Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » POETUL NĂZĂREL LUCACI – 1 AN DE LA NAȘTEREA SA ÎN VEȘNICIE

POETUL NĂZĂREL LUCACI – 1 AN DE LA NAȘTEREA SA ÎN VEȘNICIE

Moto: Dacă vei avea ocazia să citeşti din roadele muncii mele literare şi te vei întreba cine am fost, află că nu sunt decât un fulg de nea topit în căldura dragostei neţărmurite pentru oamenii adevăraţi. Năzărel Lucaci

 

SUNT ROMÂN

 

Sunt fălos că sunt român.
Acestea o ştiu şi-o spun
fără pic de resemnare,
cu mândrie celui care
vrea să ştie cine sunt
pe acest imens pămînt.

Ţara mea-i grădină vie:
munţi semeţi, mare, câmpie,
râuri mult bogate-n peşti,
holde, codri ca-n poveşti,
iar în nopţile cu lună,
ciute, la izvor, s-adună.

Însă, cea mai mare-avere,
ce-mi face sfântă plăcere
este bravul meu popor
ce îşi are-al său izvor
de l-al Romei domn, Traian,
cu sânge nobil, roman.
 

 

FASCINAŢIE

 

 
Năluci răzvrătite par norii pe cer,
iar crestele-n zare, sfioase, -ncet pier,
mănunchiuri de raze, din haos, se scurg,
o mare de sânge e-n geană de-amurg.

Când umbre fugare în zbor de lumini
aleargă pe creste de munţi carpatini,
un imn al tăcerii netulburate
s-aşează pe câmpuri, s-aşează pe sate.

Şi şoapte de taină-mpresoară văzduhul,
culori de rubin, încet, îşi dau duhul,
iar mâini colosale, în falduri uşoare,
întunecă zarea în voal de-nserare.
O ploaie de stele, încet, încet, se iveşte,
ţâşniri nestemate de farmec ce creşte,
pătrunde în suflet prin ochi diafani,
creînd o mulţime de feţi năzdrăvani.

Tu stai până târziu şi-admiri fascinat
natura solemnă și-apoi, avântat,
alergi cu gândirea ta beată, smerit,

spre cel ce cu har le-a gândit şi zidit.

 

 

            MI-E DOR

 

Mi-e dor de satul meu natal,
de cântec dulce de caval,
de dimineţile cu soare
în zi de sfântă sărbătoare.

Mi-e dor de portul de la ţară
ce-n dulce cântec de vioară
învârte horele cu foc
nesăturat de-atâta joc.

Mi-e dor de al pădurii cânt
în blânda batere de vânt
cu glas de obosit izvor
şi-n sprinten fluier de păstor.

Mi-e dor de freamătul de brad,
de ape ce-n cascade cad,
de-ntunecoasele poteci,
cu clipe de aer, reci.

Mi-e dor, mi-e dor să rătăcesc
pe plaiul nostru strămoşesc
cu tainice şi-adânci şoptiri
şi nesecate fericiri. Mi-e dor….

 

 

ROZELOR

 

Voi rozelor, ce cu ardoare
îmi dăruiţi spre încântare
al vostru minunat parfum,
v-aş mulţumi, dar nu ştiu cum.

A voastră limbă mi-i străină
şi sufletu-mi, smerit, se-nclină
în faţa scumpei voastre feţe
catifelată şi în tandreţe.

Mă-ntreb: mai este oare-n lume
o altă floare cu-așa minune
de miros fin, îmbătător,
petale-n strai multicolor?

O nu! Nu cred, mult mă-ndoiesc
că mai sunt flori în port regesc
aşa ca voi de-nălţătoare
când vă scăldaţi în val de soare!

 

 

CERȘETORUL

 

Am văzut pe strad-un umil cerşetor
ce-şi trăgea cu greu beteagul său picior
şi-n suflet, s-a-ntâmplat ceva neexplicat
ce tot mă urmăreşte, de-atunci, neîncetat.

Priveam la faţa sa senină, zâmbitoare,
şi se părea că tot e-n regulă şi n-are nimic
care să-l doară, să-l facă înjosit
că a ajuns olog şi umblă la cerşit.

