Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL VII

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL VII

În timpul păstoririi Mitropolitului Antim Ivireanul, la Mitropolia Ungro-Vlahiei se adusese o tiparniţă nouă, unde se tipăreau ceasloave bisericeşti în limba neamului şi pentru fraţii din Transilvania. La început se tipăriseră şi cărţi în limba Ivirului, de unde se trăgea Înalt Prea Sfinţitul, apoi, Patriarhia de la Constantinopol dorea să le dea cărţi şi în limba creştinilor din alte părţi de lume, şi s-au mai tipărit în armeană, coptă şi arabă. Teascul îşi văzuse de munca lui şi, după moartea de martir a Înalt Prea Sfinţitului, odată cu pierderea atâtor învăţaţi şi buni creştini s-au împuţinat şi meşterii tipografi. Rămasă fără nici un sprijin,  tiparniţa abia putea să facă faţă cererilor urgente ale Sfintei Mitropolii locale şi uneori celor de peste munţi.

Într-o aripă dosnică a palatului mitropolitan, în trei cămăruţe întunecate, numai cu două ferestre ferecate, aşa cum se construia atunci, meştereau din greu la acea muncă migăloasă şi cu multă atenţie doar doi călugări şi un frate. Meşter şi mai marele tiparniţei era prea cuviosul Teofilact, un bărbat înalt ca un par, slab şi smochinit, dar cu ochi vii sub nişte sprâncene negre şi stufoase, ca o icoană de ascet din picturile întâlnite în bisericile noastre. Ajutor îl avea pe prea cuviosul Gherasim, meşter mai nou, care era un bărbat bine împlinit şi cam bălai la boi, barbă şi mustăţi şi, deşi nu ieşea din canoanele posturilor nici cu o firimitură, totuşi îi atârnau şuncile ca la un mare mâncău. Fratele Ilie, care nu împlinise douăzeci de ani, era tânăr şi cu un muşag dereş la barbă şi mustăţi. Se vedea silitor în ale învăţăturii şi, cum îl cunoştea bine cuviosul Teofilact, fusese adus pe post de învăţăcel, să înveţe şi să-l ajute în rosturile tiparniţei. Ucenicul tocmai turna plumbul literelor pentru un afipt de anatemă ce urma a fi lipită pe uşa bisericilor din târg şi în timp, pe uşile tuturor bisericilor din târgurile ţării . Pentru parohiile de la sate nu era nevoie, cum mai toţi enoriaşii erau analfabeţi.

Cei doi meşteri încercau să descifreze un afipt grecesc, ieşit din tiparniţa Patriarhiei, unde, în partea întâia, descria ce metode folosesc acei păgâni şi antihrişti de francmasoni pentru a-i îmbia pe bunii creştini la secta lor spurcată, iar în partea doua, Prea Fericitul din Constantinopol aducea blestemul şi anatema celor prinşi cu asemenea idei de răsturnare a formelor de stat, cunoscute de la întemeierea lumii, cum sunt citite în Biblie şi Sfintele Scripturi.

Era o zi de brumar, din postul Naşterii Domnului, cu ceaţă până în pământ şi chiciură pe toată frunza rămasă, iar sfinţiile lor au aprins o lumânare, să lumineze acea scriere măruntă, cum o scriseseră cuvioşii de la tiparniţa mai bună. Nişte tropăituri pe scări şi vocea cuvioşiei sale Hrisant, portarul palatului mitropolitan, sparse liniştea încăperii :

– Binecuvântează, părinte!

– Amin! răspunse cuviosul Teofilact.

Înaintea portarului a apărut un monah pirpiriu şi bălăior, cu faţa plină de bunătate, evlavie şi nişte ochi vioi.

– Bucuroşi de oaspeţi? a întrebat străinul, nerecunoscut în întunericul spart de lumânărica ce era spre sfârşite.

– Bucuroşi, a răspuns cuviosul Teofilact. A… prea cuvioşia ta! a sărit şi a întins braţele pentru o primire caldă şi frăţească, frate Agaton, au trecut peste cincisprezece ani de când nu ne-am văzut.

