă matematica! Nu mai era pentru mine un obiect oarecare… Cred că asta a fost: nevoia de a merge mai repede, nevoia de libertate sau de a zbura. Nu cu avionul cu avionul zboară toată lumea eu vreau altceva! Vreau să zbor cu un rucsac… Să fie, oare, nevoie de a evada din închisoarea în care aţi trăit toată viaţa? Faţa lui Justin parcă se întunecă. Răspunde grăbit, negând aproape instantaneu afirmaţia făcută cu o clipă înainte: N-am avut atât plăcerea să zbor, cât mai degrabă plăcerea de a construi. Mi-a plăcut să fac aparate neconvenţionale… Unul dintre ele folosea nişte… toroidale fluide, nişte aripi care nu se văd, rucsacul folosea jeturi reactive, altele, efecte peliculare…
Îmi aduc aminte de automobilul invizibil, maşina care i-a năucit pe toţi. Alături de muzeul tehnic, lumea se bulucea ca la circ. Inginerii cei făcuţi la normă de şcolile comuniste şi, ca să nu fie daţi afară din partid, însuraţi, pe ascuns, de preoţi cu stele (nevăzute) pe umăr, mai aveau puţin şi îşi făceau cruce. În spaţiul rămas liber se putea vedea doar o platformă metalică din oţel recondiţionat şi un fotoliu pe care era aşezat inventatorul. Spre maşină se îndreptaseră câteva jeturi de apă care se loveau de un perete invizibil fără să-l ude pe cel care conducea drăcovenia măcar cu un strop. Caroseria fluidă sustentaţie cu efect pelicular invenţie a inginerului Justin Capră, făcea mai multă senzaţie decât descoperirea antigravitaţiei. Cutia neagră, în schimb, a atras doar atenţia savantului Henri Coandă, care a venit la Bucureşti pentru o lungă discuţie tehnică. Şi el era preocupat de antigravitaţie!… Eu aveam nişte lucrări în acest sens, pornind de la teoria impusului – îşi amintea J.C. Am şi construit un dispozitiv care reduce o bună parte din masa unui obiect. Pentru că cei de la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie nu au avut cum să-l numească, i-au spus, simplu, Ťpropulsor cu impuls internť… Drăcovenia lui Capră cum era numită de somiăţile CNST-ului a creat, se zice, ceva insomnii mult iubitei şi stimatei academiciene Elena Ceauşescu. Ba chiar ar fi comandat, după cum s-a zvonit, câteva cutii negre, pe care le dorea instalate sub patul conjugal… Dar lucrurile astea nu l-au preocupat niciodată pe inventator. Izolat de pseudosavanţii şi savantele de carton, retras în închisoarea lui cu pereţi invizibili, el a continuat să născocească maşini, a redus consumul de benzină, a schimbat forme şi mecanisme, a imaginat alte şi alte maşinării. Ca sa poată fugi din celula fără să-l vadă Şeful! O singură grijă a avut: să care mereu după el, indiferent pe unde a mers, cutia aceea neagră, cu nişte fire îmbârligate ce ies din ea, cutie ce poate reduce o parte din masa unui obiect. O privesc îndelung, în atelierul lipit perete în perete cu dormitorul soţilor Capră şi mă întreb dacă nu cumva este el însuşi o cutie neagră, ale cărei secrete nu vor fi descifrate.”
