Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL VIII

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL VIII

Cu o săptămână înainte de Sfântul Nicolae, într-o noapte cu troian şi vârtejuri de ninsoare, pe Podul Târgoviştei înainta rădvanul postelnicului Plainos, cu vizitiul Ştefan pe capră. Se vedea că venea de la drum lung, după omul încotoşmănat în şube de nu i se vedeau decât ochii şi valurile de aburi care ieşeau din cai. Cunoscând butca şi omul ce îl conduce, caraulele îl lăsară, fără a-l opri. După ce a ocolit spre mahalaua Sfintei Vineri, rădvanul a intrat pe uliţa Sfinţilor Apostoli şi s-a oprit la poarta casei boiereşti. Zăvozii îşi făcură datoria şi lătrară a om cunoscut. Porţile se deschiseră după un timp şi tot alaiul plin de zăpadă intră prin porţile din spate, locul de intrare a slugilor şi atelajelor.

Omul, îngheţat, abia coborî pe scara rădvanului şi chemă pe Grigore grăjdarul, cu sfat să buşumeze bine caii năduşiţi după atâta drum, frig, zăpadă şi vânt.

– Vezi, mă Grigore, să te uiţi bine la ei, că io i-am adus sănătoşi şi numai cum îi îngrijeşti tu de acum încolo, ai să răspunzi în faţa boierului.

– Lasă, mă, ce sunt primii cai care îi primesc de la drum lung? Dar, ia zi, cum a fost, că ai întârziat două zile după socotelile stăpânului.

– Ca la orice drum lung, cu bucurii şi necazuri. Io mă duc la bucătărie, că am îngheţat de tot, îmi e foame şi aş bea ceva tare.

Nici nu s-a dezbrăcat ca lumea şi a fost chemat în casele de sus de boierul curios de veştile aduse. Îl aşteptau în iatac, boierul şi jupâneasa alături, cu ochii măriţi de bucuria ştirilor ce aveau să le vină.

– Ia zi, Ştefane, aţi ajuns cu bine?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am dus şi întors cu bine, boierule.

–  A fost greu? Şi de ce ai întârziat vreo două zile?.

– .Dacă eram singur, mă mâncau lupii prin meleagurile alea sălbatice dintre munţi, dar noroc că au fost mai multe droşti şi chervane cu marfă şi am făcut pârtie de sub Sterpu, până la Brezoi, unde era troian şi abia am putut să răzbim

 – Dar la dus, a fost mai bine?

– A fost şi nu prea, că am pierdut o ladă în care avea coconul hainele şi zicea el şi banii. Iaca, am un înscris să vi-l dau. După cum a scris, o să înţelegeţi.

–  Asta trebuia să spui de la început. Te ştiu om dezgheţat, de ce ai întârziat să-l dai? Dă-l repede!

Cu mâinile îngheţate, vizitiul se buzunări cu greu şi întinse o hârtie împăturită, cam boţită şi uşor udă. Boierul luă cu mâinile aproape tremurând hârtia şi din spate, cu gâtul lungit al cucoanei Ruxandra, începu să buchisească în greceşte :

Dragă neneacă şi babacă.

 

Vă scriu că am ajuns cu bine la Hărmanştat, Sibiul nostru, după cum îl numesc nemţii pe aici. Sunt bine şi sănătos, numai că pe drum am pierdut lada cu hainele mele şi grosul banilor luaţi de acasă şi am fost obligat să mă împrumut la starostele Iohann, bancherul tău, bani de drum şi de cheltuielile ce îmi trebuie de aici încolo. Vedeţi şi plătiţi datoria prin bancherul din Cronştat, Braşovul nostru şi tot prin el să-mi trimiteţi alţi bani de cheltuială.

                                                                                                        Sărut mâna, Dinu.

 

Robul, care nu înţelegea nimic din citania grecească a postelnicului, stătea smirna, aşteptând să-l lase liber, să se încălzească în bucătărie şi îi era foame.

A urmat o discuţie aprinsă în greceşte între boieri şi, după un timp, boierul l-a întrebat pe vizitiu:

– Unde aţi avut lada cu hainele coconului şi aţi pierdut-o tocmai pe cea unde avea banii?

– Deasupra, pe rădvan, a zis robul încurcat.

– Pe rădvan erau mai multe lăzi. Erau într-o legătură toate, cum de aţi pierdut-o tocmai pe aceea şi nu au căzut şi celelalte?

– Ia, la Slatina la han, cuconul a umblat în ea să ia nu ştiu ce şi după aia am pierdut-o, a completat el, mai încurcat.

 – Deci, ai pierdut lada, că nu ai legat-o cum trebuie!