– Numai cine merge întru Domnul nu se mai vede pe acest pământ, frate. Ori noi, cu toate necazurile acestor vremuri ne mai bucurăm de lumina soarelui.

– Stai mai mult la noi sau eşti în drum spre alte sihăstrii?

– Stau, frate, câteva zile, să-mi odihnesc ciolanele bătrâne şi m-oi duce unde mă mână poruncile şi interesele noastre. Sunt plecat demult de la soborul nostru de la Dragomirna şi aşa, din chinovie, în chinovie, a dat Domnul să ajung şi aici, să te văd şi îmbrăţişez.

– Nu te întreb de fraţii cunoscuţi dacă mai trăiesc, doar de fratele Ilarion, ucenicul Prea Sfinţitului Paisie Velicicovschi, arhimandritul de Neamţ, care a mers către Domnul. Amândoi i-am fost ucenici şi răposatul ne-a fost duhovnic şi meşter în toate.

– Fratele Ilarion este iconomul sfântului locaş Putna şi cu perspectivă de arhimandrit, cum nu este nimeni mai priceput ca el în toate.

– Transmite-i, când îl vezi, toate iertăciunile mele şi multă sănătate şi spune-i că pentru el mă voi ruga în timpul rugăciunilor mele.

– Frate Teofilact, drumul meu a fost lung. De la Neamţ am urmat prin multe chinovii până am  trecut graniţa şi, mai întâi, m-am odihnit la chinovia Dălhăuţilor. Am ocolit-o pe cea de la Treisteni, unde s-au pierdut toţi fraţii la acea molimă din timpul lui Constantin Cehan Racoviţă şi, abia am ajuns la fraţii de la Ciolanu, unde aveam de dus o veste. De acolo, cu altă poruncă am odihnit la fraţii de la Sfânta Episcopie a Buzăului, şi iată-mă aici, unde vin fără poruncă, numai să te văd şi să-ţi dau nişte înscrisuri, la care noi nu le-am putut da de capăt. De aici, m-oi duce la Sfânta Episcopie a Vâlcii, tot cu interes şi apoi… înapoi, acasă.

– Frate Agatoane, oare, te mai ţin oasele pentru asemenea drumuri lungi şi pe asemenea vreme?

– Frate, mă odihnesc destul în metocul nostru şi drumurile mă ţin sănătos. Dar nu uit la fiecare popas să-i spun rugăciunile şi mă rog la Cel de Sus şi când merg.

– Cred că vă este greu acum, sub poruncile papistaşilor de nemţi.

– Frate, eu sunt moldovean de neam şi nu puteam să las fraţii mei singuri la vremuri de nevoie, după ce am fost ocupaţi şi vânduţi mişeleşte de cei mari. Ca ortodocşi într-o împărăţie catolică şi alte credinţe, ne apar destule greutăţi. Mai sunt şi ucrainenii, mai mulţi ca noi. Tu, ai făcut bine că ai plecat la ai tăi şi, cu meseria ta de om al teascului aduci lumină la cei care-l au.

– Mai aveţi vreun teasc în acel colţ de ţară, răpită de la sânul mamei?

– De asta o ducem greu, frate. Mai era teascul vechi, adus la Sfânta Episcopie a Rădăuţilor, că la Mitropolia Iaşilor fusese adus altul nou. Dar, acum nu se mai poate lucra cu el. Este adus de la Mitropolia Kievului, din vremea Înalt Prea Sfinţitului Varlaam. Totodată, am pierdut meseriaşii şi nu mai are cine să pregătească alţi învăţăcei. De asta şi altele în ale tipăriturilor o ducem greu..

– Vei fi obosit şi flămând, frate. Te voi conduce la chilia mea şi, după ce te-oi omeni şi te-i odihni, eu mă întorc la teasc, să fac un afipt pentru fiecare biserică din târg şi, în timp, pentru bisericile din toate târgurile ţării. Le vor lipi pe uşi, să citească toţi creştinii afurisenia Prea Fericitului de la Constantinopol, despre acei păgâni anticrişti şi stricători de datini şi ţări, francmasonii.