Am încheiat aici citatul din prezentarea jurnalistului Iftimie Nesfântu şi, în continuare, selectez din interviul luat inventatorului la finele anului 2008 şi publicat la 19 mai 2011 de jurnalista Oana Bălan, pentru ziarul „Adevărul”(v. art. Automobilul este o crimă!):
„National Geographic a prezentat acum ceva vreme, o parte din invenţiile sale, multe dintre ele nebrevetate (în total, 105 lucrări, dintre care patru aparate de zbor). Întâmplarea, spune inventatorul, a făcut să se nască la doar câţiva kilometri de locul unde s-a prăpădit Aurel Vlaicu, a locuit pe strada Aurel Vlaicu 98, care se intersecta cu strada Justinian, iar marea lui pasiune a fost aviaţia. Inginer de aviaţie fiind, de o cultură uluitoare, oricând pândind la colţ cu un citat argument din Kant, Platon sau Confucius, Justin Capră spune că inginerii sunt nişte meseriaşi, nişte dobitoci, cultura este cea care îi ajută să interconecteze fenomenele. (…) El renunţă la proprietatea invenţiilor considerându-le doar etape ale jocurilor sale. Toată viaţa m-am jucat. Nu ţin la invenţiile mele. Drept dovadă, cum termin o invenţie, o stric. Fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde, mărturisea inventatorul. La ora actuală mai sunt în viaţă, dar nu neapărat funcţionale, după socotelile acestuia, vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviaţiei şi două la Muzeul Tehnic.
REPORTER: Cum v-a venit ideea să inventaţi rucsacul zburător?
IUSTIN CAPRĂ: Ideea a fost prozaică, mă gândeam cum să pot fugi din cazarmă (eram în armată) fără să mă vadă şeful. Nu e nimic superior în ce am gândit eu. Peştii, ca zodie, au întotdeauna o dualitate psihică şi sigur că o veşnică nemulţumire. Eu nu sunt mulţumit de mine, deşi ar trebui să fiu pentru că toată viaţa m-am jucat. Mai am două-trei luni până împlinesc 76 de ani şi mulţumesc lui Dumnezeu (n.red. acum inventatorul are 78 de ani), nu mă doare nimic. Teoretic, ar trebui să fiu fericit. Eu aş împărţi lumea ştiinţifică în două şi anume: inventatorul care este un veşnic nemulţumit şi care sigur devine oaia neagră a societăţii pentru că merge pe un alt drum decât cel obişnuit şi sigur că va fi penalizat de societate, de familie, bunăoară când eram mic spunea că nu sunt bun decât de păzit porci, n-a fost cazul pentru că nu am avut porci, dar mă rog, ca idee; şi opus nemulţumitului este naivul, care este savantul şi cercetătorul. Este naiv pentru că el îşi imaginează că poate ascede la adevărul absolut prin studiu, prin academic, ceea ce e fundamental greşit pentru că nu există adevăr absolut afară de cel divin, restul sunt raportate la el, sunt complementrităţi. Francezii spun că savanţii ştiu totul, dar din păcate numai atât.
R: Spuneaţi despre reproşurile familiei dumneavoastră. Ce aveţi să vă reproşaţi?
I.C.: Am fost un tip dificil, am fost când restanţier, când premiant. Niciodată nu eram atent la lecţii; eu aveam visurile mele, n-am fost un copil ascultător, ci dificil, eu personal nu am fost mulţumit de mine. Totdeauna am avut senzaţii de frică, anxietate, de irealizări, nici la ora actuală nu mă simt realizat. Noi, oamenii, ne mişcăm asimptotic spre cunoaştere, pe care nu o să o întâlnim niciodată pentru că e asimptotică şi de fapt mărind sfera de cunoaştere, mărim implicit sfera de necunoaştere care e în afara sferei şi este infinită. Numai un naiv va crede că învăţând va şti, de unde? Pe dracu, poate să-ţi crape capu! Important e să ai simţul sintezei şi nu cantitatea, numai calitatea informaţiilor. Eu consider că un cioban este superior mie pentru că el este natural, eu sunt artificial, noi trăncănim silogisme. Or, el este un om simplu, mai aproape de Dumnezeu.
R: Aţi colindat lumea cu invenţiile dumneavoastră, aveţi o groază de medalii şi trofee, de ce nu aţi rămas în străinătate şi v-aţi întors tot aici, în România?
