Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL X

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL X

Postelnicul s-a spălat pe ochi, a zis rugăciunea şi, după noaptea nedormită în care avusese un adevărat coşmar, s-a simţit dărâmat de oboseală şi cu capul tehui. A auzit cum cineva urcă scările cu grijă, s-a oprit la uşă şi aşteaptă. Trebuie să fie vreo roabă, a gândit el.

– Intră, a zis boierul.

– Sărut mâna, boierule, aţi dormit bine? Era Raliţa, roaba care răspundea dimineaţa de iatace.

– Da şi nu! Am avut un coşmar toată noaptea. Aud că au înhămat caii. Să-mi aduci sus ceva să mănânc de dimineaţă şi vin acum,.

– A venit unul cu o jalbă, să vă sărute mâna. Poartă caftan îmblănit, cu barbă şi perciuni groşi şi spune că este rabinul de aici.

–  Tu, strângi aşternuturile, aeriseşti bine şi cheamă-l în iatacul de alături

„Ce să caute rabinul sinagogii din Bucureşti la mine ?” gândi postelnicul în sinea lui. Erau o comunitate mică de sefarzi mai bogaţi în mahalaua Dobrotesei, peste care se adunaseră evreii aşchenazi, fugiţi din ţinuturile ruseşti, din fosta Polonie. Cei mai mulţi, săraci lipiţi pământului şi fiecare cu o gloată de copii. Se îndeletniceau cu comerţul de mărunţişuri şi marchitănie în coropcă, sau în dughene prăpădite, pe uliţe dosnice. Erau cu dever mare, cu nimicurile lucitoare la ochi, căutate mai mult de jupânesele care se purtau în pas cu moda rusească de atunci.

Se auzeau trosnind scările de un pas apăsat de bărbat greoi. Pe uşă a intrat o namilă de bărbat, pleznind în caftanul închis la culoare, cu guler de dihor, cu un cauc de jder roşcat de stâncă pe cap,.cu un ten albicios şi nişte perciuni roşcaţi, cât o coadă de veveriţă, împliniţi într-o barbă spânatecă. Ochii,vioi odată, îi dădeau înfăţişarea unui motan bătrân.

– Să trăieşti domnia ta! şi a îngenuncheat cam greoi.

– Să fii sănătos şi dumneata, a zis boierul, curios, întinzându-i mâna pentru sărut. Cu ce gânduri la mine?

– Sunt Pilat, rabinul neamului evreilor aşchenazi. Am făcut jalbă la măria sa vodă şi azi se discută în Divan pentru nişte fraţi din Moldova, care ar dori să vină încoace. Dacă vreţi să puneţi o vorbă bună să-i aducem aici…

– De unde vin fraţii voştri care vor să se mute în ţara noastră?

 – Din marea împărăţie rusească. Nu mai pot trăi de cătanele împărăteşti, bete, care, cum este obiceiul la ei, dau foc la cârciumi şi dughene, uneori la mahalale sau târguri întregi.

– Dar vodă ştie, aţi fost la el?

– Am fost şi am vorbit.

În timpul acesta, bătrânul se căută în buzunarul caftanului şi scoase o cutie mică, sângerie, satinată. A deschis capacul căptuşit înăuntru cu mătase albă şi, în bătaia razelor care intrau pe fereastră, a văzut că pe un suport fin era aşezat un inel cu un smarald mare şi lucitor, cât o măslină mare. Şi, întinzând darul către boier, completă:

–  Ştim că domnia ta eşti omul Divanului care cunoaşte toate iţele politicii cu alte împărăţii şi ne-am gândit să ne pui o vorbă bună.

Boierul luă inelul din suport, îl privi la lumina soarelui şi gândi: „Asta face cât o moşie sărăcuţă” şi, fără să  bage cutia în buzunar, se adresă cu bănuială:

– Ştiţi de birul pus de domnie pe cap de evreu, de care nu vor fi scutiţi nici ei? Şi, după o pauză, continuă: Câte familii de fraţii ai voştri vor să se mute la noi?

– Numai o sută optzeci, iar de bir ştim şi îl simţim cam mare, dar nu avem încotro.