– Despre ei am auzit că ar fi apărut şi în Moldova noastră. Şi acolo am auzit că au fost afurisiţi de Înalt Prea Sfinţitul. Dar nu mă simt obosit şi nici flămând, frate. Am plecat de dimineaţă de la fraţii de la Snagov, unde m-am odihnit şi omenit creştineşte.

– Atunci, cred că fraţii au terminat de turnat plumbul şi, să dau zor, să termin. Bănuiesc că nu mai este mult să bată clopotele pentru Sfânta Liturghie. Dar, de ce înscrisuri vorbeai, pe care nu le-aţi dat de capăt?

– Avem nişte înscrisuri găsite de un haiduc, Ilie Rădăşanu, care au fost luate de la un Konning, trimisul Prusiei la Iaşi, când a fugit spre Polonia, înainte de celălalt război. L-au buzunărit bine haiducii şi, dacă nu-i găsiseră bani mai mulţi, l-au controlat şi în căptuşeala cizmelor, căci bănuiau că are un înscris către un zaraf din târgul Iaşilor, sau de aiurea. Dar, în căptuşeala carâmbilor au găsit nişte scrisori, la care degeaba ne-am muncit noi mintea, că nu le-am putut descifra.

 Zicând acestea, fratele Agaton a scotocit în traista lui şi a scos un toc de carton negru. Fratele Teofilact l-a luat şi din el a scos nişte foi împăturite şi a privit la flacăra lumânării nou schimbată. La prima vedere erau nişte litere gotice foarte frumoase, înscrise în nişte pătrate bine delimitate, pe o faţă şi alta a foii de mătase, dar fără nici o noimă. După un timp de încordare şi atenţie, a zis către Agaton :

– Astea sunt scrisori cifrate, frate. Aşa cum obişnuiesc să scrie cancelariile împărăţiilor la trimişii lor din alte ţări. Ca să înţelegi taina ce se ascunde în aceste pătrate, trebuie să ai cheia descifrării.  Dacă mi le laşi, am să încerc să le descifrez.

– Frate, noi ne-am chinuit ani buni şi nu le-am dat de capăt. Până la tine, le-am arătat la cei care ştiam că mai cunosc multe limbi străine şi la prea cuviosul Ilarion de la Putna, colegul cuvioşiei tale şi la cuviosul Pahomie, meşterul teascului de la Neamţ. Cum te ştiu cu răbdare şi curios din fire, ţi le las, că nu am ce face cu ele.

Afară, soarele încerca să împrăştie ceaţa şi să topească chiciura adunată. Din senin, a început să bată clopotul cel mic pentru Sfânta Liturghie. Călugării au lăsat totul baltă şi l-au însoţit pe fratele Agaton în paraclisul mic, la slujba orânduită.

A treia zi, cu toate că vremea nu se îmbunătăţise, cuviosul Agaton a plecat spre Sfânta Episcopie a Vâlcii. A rămas cuviosul Teofilact cu nopţile de nesomn, muncit de acele documente încâlcite şi fără posibilitate de a fi desluşite.

Era cuvioşia sa un om hotărât când întâlnea un obstacol în cale, oricare ar fi fost el şi nu dădea geană de geană până nu-l trecea. Poate, de aceea nu punea carne pe el ca prea cuviosul Gherasim, mai moale, ştiind că timpul rezolvă problemele singur şi nu trebuie să-ţi faci sânge rău pentru toate nimicurile. Şi mai avea cuvioşia sa Gherasim un mod de a lucra dezlânat, că nu ştia niciodată unde a pus un lucru şi până îl căuta, vedea că nu-i mai trebuie sau găsea altă cale de a-l face.

