Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » ANGELA BURTEA: DE TOAMNĂ

ANGELA BURTEA: DE TOAMNĂ

De toamnă…

E toamnă de ceva vreme, cu soare şi lacrimă, cu vânt şi zâmbet fugar.

Pătrunde în noi amestecul vrăjit al iubirii de toamnă, se ascunde într-un colţ al trupului, secătuit de-atâta căldură văratică, şi, misterios, creează senzaţii de nesiguranţă. Prin pale de lumină bolnavă, privirea poposeşte în nesfârşitul cerului, încercând să regăsească, firav chiar, sentimentul siguranţei.

Adăpostită în braţele vânjoase ale toamnei, stau vreme îndelungată şi adulmec aroma inconfundabilă a bogăţiei. Împrumut din aurul ei, şi-n galbenul-portocaliu îmi regăsesc lumina de-altădată. Îi zâmbesc protocolar  şi-i propun să nu se grăbească, ci să tranziteze lent, agale, leneş chiar, ca şi când ar avea de încasat nişte datorii.

Îmi rotesc ochii plini de curiozitate, şi-n cele din urmă, faţa mi se încarcă de cel mai strălucitor zâmbet. În lumina aceea miraculoasă, acoperită din când în când de spuma ceţii, zăresc umbra iubirii. O desluşesc cu greu, dar sigur e ea. Păşeşte temător, elegantă şi fermecătoare. În straie de sărbătoare, aşa cum o ştiam din prima zi, purta în buzunarul de la piept trandafirul de culoare purpurie. M-am mişcat plină de neastâmpăr, aşa cum făceam odinioară, şi-n cele din urmă am alergat spre ea. Cu mâinile întinse, m-am desprins, împingând cu putere pământul, şi m-am înălţat puţin câte puţin.

Am încercat să strig, dar numele mi-a îngheţat pe buze. I-am înţeles imediat mesajul şi-am tăcut. În linişte profundă, ne-am atins palmele. Degetele prelungi şi străvezii au străpuns aerul şi-n alunecarea mlădioasă i-am simţit chemarea. Umbra iubirii a prins contur, întregindu-se. Mi-a zâmbit şăgalnic, apoi umăr la umăr ne-am continuat zborul.

Tăcută, s-a apropiat de copacul timpului. Era înalt, cu crengi asemănătoare răchitelor, cu frunze verzi, de diferite mărimi. M-a apropiat de trupul ei, apoi m-a aşezat sub frunza timpului nostru. O frunză colţuroasă, dar primitoare. Purta urmele intrigilor. Cu răni încă sângerânde, frunza ne-a mângâiat protector. Era semn bun! Timpul iubirii nu expirase!

Furată de-atâta  frumos, am uitat că sunt un om obişnuit şi-am privit spre mulţimea domestică. M-am trezit înfiptă cu picioarele în pământ, trasă de faţa vizibilă a lumii prezente. Mi-am coborât privirea, dorind să păstrez imaginea curată şi nevinovată a iubirii mele. Sub copacul timpului nostru retrăisem îmbrăţişarea miraculoasă a stării de bine. Mi-am continuat mersul, având grijă ca petala trandafirului pierdut să nu se ofilească niciodată!

Dintotdeauna mi-a plăcut anotimpul frunzelor colorate discret, al dimineţilor acoperite de spuma ceţii şi-a foii de argint. Dintotdeauna am privit toamna ca pe cel mai bun prieten, iar frunza timpului meu şi-al ei renaşte în fiecare lună de toamnă, iar rănile sângerânde prind coajă spre nedumerirea lumii de tot felul.

Angela Burtea

TOAMNA

În foşnetul de coşuri pline

Şi-n râsul rodului bogat,

Apare Ea în salturi line

Prin proaspătul pământ arat.

Ne râde Toamna-n ramuri grele

Cu plinul ei prea plin şi copt.

Şi ne îndeamnă-n dor şi jele

Să-i strângem rodul mai cu rost.

Nu are timp să ne mai certe

Şi nici să strige înspre noi,

Ne-mbie doar în calde şoapte

Uitând c-am fost săraci şi goi.

Îşi lasă furia deoparte

N-aruncă lacrimă şi vânt,

Aşteaptă-n taină, pe tăcute,

Iubirea-n simţuri şi în gând.

Suntem copiii ei de veacuri

Şi tot de veacuri dă cu spor

Românilor de pretutindeni

Bucate-alese şi mult dor.

Îţi mulţumim, iubită Toamnă!

Căci din hambarul cel bogat

Hrăneşti şi-acoperi veche rană

Dorind românu-ndestulat!

Angela Burtea