Şi-atunci, m-am întrebat care-i secretul lui
de-i vesel totdeauna şi, niciodată, nu-i
nemulţumit, posac cum sunt ades acei
ce-aleargă după bani ca cei mai craşi mişei.

El are-n suflet pacea aceea neînţeleasă
de toţi acei ce cată spre „lumea cea aleasă”
cu emfaze, şantaje, averi pe nemuncite
şi-atâtea fapte crude, satanic, zămislite.

De-aceea, îl stimez cu-adâncă plecăciune,
căci pentru mine nu-i decât doar o minune
prin care s-a-ntrupat un simplu cerşetor
cu suflet de arhanghel şi c-un beteag picior.

 

ÎNCĂTUȘAT

 

Încătuşat, în boz, aştept
s-apară juriul ca să-mi dea
pedeapsa ce-o voi merita
c-am încălcat al său percept.

Nelămurit mă simt şi-acum
unde-am greşit, când şi de ce,
fiindcă eu cred că un cod e
în care-i scris ce-i rău, ce-i bun.

Dar iată, vine grefierul
c-un braţ plin, plin de hârtii,
de nici tu nu mai poți să ştii
de cum îl mai slujeşte flerul.

În urma lui, prea onorata
instanț-abia îşi duce pasul,
iar sala-şi potoleşte glasul
şi procedura este gata.

Un bătrânel ce-i preşedinte
priveşte către condamnaţi;
cu glasul ferm şi apăsat,
îi spune aspru: „Ia aminte!

A tale fapte săvârşite
îţi trag în cârcă ani mulţi, grei,
de temniţă ca toţi acei
ce-au fost şi-s încă fără minte.

Ai criticat, prin scrisul tău,
tot ce-i nedrept ca şi prostia
şi-ai promovat mult omenia
şi dragostea în Dumnezeu.

Ai fost retras şi n-ai dorit
să fii şi tu printre cei mari,
megalomani şi demnitari
şi cu puţin te-ai mulţumit.

Ai ajutat cum ai putut
pe-acei săraci, neajutoraţi
şi i-ai cinstit ca şi pe fraţi
cu micul tău sărac, avut.

Ai fost un aprig luptător
pentru dreptate, cinste, frăţie
cu-a ta modestă omenie,
sperând în bravul tău popor.

Sentinţa e ca-ntreaga viaţă
să ţi-o petreci ascuns de lume,
ca să se uite al tău nume,
iar altora, va fi povaţă.

Ia-l gardiene şi îl du
în temniţă să mai gândească
la ce-a făcut să se căiască
pân’ ce va spune cucul „nu”!

Deşteptătorul a sunat,
iar eu abia am desluşit
c-a fost un vis neprihănit
de care, iată, am scăpat.

 

TU, TOAMNĂ

 

Cât de frumos te-ai îmbrăcat,
slăvită toamnă,-n strai regesc
şi ne-ai adus făr’ de bănat
prinos de aur câmpenesc!

Pădurile, sub curcubeu
de proaspete şi dulci culori,
trăiesc un neînţeles puseu
sub blânde licăriri de zori.

Ard merele în mari livezi
şi strugurii dospesc în vii,
s-adun porumbii în girezi
de pe mănoasele câmpii.

Curg prunele în grele falduri,
gutuii se-ndoiesc sub rod,
dovlecii s-au urcat pe garduri
uimiţi de marele record.

Cămările s-au burduşit
de-aromele-ţi încântătoare
şi zâmbetu-ți neprihănit
îl prididesc în orice floare.

Mă simt atât de fericit,
tu toamnă blândă din poveşti,
şi-ti spun cu drag: „Bine-ai venit
pe-aceste plaiuri româneşti!”.

 

REȚETA SUCCESULUI

 

Dacă vrei să ai succes,
în viaţă, fără regres,
ia reţeta de mai jos
c-o să-ţi fie de folos:
Pui în inima-ţi dorită
de a fi în pace iubită
şapte grame de tăcere,
voinţă după plăcere,
mult mai multă-nţelepciune,
de se poate, două glume,
fără gram de ironie,
dar cu tact şi veselie.