Ordinea lucrurilor, încrâncenarea rezolvării tuturor necunoscutelor şi curiozitatea de a şti, o avea din fire doar cuvioşia sa Teofilact. Numai meticulozitatea şi orizontul lucrărilor făcute le căpătase pe unde învăţase atâţia ani.  Aşa ajunsese din „fratele” Toader de la chinovia Poiana Mărului, la meşterul Teofilact, călugăr cunoscut pe unde învăţase. Primise laude şi la Şcolile Atonite şi la Mânăstirea Trisfetitelor şi la cea a Neamţului, unde fusese lăudat de Prea Sfinţitul arhimandrit Paisie. De acolo, fusese trimis de Înalt Prea Sfinţitul Grigorie la Mitropolia de Alba şi, numai de vreo cinci ani revenise la vechea vatră.

Erau mulţi cuvioşi călugări cu cunoştinţe de limbi streine, dar puţini puteau să le aştearnă în scris, pe hârtie, ca prea cuvioşia sa. Căci cunoştea, pe lângă greacă, slavonă, latină şi limbi mai moderne, europene. Numai la Alba învăţase, bătrân de acum, latina şi germana. Nu mai vorbim de italiană, franţuzească, rusă şi engleză, învăţate la chinoviile de la Athos şi Trisfetite.

Când domnul Moruzi adunase iar Şcoala Grecească din Bucureşti şi îi pusese noi temeiuri materiale, a rămas tot la vechea meserie. Zadarnic se zbătuse bătrânul didascalos Fotiadis şi îl chemase la catedră. Mai că s-ar fi dus, că îi plăcea să vadă privirile atente şi curioase ale copilandrilor-pudei, dar se opusese Înalt Prea Sfinţitul Dositei, Vlădica nouă. „Ştiu că ţi-ar fi drag, dar nu am ce-ţi face. Dacă pleci şi tu, trebuie să închid tiparniţa. Până îţi ridici înlocuitor, ai de la mine canonul tiparniţei. Ai înţeles?” a zis Înalt Prea Sfinţitul. Ce înlocuitor putea să aibă, când prea cuviosul Gherasim, uituc cum l-a făcut Domnul, uită unde a pus şipul cu cerneală. Poate, s-ar ridica acest frate Ilie, dar îi trebuie ani de şcolire, poate câţi a făcut el. Iar până atunci, va fi bătrân şi va rămâne tot aici.

La Athos îi căzuse în mână un jurnal franţuzesc, care avea în el tot nişte pătrate, ca nişte grătare, gândite de mintea omului. Trebuia să găsească altă înţelegere sau alt sens al cuvântului dat. Dar nu puteai să depăşeşti numărul literelor din pătrat şi trebuia să te închizi cu celălalt cuvânt, aşezat pe verticală. Încercase să dezlege acele pătrate şi reuşise. Dar acele înscrisuri foarte importante nu făceau parte din cele de închis pe orizontală şi verticală. Trebuie că avea o cheie ştiută, dacă îl putea descifra uşor acel trimis. Mai văzuse la Sfânta Mitropolie a Albei trei cercuri concentrice în care, pe două scriai alfabetul şi pe al treilea, cifre. Poate ar fi putut să le dezlege aşa.

Toate aceste mărunţişuri îl făcea pe cuviosul Teofilact să nu dea geană pe geană în timpul nopţii. Acele pătrate le avea în cap şi când lucra în tiparniţă. Numai în timpul Sfintelor Liturghii şi a ceasurilor de citanie şi meditaţie, parcă le uita. Dar şi atunci îi veneau în minte ca buruiana care năpădeşte cultura muncită. Lăsase să gândească de Sfintele Sărbători şi să le înţeleagă tâlcul, atunci când nu mai lucra la tiparniţă. Trebuia să încerce cu metoda celor trei cercuri. Dar trebuia să găsească perioada de cifre sau litere care, se amâna de la o literă la alta. Cu aceste gânduri intră spre sfârşitul ajunării, atunci când fiecare creştin se spovedeşte pentru Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Chiar se liniştise şi încerca un sentiment de pace în suflet, cum trebuie să fie fiecare creştin la aşa Sfântă Sărbătoare Împărătească. Numai că, cu două zile înainte de ajunul Naşterii Mântuitorului, dis de dimineaţă, l-a căutat cuvioşia sa ieromonahul Sofronie, călugărul diaconit la parohia Sfântul Ilie Gorgani, căruia cuvioşia sa Teofilact îi era duhovnic. Erau din acelaşi sat, de pe valea Slamului Sărat şi fuseseră „fraţi” amândoi la chinovia Poiana Mărului, sub ascultarea stareţului Vasile. Cât cuvioşia sa umblase la şcoli înalte şi fusese trimis de răposatul Mitropolit în alte focare de cultură, în ţară fusese molima holerei şi, cum prea mulţi preoţi îşi găsiseră liniştea întru Domnul, Înalt Prea Sfinţitul îl numise pe cuviosul Sofronie, ieromonah de parohie. Sofronie se ştia sărac cu duhul şi nu a vrut să se diaconească. Dar, a insistat Înalt Prea Sfinţitul, „Că cine ştie rosturile şi troparele Sfintelor Liturghii mai bine ca un călugăr, când le cântă în strană de atâtea ori pe zi şi noapte, o viaţă”? Când s-au întâlnit după atâţia ani, a fost rugat de ieromonahul Sofronie să-i fie duhovnic.