I.C.: În anul 1956 am fost arestat de către nişte comunişti care îşi imaginau că vreau să fug din ţară, n-am avut ideea asta şi n-o am nici acum, deşi pot pleca oricând. Eu sunt român, sunt mândru de acest statut, sunt născut la ţară şi ţară însemnează zbor, visare, filozofie, mişcare, poezie. Ce s-a întâmplat cu premiile, sigur nu este meritul meu. Nici nu le-am numărat. Câteva cupe sunt pe masă şi nişte geamantane pline cu medalii: Bruxelles, Geneva, Budapesta, Chişinău, Iaşi, Zabreb, nu le ţin nici eu minte. Am primit de la preşedintele României, Traian Băsescu, la începutul acestui an (n.red.: 2008), Ordinul Naţional, în grad de cavaler.
R.: L-aţi cunoscut până şi pe Coandă…
I.C.: Am colaborat cu savantul român Henri Coandă, în 1972, într-o problemă de antigravitaţie, am colaborat cu profesor doctor Ion Purica în problema unei lucrări de fizică fundamentală, cu germanul Karlo Johann Wilde în problema de antigravitaţie, cu academicianul Eugen Macovschi în problema viului. Am participat la foarte multe şedinţe de medicină, eu nu sunt medic, sunt inginer, dar mi-a plăcut.
La un moment dat, eram ofiţer la aviaţie, cu grad de locotenent, şi am intrat îmbrăcat civil la Ambasada Americană din Bucureşti să cer sprijin pentru invenţiile mele. Bineînţeles că a doua zi am fost arestat. Voiam să lucrez la un automobil mai special. Unul dintre modelele pe care le propuneam era un automobil cu caroserie fluidă, este o caroserie creată dintr-un strat de aer care păzeşte pe ocupant de intemperii, poţi face aer condiţionat, caroseria avea şi rol de propulsie. Maşina nu stătea pe roţi, stătea pe o interacţiune magnetică, aşa încât nu te deranja drumul. N-a rămas decât la nivel de machetă. Imediat ce am ieşit, am fost arestat, m-au ţinut două săptămâni. Dădeam declaraţii, nu ştiu când era zi, când era noapte. Eram într-un beci, dormeam pe ciment şi aveam un sfert de pâine neagră pe zi. După ce am fost eliberat, mi s-a atras atenţia că dacă vorbesc, voi dispărea, pentru că se numea trădare de patrie . N-am avut voie să am decât servicii din astea: să spăl maşini, să mătur, servicii minore. Bineînţeles, mi s-au luat gradul şi funcţia. Lucram la Escadrila 206 Vânătoare la Otopeni, la MIG-uri. După aceea, un secretar de partid, mai cuminte, s-a interesat de mine şi mi-a dat un serviciu la Uzina 23 August – pe vremea aceea, la proiectare, unde, după ce am dat examen, fiecare dintre şefii de acolo a dorit să mă folosească şi i-am servit lucrând la proiectare locomotivelor Diesel electrice.
R.: De la avioane, aţi trecut la trenuri…
I.C.: Da. După aceea, am fost angajat la Institutul de Cercetări Auto, Navale şi Aeriene, prin 61-62, pentru că aveam nişte idei referitoare la oprirea automată a trenurilor în caz de pericol. Am mai lucrat şi în aviaţie, dar detaşat, nu oficial. Am realizat o sumă de mici inovaţii, nu ştiu dacă depăşesc 40-50 la număr pentru că de vreo 40 de ani nu mai am brevete. Neavând simţul proprietăţii, nu mă interesează dacă cineva îmi ia ideea, foarte frumos din partea lui! Dacă reuşeşte, e cu atât mai bine. Nu sunt ataşat de invenţia mea, drept dovadă, cum o termin, o stric. Fac alta.
R.: Care sunt ultimele brevete pe care le-aţi obţinut?