 A bătut din palme şi a zis roabei de dincolo de uşă:

– Să vină repede vătaful Negrilă.

Ţiganul a început să facă feţe, feţe şi să se roage, pierdut de boier

–  Aoleo, că bine mă căptuşii la drumul ăsta. Zău, boierule, eu am legat-o, dar s-a pierdut. Ştie şi coconul.

Boierii iar au mai discutat aprins în greceşte şi se vedea cu multe reproşuri, după care stăpânul a meditat un timp şi a zis vizitiului :

– Ştefane, tu să spui cum a fost! Dacă nu spui totul curat cum a fost, te dau pe mâna lui Negrilă. Îl pun să te biciuiască şi să te bage la beci, acum iarna, până ai să spui cum a fost.

– Zău, boierule, că am spus curat. Chiar ştie şi cuconul cum a fost, a zis ţiganul, pierdut de tot.

– Ştiu că ştie şi el, dar nu a fost aşa cum spui. Hai gândeşte-te, că Negrilă trebuie să vină!.

– Dacă aşa a fost, aşa spun, a zis el cu glas fâstâcit.

Negrilă tocmai sosise şi asista la discuţia aprinsă în greceşte, de unde se vedeau iar reproşuri din ce în ce mai tari.

–  Negrilă a venit, te-i gândit, Ştefane?

– Mă gândii boierule, da eu sunt între ciocan şi nicovală.

– Cum vine asta? Nu mănânci pâinea mea? Cum ai curajul de mă minţi?

Jupâneasa stătea bosumflată şi parcă pierdută pe altă lume.

– Aşteaptă afară, vătafe! Poate am să te chem eu, a zis boierul, potolit de acum. Hai, spune adevărul cum a fost şi, să nu-ţi fie frică dacă spui curat.

– De, boierule, noi suntem mici şi spunem ce ne învaţă ăi mari. Asta e, de ne mai vedem şi cu picioarele în butuci pe degeaba. Ştiu că atunci când boierii se ceartă în casă, bat slugile, a zis omul cu năduf .

– Văd că Negrilă ţi-a dezlegat limba, spune cinstit cum a fost şi scapi de toate.

–  Cum să dai, să nu superi pe nimeni? Acu, o să se supere cuconul tânăr, a zis omul înmuiat.

– Spune cinstit şi scapi de necaz, hai!

S-a mai codit el un timp şi a început :

– Drumul a fost greu de vreme, dar am ajuns mai târziu cu o zi.

– De ladă să-mi spui! Aşa-i că nu ai pierdut-o?

– Aşa-i, boierule. Da’ cuconul m-a învăţat să spun că am pierdut-o. A zis aşa: ” Tu să o ţii una şi bună, că lada a căzut pe drum” şi eu, de…mic cum m-a făcut Dumnezeu, aşa am zis. Asta-i, a regretat omul.

– Când ţi-a zis boierul să spui că ai pierdut lada, imediat cum aţi ajuns sau la plecare?

– La plecare, căci cât am stat eu să se odihnească caii, a pierdut vreo trei poştalioane.

– Cu cine a umblat coconul trei zile, cât ai stat tu acolo?

–  Cu nişte boieri tineri, din care doi cu bărbuţă scurtă.

– Dar Lascarache a dormit cu tine acolo, la han?

– Cu mine, dar îl chema ceasuri întregi şi uneori noaptea. Ba, îl trimetea după cumpărături la miezul nopţii şi bătea  drumurile până găsea ce vrea cuconul.

– Ai habar cum pierdea coconul, nopţile?

– Asta, nu o ştiu şi nici Lascarache nu-mi spunea nimic.

Postelnicul a scos un aspru de argint şi înmânându-l, i-a zis vizitiului.

– Ai tremurat destul. Ia şi tu pentru când vrei să bei un ţoi la o nevoie. Şi a continuat: Acum, te duci la bucătărie, spui că eşti îngheţat de drum şi să-ţi dea o litră de rachiu şi după ce mănânci, o oca de vin.

Robul a sărutat mâna milostivă şi, după ce a ieşit afară şi-a făcut cruce. Înainte de a coborî scările  gândi: ” De acum, m-am pus bine şi cu boierul tânăr. Asta-i soarta noastră de slugi şi robi. Cum o dai, ajungi tot cu oiştea în gard”.

După plecarea ţiganului, boierii au rămas măcinaţi de gânduri negre, iar iatacul boieresc a fost cuprins de o tăcere de moarte. Ca niciodată, chiar jupâneasa tăcea cu gândurile împrăştiate, lucru care nu îi era în fire.