La spovedanie, Sofronie se vedea cu acelaşi păcat al îndestulării pântecelui, aşa cum îl cunoştea ca frate şi i-a dat canonul meritat. Dar când terminase cu toate şi dădea să se ridice, cuvioşia sa i-a cerut un sfat ca unui cuvios bun în canoane cum îl ştia.

– Frate, descurcă-mă! Nu ştiu ce canon să-i dau unui creştin cu năravul furtului

– Canoanele se dau omului pentru fapta lui. Aici, trebuie să ţii cont dacă a furat o pâine când îi era foame sau a furat punga unui amărât, când punga lui era mai plină ca a amărâtului.

– Întâmplarea este mai complicată. Omul este mic şi neînsemnat, un amărât de slujitor la hanul Şerban Vodă. În iarna trecută, la han a odihnit trei nopţi, un trimis al împărăţiei engleze. Mergea de la Viena spre Istambul, către ambasadorul permanent de acolo. Trimisul cu suita lui au fost ajutaţi şi slujiţi de oamenii hanului, printre care era şi acest amărât de enoriaş al meu. Omului i-au căzut ochii pe o casetă de fier, bine ferecată şi a furat-o din prima zi. Cu toată frica, nu a fugit şi a văzut că nici până la plecare, trimisul nu a observat lipsa casetei. Ca orice amărât, a crezut că în casetă sunt bani, să trăiască o viaţă de belşug. Din câte mi-a spus el, caseta era aşa de ferecată, că fără cheia ei nu a putut-o desface, nici cu toporul. Şi, după atâta muncă, timp de aproape o săptămână, când a deschis-o, a văzut că era plină numai cu hârtii. Cum erau scrise în altă limbă, nu a înţeles nimic şi a văzut că păcătuise fără folos şi toate gândurile lui de belşug fuseseră în zadar.

–  Bunurile diplomaţilor şi casetele trimişilor sun păzite şi garantate chiar de oamenii ţării gazdă. Şi fără să ştie, omul a riscat destul. Acesta este un furt diplomatic şi puteau să-l spânzure turcii sau să-şi piardă capul.

– Ce canon mă sfătuieşti să-i dau, dacă a furat şi nu a găsit ce gândea?

– După cât a riscat şi dacă nu a găsit nimic, dă-i un canon de simplu furt. Dar, să se roage la Dumnezeu, timp de un an, în fiecare seară, că a scăpat nedescoperit.

– Prea cuvioşia ta, caseta, cu toate hârtiile mi le-a adus mie şi eu nu ştiu ce să fac cu ele. Poate sunt importante şi ar fi păcat să se piardă. Le aduc aici şi poate cucernicia ta înţelegi ceva.

– Adu-le, dar, mai importante îi erau celui căruia i le-a furat. Adu-le, şi poate le descifrăm noi.