I.C.: Ultimele invenţii brevetate: motor rotativ cu jet periferic, efect pelicular, adică obţinerea forţei portante pe alte căi decât pe cele clasice; fotoliul zburător – e de fapt tot un aparat de zbor pe care nu-l ţii în spate, ci stai pe scaun care e şi rezervor. Nu e mare brânză de noutate, e o îmbunătăţire a ceea ce am făcut iniţial. Mai sunt invitat să ţin cursuri la diferite instituţii de învăţământ superior şi în general nu discut probleme tehnice, pentru că tehnica se face, nu se vorbeşte. De obicei ţin cursuri legate de filosofie, de religie. Am ţinut cursuri la Politehnică, la Electronică, la Mecanică, la Construcţii şi sunt invitat la Universitatea Agricolă din Bucureşti.
R.: Se poate trăi din invenţii?
I.C.: Nu sunt ataşat de invenţia mea, drept dovadă, cum o termin, o stric, fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde. La ora actuală mai sunt în viaţă câteva realizări tehnice de-ale mele, dar nu neapărat funcţionale: vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviaţiei şi două la Muzeul Tehnic. La Târgul de Inventică, din toamna lui 2008, au scos băieţii din muzee câteva maşini, câteva aparate de zbor şi câteva lucrări la care au mai ataşat un cearşaf de 10 metri pe 2 metri cu tot ce am făcut, până şi un desen făcut de mine la vârsta de cinci ani, pentru care am luat un premiu şi nişte bani.
R.: Ce desen?
I.C.: Am făcut un desen pentru care am luat un premiu, în 1938, de o sută de lei care însemnau foarte mult la vremea aceea, mai ales pentru un copil de cinci ani. Nici atunci, nici acum, nu am valoarea banilor, nu ştiu la ce folosesc banii. O fi cumpărat tata jucării, dulceţuri. Tata a studiat teologia, iar mama a fost la pension. Eu sunt inginer de aviaţie. Mi s-a propus să merg în Germania, mi s-a dat salariu, atelier. Am refuzat. Am fos invitat la Torino pentru o linie tehnologică, dar nu m-am dus să locuiesc acolo. Am fost în aproape toată Europa, fără intenţia de a rămâne. Eu sunt de aici şi trebuie să demonstrez ce se poate face într-o ţară unde se zice că nu se poate face. Cunosc nemţi care au emigrat în America pentru că nu se putea realiza la ei ceva. Chiar şi directorul de la Volvo a emigrat în Anglia pentru că impozitul era mai mare decât câştigul.
R.: Marii producători de automobile cum privesc invenţiile dumneavoastră revoluţionare?
I.C.: Am primit chiar ameninţări de la unele fabrici de maşini din România care mi-au spus că e o mafie mare şi că e bine să-mi văd de treabă, asta cu câţiva ani în urmă. Mi s-a spus, de la fabricile noastre de automobile, că le-ar trebui doi ani pentru o linie tehnologică. Indiferent ce vom face, dezastrul este clar, nu îl putem evita, în vreo trei ani şi jumătate va fi un colaps ecologic: se vor opri maşinile, vapoarele, avioanele, n-o să mai circule nimic. Automobilul este o crimă. Automobilul nu şi-a atins scopul. Automobilul are scopul să ne transporte. Dar nu ne transportă pe noi, se transportă pe el. O mie de kile ca să transporte 70-80 de kile, şi dacă punem cap la cap toate conversiile, rezultă 2% randament şi 98% distrugerea atmosferei. Şi avionul la fel. Va trebui să ne apropiem de natură. Dacă nu ne apropiem de natură vom pieri, calendarul maiaş se opreşte la 2012.
R.: Cum îmbinaţi filosofia cu ingineria?
I.C.: Matematica este o sculă şi cu matematica s-a demonstrat în 1902 la Oxford că un avion nu poate zbura. Cu un an mai târziu, la Academia de Ştiinţă din Paris, i s-a demonstrat compatriotului nostru Traian Vuia că numai o minte bolnavă poate să conceapă un aparat de zbor mai greu decât aerul. De aceea, filosoful Petre Ţuţea, care nu se considera filosof, dar eu îl consider un mare filosof, spunea că Ştiinţa are nevoie de Dumnezeu cum am eu nevoie de guturai; Biserica este cu totul deasupra ştiinţei, este în alt plan. Până şi Newton spunea că gravitaţia este Dumnezeu.