–  Numai de supărări şi necazuri am parte cu asemenea odraslă, căruia i-ai umplut capul că eu sunt rău şi satrap şi nu se poate lipi de el un sfat bun, părintesc Acum, vezi şi tu, care i-ai ţinut parte de când îl avem? Nu erau de ajuns banii daţi la plecare, trebuia să înveţe ţiganul şi să mintă că a pierdut lada. Nu am să-i trimit nici un ban, să se descurce!  Bani a avut mereu, dar cheltuitor şi cu gusturi de bunătăţi şi altele, ajunge să înveţe şi robii să ne mintă.

–  Cum se descurcă de acum, dacă banii i-a jucat la cărţi cu boierii de care a spus ţiganul?

– Să se descurce cum o şti, că eu bani i-am dat mai mult decât îi trebuie unui om cu scaun la cap.

– Nu te gândeşti că acolo, la Paris, nu cunoaşte pe nimeni şi ar putea să moară de foame? a zis jupâneasa cu inima îndoită de mamă.

– Să pună mâna să muncească măcar cât am muncit eu şi apoi, cu ce câştigă el, să joace cărţi. Că de cărţile de învăţătură nu va avea bani, ca şi la Beci, unde avea gusturi de faetoane şi cai de rasă.

–  Cum să nu-i trimiţi bani? Gândeşte-te că este băiatul nostru şi la el este speranţa, a glăsuit mama, sperioasă ca orice femeie.

– Tocmai d’aia! Vrei să-l vezi ca feciorul paharnicului Condrea, care a ajuns sărac, după ce a vândut toate moşiile, cu patima de cărţi şi femei? Nu avea ce-i da jupânesei bătrâne de mâncare şi îi aduceau slugile pe furiş. De asta îmi este teamă şi, chiar faţă de ţigan, după una ca asta, cum poate să-i mai poruncească şi să îl oblige să spună drept?

– De asta ai dreptate, dar bani ai să-i trimiţi, că este fiu de boier unde s-ar duce şi trebuie să ţină obrazul.

– Nici o para! Doar am să plătesc datoria către bancherul din Sibiu, să rămân cu obraz curat. Dacă vrei să-i trimiţi, trimite-i şi tu!

– Spui asta, ştiind că nu am bani?

– Nu ai bani! Doar ai destule giuvaere, moşii de zestre şi altele. Mie mi-a fost destul cu şcolile pe unde a mai umblat. Acum, ţine-l şi tu din bani, din venitul moşiilor tale, din care nu mi-ai dat o para de când m-am însurat. Eu am cumpărat destule moşii din veniturile mele, pe care le-am dat fetei de zestre şi altele. Tu ai avut bani de mode, giuvaeruri şi blănuri din cele mai scumpe, că nici doamnele lui vodă nu se pot măsura cu tine.

Până  aici i-a fost boierului, că postelniceasa s-a schimbat la faţă şi a început:

– Neam de grec şi fârşerot ce eşti! Neam de zgârie brânză, ca tot neamul tău de greci. Să-mi spui aşa ceva mie, din neamul Floreştilor şi Văcăreştilor, neam descălicător de ţară, înrudiţi la os cu Basarabii, întemeietori de neam. Nu ca taică-tu, grecul, care vindea plăcinte în mahalaua Perei şi pentru douăzeci de pungi împrumutate Cantemirului, a venit în ţară, a făcut averi şi ţi-a cumpărat şi numele de prinţ. Aţi uitat de unde aţi plecat? Ai uitat că aveţi capul turtit de tablaua de plăcinte. Să-mi spui mie să vând moşiile, că nu ţi-am dat bani din averile mele, adunate cinstit de strămoşi? Cum să nu dai bani unicului tău băiat, să fie cu obraz subţire în lumea unde a crescut tot neamul meu?

– Destul, moară! Numai de la tine a luat avânt şi nu-l mai pot struni. Căci cu asemenea nevastă şi odrasle mi-oi lua lumea în cap.

A ieşit boierul din iatac, să meargă în altul, să se culce, dacă va putea dormi după asemenea vorbe, pe care nu le auzise niciodată din gura unui muritor, spuse cu el de faţă. A încercat el să citească din cartea bătrânului elen, dar nu înţelegea nimic şi se trezea rumegând vorbele nevestei, care nu-i vorbise niciodată cu asemenea cuvinte. Îl apucă miezul nopţii, când îşi aminti şi de bănuleasa bătrână, soacră-sa Ileana, că de peste douăzeci şi cinci de ani avea gura plină de venin ca ea şi de toate necazurile lui în căsnicia nefericită-i. Cu gândul să se scoale odihnit, că  mâine are socoteli la Divan, a adormit îmbrăcat peste sofaua desfăcută de roabe şi s-a trezit după un timp, când a intrat în aşternut.