Acea întâmplare l-a făcut pe prea cuviosul Teofilact să nu aibă sărbători tihnite, ca fiecare creştin. Fratele Sofronie adusese caseta cu teleguţa unui enoriaş în după masa praznicului Sfântului Ştefan Deşi nu era mare, cam cât cinci Biblii cantacuzineşti puse una peste alta, era grea, după cum vedea cuviosul că o cară fratele Sofronie. Se vedea destul de chinuită din vechi, cu urma de topor şi alte unelte tăioase sau nu, la forţarea încuietorii. În ea erau răvăşite o mulţime de hârtii, de toate formele şi calităţile. De la hârtiile de mătase diplomatică, cum credea cuviosul Teofilact că ar fi mai importante, la hârtia de ambalaj pe care erau scrise notele de plată de la hanurile şi cârciumile unde se odihnise şi mâncase trimisul şi suita lui.

Pe hârtia de mătase erau nişte scrisori personale, scrise frumos şi de aceiaşi mână şi iscălitură. Erau datate şi adresate de un oarecare lord Eduard, dintr-un castel din Scoţia. Se vorbea în ele despre diferite întâlniri, pe care la început le credea familiale prea cuvioşia sa şi nişte întâmplări curioase, petrecute între lorzi, lady, siri şi cavalerii regatului. Se mai vorbea de încuscriri şi dote de familie,  date la nişte tineri. Toate ordonate la prima citanie, dar amestecate în mod nefiresc şi oarecum haotic. De exemplu, o lady în vârstă, poreclită Mama Mare, promitea unui oarecare cavaler Edmont, castelul de Salisbury, dacă se unea cu lady Pau, asta după căsătorie. Sau, tot ea, Mama Mare îi promitea cavalerului John, domeniul de Essex, dacă se ducea la vânătoare într-un loc anume şi alte sumedenii de curiozităţi din lumea lor.

În alta, vorbea despre ce auzise acel Eduard la nu ştiu ce serată sau high life de la lorzii, prinţii şi cavalerii numiţi şi în celelalte scrisori. Erau bârfe de budoar sau întâmplări nevinovate la prima vedere, dar nu şi la ochiul şi mintea scrutătoare a prea cuviosului. Călugărul era învăţat cu cuvintele diplomaţiei, unde se vorbeşte scurt şi de cele mai multe ori cu înţeles bănuit. Vorbăria din aceste înscrisuri îi era specifică diplomatului numai atunci când trebuia ocolit un răspuns clar. Dar nu pierdea acel Eduard vremea să-i detalieze prietenului de peste ţări şi mări nu ştiu ce întâmplări galante, să folosească atâtea poşte organizate din occident. Şi ar fi costat mult la asemenea nimicuri transmise. Şi unde mai pui că, acel Eduard îi scria dintr-un castel din Scoţia, ţara oamenilor cei mai strânşi la pungă, după cum cunoştea cuvioşia sa.

Ce-l punea în încurcătură era o scrisoare cu mult umor şi haz, unde acel lord povestea ultimele întâmplări din Londra, vizitată de curând şi de isteria stârnită de la o întâmplare ciudată. Iată ce povestea scoţianul :

„Ziarul din 14 Aprilie avea un articol pe larg comentat despre cele două surori Porter, Anne şi Sarah, fiicele lui Mister Porter, unul din potentaţii şi iluştrii căpătuiţi în ultima vreme. Se întreba reporterul, cum un asemenea om, cu unul dintre cele mai luxoase hoteluri ce-l avea în City-ul capitalei şi cu un venit atât de ajuns, să lase cele două fiice să vină pe jos în întunericul oraşului, împreună cu doamna de companie, după miezul nopţii. Şi, cum de  nu le dăduseră bani să ia o trăsură  când se întorceau de la banchetul dat de regina Charlotte? Fetele au întâlnit în întunericul străzii şi au fost conduse de un domn stilat şi curtenitor la început,însă, după câteva sute de yarzi să devină impulsiv şi, folosind cuvinte triviale, a scos o armă ascuţită şi a atacat fetele şi doamna de companie, cărora le-a sfâşiat nu numai fustele, chiar şi posterioarele, acea zonă atât de fină şi sensibilă la nişte  myssi ca ele. După acea întâmplare, au mai fost multe alte cazuri similare şi, în câteva luni, în jur de douăzeci, cu aceleaşi urmări.