Dup-aceea, pui uşor
în loc de piper, umor,
bucurie, umilinţă,
cutezanţă şi credinţă,
multă muncă şi răbdare,
calmitate şi iertare,
şi te laşi în armonie
fără pic de gălăgie.

Dacă vezi că nu dospeşte,
după placul tău fireşte,
picuri-un gram de respect
după bun simţ şi prospect,
pune-un strop de bunătate,
le amestecă pe toate
şi atunci, în mod precis,
vei atinge al tău vis.

 

SPERANȚA

 

Un om fără speranță,
Fie el chiar cine o fi
Nu poate răzbate-n viață
Orișicât s-ar osteni.

Fara ea, ești fir de iarbă
Legănat de orice vânt
Ce s-așterne ca o roabă
Umilită pe pământ.

Cu încredere cât carul
Și iubire mare în piept,
Vei străpunge stăvilarul
Orișicărui dur prospect.

Da! Fii dârz de neclintit,
În lupta cruntă cu viața
Și cu crez de monolit,
Stăpânește-n piept speranța.

 

 

BIOBLIOGRAFIE NĂZĂREL LUCACI

NĂZĂREL LUCACI s-a născut la 14 iulie 1933 într-un sat pitoresc (Răchiteni) de pe Valea Siretului, rămâne în satul natal până la vârsta de 12 ani, timp în care face cele 4 clase primare în condiţiile vitrege ale vremii.

În anul 1947, este dat să urmeze clasele cursurilor gimnaziale la Seminarul romano-catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi, însă datorită naţionalizării din anul 1948, îşi întrerupe pregătirea, retrăgându-se la casa părintească. Urmările războiului, ale cunoscutei secete din anul 1947 au influenţat puternic şi familia sa, fapt ce nu i-a mai permis să-l întreţină într-o şcoală. De aceea, începe studiul muzicii cu un cunoscut pianist al vremii, Barnabas Rujanchi, ca după terminarea studiilor, să fie numit organist la o biserică unde într-un timp scurt a reuşit să organizeze un cor pe 4 voci. Însă, datorită unor intrigi, este dezgustat şi după câteva luni, demisionează, aşteptând momentul să plece ca să-şi facă stagiul militar. După lăsarea la vatră, se angajează ca împuternicit al Băncii Agricole din Roman pe câteva comune.

Munca istovitoare de teren nu-i permitea să urmeze cursurile la fără frecvenţă pentru completarea studiilor şi demisionează, angajându-se ca muncitor la „Uzina de mecanică fină” din Sinaia, perioadă în care îşi completează pregătirea gimnazială şi liceală, ca în 1962, să intre în învăţământ ca profesor suplinitor. Se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi la care se califică în domeniul literelor. Lucrează ca profesor de limba română la Școala generală „Dumitru Mărtinaş” din Butea până la pensionare (1990).

Fiind un mare iubitor al naturii, refuză propunerea de-a se fixa într-un mediu urban. Aşa că trăind în mijlocul ei şi bucurându-se de beneficiile sale, a considerat că e de datoria lui s-o şi cânte. Deşi atracţia pentru poezie a simţit-o din anii tinereţii (a avut scrise câteva caiete cu poezii), a renunţat de-a mai scrie când a văzut că i se impune să scrie la comanda unor „tovarăşi”. A preferat să rămână un anonim.

Abia după anul 1989 a revenit la vechea dragoste. A scris permanent, ajungând să aibă scrise peste 1000 de poezii referitoare la viaţa socială, natură, trecut istoric, etc., un caiet cu epigrame, două cu proză scurtă (schiţe), două piese de teatru, din care una în versuri, un roman, un caiet cu acrostihuri, un volum cu fabule.

A publicat două volume: „Pe aripi de idei” și „Fabule”, în anul 2014, la editura adjudeană Armonii Culturale, girat fiind de scriitorul și editorul Gheorghe A. Stroia, ambele volume apărând cu sprijinul minunatei sale familii. A fost fondator şi colaborator la revista locală „Orizonturi butene”. A trăit în comuna Butea, județul Iași, unde a și trecut în neființă la 7 octombrie 2014