R.: Aveţi atâta activitate zilnic, când vă mai odihniţi?
I.C.: Nu mă simt bine dacă stau, nu ştiu dacă am luat vreodată concediu, nu prea dorm şi niciodată nu obosesc atunci când trebuie să fac ceva sau să ajut pe cineva şi viaţa mi se pare mult prea scurtă ca să pierdem vremea. Mă scol noaptea, dau drumul la polizor şi mai fac câte ceva. Singurul colaborator care îmi este apropiat, tot inginer de aviaţie, mult mai tânăr, este colegul meu, Marian Velcea şi împreună cu el am luat multe medalii în câţiva ani. El mă ajută foarte mult, nu se bagă în treburile mele. Îmi dă câte o idee, eu o fac, numai în acest mod pot colabora. Un inginer e un dobitoc, e un meşter. Dacă nu ai o cultură generală cât de cât, nu poţi interconecta fenomenele.”
Ceea ce a uitat Justin să-i spună jurnalistei Oana Bălan, în interviul citat mai sus, sunt două alte invenţii pe care fizicienii ar trebui să le numească extraordinare. Iată despre ce este vorba: Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. Comuniştii l-au reabilitat oarecum, în sensul că, mai târziu, harnicul inginer inventator şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi munca de jos a fost o sursă de inspiraţie”. Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea”. Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.
Există însă o a doua invenţie – eu aş numi-o ciudată – pe care Justin ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică. Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egala şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul National de Ştiinţă şi Tehnologie. Iar acolo a venit un hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanţi – şi prima expresie rostită a fost Ťnu se poateť. La care Groza zice: „Nu se poate, da’ merge… Cum dracu’ justificăm?” Doctor în fizică, Dan Vămanu, care a fost şef de promoţie la Oxford, a studiat dispozitivul şi mi-a zis „Justine, să mă ia dracu’ dacă am înţeles. Asta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică”. Nu s-a găsit nici acum”.
Întrebarea frecventă ce i s-a pus inventatorului era: De ce nu plecaţi din ţară?” De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? Răspunsul său invariabil era: M-a întrebat asta un ziarist încă de pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis: „Eu să plec? Să plece ei (comuniştii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera în ţara asta? Aici este o ţară formidabilă – nu se poate da faliment. Ce să mai falimentez? pentru că tot sistemul e falimentar… Şi pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poţi să faci treaba asta, cade guvernulť. După revoluţie au venit alţii să mă întrebe „De ce, totuşi, nu plecaţi?”. Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada… Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…” Răspunsul acesta are şi o vizibilă tentă ironică, fiindcă inventatorului îi plac quiproqou-urile…
Acum Justin Capră are aproape 78 de ani, dar nici vorbele lui, nici fizionomia, nici mişcarea nu-i arată vârsta. O explicaţie ar putea fi şi stilul său foarte echilibrat de viaţă, absolut original, mai ales dacă avem în vedere faptul că mulţi ani de-a rândul inginerul a respectat un regim strict vegetarian, după care a revenit la un regim alimentar normal, dar ştiinţific echilibrat. El îşi explică însă tinereţea” pe factorii genetici, pe seama familiei. Tata a murit la 90 de ani pentru ca l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii, mătuşile – la 102, 107, 110… Dar şi munca pasionată te poate ţine zdravăn. Justin lucrează în prezent la cel de al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze ce a început şi lăsat neterminat şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultura, ci un simţ al sintezei. Kant zice „eu sunt propriul meu stăpânť. Ei, cum dracu’ poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi mai spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (…) Newton zice „Ce este gravitaţia? Eu pot să vă spun că este direct proportională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei; e o formulă matematică exactă, dar esenţa n-o ştie nimeni”. Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim deoarece curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit.”