– La o sută optzeci de familii, cred eu că trebuie să fiţi cam o mie de capete, că vă înmulţiţi ca iepurii. Şi, cum nu vă place la coarnele plugului, nici vodă nu poate să hotărască totul singur şi nu văd să vrea Divanul.

– Am vorbit cu toţi veliţii din Divan, numai pe domnia voastră v-am lăsat la urmă, ca să fie discuţia mai proaspătă. Că, de, a lăsat Dumnezeu ca omul să mai uite.

Rabinul a băgat iar mâna în buzunar şi a scos altă cutie cu un rubin nu prea mare, care a umplut camera de raze sângerii.

„Nu este de valoarea unei moşii, dar de jumătate tot face”, gândi boierul când îl băgă în buzunar şi pe acesta şi continuă:

– Eu fac tot ce pot, dar nu sunt vodă şi nici singur.

– Asta o ştim, dar cuvântul vă este greu, că este o problemă a dregătoriei dumneavoastră.

– Ridică-te, şi om vedea ce putem face.

Toată dimineaţa, boierul medită la discuţiile ce vor urma în Divan despre primirea în ţară a evreilor aşchenazi. Îşi aminti că urmărise prin condicile şi ceasloavele vechi ale Divanului, situaţia venirii acestei minorităţi în ţara noastră.

Pe la prânzul mare, în Spătăria mică Divanul era adunat în păr.  Nu lipsea decât marele spătar  Ienăchiţă Văcărescu, plecat în ţară cu treburi.

Domnul luă cuvântul şi grăi divaniţilor:

– Boieri, dumneavoastră, am primit azi-noapte olac din Oltenia că acel paşă chior de la Vidin, împreună cu paşa de Nicopol şi adalgiii din insulă, s-au unit, pradă şi jefuiesc pământurile noastre şi ale bulgarilor. Olăcarul mi-a adus veste că, după ce au ars şi distrus Strehaia, au invadat o parte din Oltenia, unde au ars pământul şi au luat robi. În două zile pot ajunge la Craiova şi ar fi păcat să ardă târgul cu atâtea biserici şi bogăţii. Spuneţi boieri, dumneavoastră, ce trebuie să facem, să-i astâmpărăm odată?

– Dar arnăuţii domniei răspândiţi în tot locul, nu s-au adunat să se opună?. A întrebat logofătul Grădişteanu.

– Ce să facă cinci sute de arnăuţi, adunaţi în pripă şi nearmaţi, la cinci mii de ieniceri, delii şi adalâi bine înarmaţi ca oştenii împărăţiei? s-a întrebat retoric banul Dumitrache Ghica.

– Din cauza acelui paşă răzvrătit nici vodă Mihalache Şuţu nu a avut trai în acel an şi ceva de domnie şi nici pe măria ta nu te va lăsa în pace, a zis logofătul Grădişteanu.

– Să lăsăm necazurile din trecut, să gândim la cele prezente şi viitoare, a completat domnul. Şi tocmai acum, când avem nevoie de sfatul spătarului Ienăchiţă, lipseşte din Divan, ocupat cu probleme care mai puteau fi amânate.

– Măria ta, avem la o mie de volintiri care au luptat alături de oştile moscului şi am auzit că la acest pârjol ei s-au bătut mai tare decât arnăuţii domneşti, a adăugat hatmanul Golescu.

– Ce propui, hatmane? l-a întrebat domnul.

–  Ar trebui să creştem numărul arnăuţilor cu aceşti volintiri, dar este visteria goală.

– Până adunăm noi arnăuţi, trec câteva luni şi chiorul poate să ajungă de trei ori şi în Bucureşti, să-l ardă şi jefuiască, a completat clucerul Bălăceanu.

–  Să trimitem un boier pentru tocmeală, să dăm la pace cu el, măria ta şi să ne lase în pace, a completat vlădica Dositei.

– Cu ce bani? a întrebat vistiernicul.

– Cu banii ce-i vom lua de la evreii care vor să se strămute în ţara noastră, a îndemnat postelnicul.

– Întâi, să discutăm plângerea celor o sută optzeci de familii de evrei care vor să se strămute la noi,  apoi, să vă  daţi părerea despre problema tocmelii cu paşa rebel, a zis domnul.