Isteria era aşa de mare, că mulţi din lumea ajunsă a capitalei oferiseră premii pentru prinderea monstrului care se răzbuna pe posteriorul femeilor prinse noaptea în întunericul oraşului. La asemenea ofertă de prindere a monstrului spintecător de posterioare, a apărut o adevărată gardă a vigilenţilor puşi pe căpătuială, din rândul lacheilor, servitorilor şi vizitiilor, precum şi a unor detectivi particulari, care de acum băteau străzile oraşului mai toată noaptea.

Se întreba reporterul, oare, „să fie un nobil nebun cu asemenea idee fixă sau un demon cu calitatea de a se face invizibil după ce făcea asemenea carnagiu”? Bărbaţii geloşi, cu femei mai libertine, care sfidau cutumele şi obiceiurile vechi şi umblau hai-hui pe străzile întunecoase, se bucurau în sinea lor . Alţii, care ştiau că pedeapsa celui prins va fi destul de aspră, când aveau un interes urgent şi nu aveau bani de o birjă, să nu fie bănuiţi, îşi luau nevestele la braţ şi porneau unde îi mâna interesul, dovedind că sunt casnici şi nu au nici un amestec cu cel bănuit.

Femeile din clasele avute comandau rochii unde, fustele aveau întărituri ţesute din fire de metal, iar cele sărace, dacă le mâna interesul în puterea nopţii, puneau pe sub fuste obiecte metalice plate, tingiri, sau altele, după forma acelei părţi atât fine şi atât de râvnite de monstrul necunoscut.

Numai că Cel de Sus a ţinut cu oamenii cinstiţi şi la 13 Iunie, la o manifestaţie publică, domnişoarele Porter au recunoscut monstrul, în persoana lui Williams Rhiwick, un creator de flori artificiale, cu apucături de gentelmens, care nu a vrut să recunoască nimic. A fost judecat şi, la proces, pentru el au depus mărturie mai mulţi prieteni care, au jurat că în noaptea de 13 Aprilie bănuitul ar fi fost în prezenţa lor la o sindrofie şi nu ar putea să fie monstrul bănuit. Judecătorii nu au ţinut cont de depoziţiile martorilor şi l-au condamnat la şase ani de închisoare. Să zică mersi că a scăpat cu atât după isteria stârnită, când poporul era aşa de pornit şi se aştepta să-l spânzure, sau să-l surghiunească în cine ştie ce colonie de peste mări şi ţări.

A fost o spaimă la toată Londra, aşa cum povestesc bătrânii că a fost prin anii 1712- 13, când acei membri ai clubului Molockilor terorizaseră capitala cam tot la fel”.

La această scrisoare cucernicul a meditat zile întregi şi a ajuns la concluzia că întâmplarea este adevărată, căci mai citise în ziarele englezeşti alte zvonuri şi isterii care cuprindeau acea capitală. Mai citise şi ştia poporul englez destul de aplecat asupra zvonurilor pline de monştri şi crime făptuite cu sânge rece.

În casetă erau şi acte de plată a unor servicii făcute de nişte supuşi nemţi după nume, ca Iohan Muler şi Wolfagang Stein, din Viena, sau Ioşca Thuniaghi şi Micloş Ianoş din Pesta, precum şi un nume românesc, Ştefan Mailat, din Sibiu. Se vedeau plătite bine serviciile supuşilor împărăteşti, că numai Ştefan Mailat primise peste şapte lire englezeşti şi ceilalţi mai puţin, fiecare.

I-a trecut timpul dintre două Liturghii prea cuviosului să le ordoneze pe cele care bănuia el că ar fi cele mai importante de tot vraful de hârtii fără valoare, de la hanuri, crâşme şi spălătorese.

Nu a dormit încă vreo săptămână şi era muncit de gândul împărtăşirii cuiva din aceste scrisori citite şi nu găsea un om destupat la minte şi mai plimbat în diplomaţie.

ALBA IULIA