– Dacă sunt numai o sută optzeci de capete, să-i primim, măria ta, că birul lor dublu pe cap şi cu birul pe venit mai aduce nişte bani visteriei care, ca la orice domnie nouă este goală, a zis clucerul Bălăceanu.

– Nu ai înţeles bine, clucere. Sunt o sută optzeci de familii, care duc la aproape o mie de capete şi cum la lucrul pământului nu se prea dau ei în vânt, umplem ţara de negustori şi cârciumari, îl contră stolnicul Farfara.

– Mai degrabă, am primi o mie de familii de bulgari şi sârbi, că aceia sunt de ai pământului, dar dacă visteria este săracă, să-i primim pe evrei, a zis şi banul Ghica, grăbindu-se că era obosit şi îi era foame, ca întotdeauna.

– Dacă stăm să socotim, până acum avem la patru mii cinci sute de capete de evrei vechi, care dau visteriei aproape cât birul unei isprăvnicii. Buni ar fi ei, dar nici să umplem ţara de negustori şi cârciumari, care vor trăi tot pe spatele ţăranului, dădu cu părerea marele postelnic

– Îi primim sau nu? a întrebat domnul. Dar mă întreb, de  ce nu s-au oprit în Moldova, unde sunt acum?

– Măria ta eşti nou aici şi nu ştii rostul din vechi al celor două ţări. Moldova este plină de ei. Cel puţin dincolo de Prut şi Bucovina luată de nemţi, după războiul celălalt, sunt pline. S-au oploşit prin târguri şi nu este unul la munca câmpului, completă hatmanul Golescu .

– Dacă românii nu au duhul comerţului, iar la noi această meserie este dusă de greci, armeni, câţiva fărşeroţi, iar evreii dau oricât să vină aici, unde sunt puţini oameni cu duhul negustoriei, de ce să nu-i primim?

–  Românii nu au duhul negustoriei că sunt săraci şi nu stă în obiceiul boierilor să facă comerţ, a completat şi vlădica Dositei. Iar dacă visteria este săracă, să-i primim, măria ta. şi să nu mai izvodim biruri noi.

– Să vină!, a zis şi Ilie Florescu, armaşul. Dar, oricât de bine o duc în Moldova, tot stau cu ochii la marea împărăţie. Cum aţi văzut şi la ultimul război, toţi cei care aprovizionau armata imperială erau  numai din neamul lor. Erau destui şi cei mici care forfoteau pe margini şi cumpărau pe nimic ce vindeau cătanele ca pradă. De la unul ca ei am răscumpărat icoanele de la conacul meu din Jugănari, pe care îl jefuiseră cazacii. Dar, chiar dacă vin, nu trag cu ţara, gândul lor este tot la răsărit, unde au făcut deveruri mari.

– Cei mari sunt acoperiţi de demnitarii şi ofiţerii ruşi şi numai pe cei mici se răzbună catanele, a zis banul Ghica. Asta, după ce cârciumarii le-au cumpărat toată prada pe băutură, până ajung de lasă şi hainele zălog. Dar, ca să nu împânzim toată ţara cu neamul lor, aş zice, să se aciueze în ţinutul Slamului şi Buzăului, să fie mai aproape de neamurile lor din Moldova şi de împărăţie.

– Asta, este o idee bună şi, cum este târziu, v-aţi hotărât într-un glas să se mute la noi? a zis domnul.

– Daaa, măria ta!

– Atunci, să discutăm câte pungi îi putem da acelui paşă rebel?.

–  Jumătate din banii luaţi de la evrei, iar cu cealaltă jumătate şi cu ce vom mai aduna, să tocmim din volintirii, foşti luptători muscăleşti.

– Aţi hotărât bine, a zis domnul şi s-a ridicat. Rămâne, joi, să discutăm despre omul care îl vom trimite la paşa de Vidin.

Postelnicul, unul din cei mai luminaţi oameni din marele Divan, gândea la cele povestite de boierii bătrâni şi ce găsise el în condicile şi uricele Divanului. Până la Mihai Viteazul, în ţară erau vreo cinci sute de capete de sefarzi. Dacă împărăţia de la răsărit se purta urât cu ei, numărul lor crescuse la celelalte domnii şi, cu cei primiţi azi, apropiau zece mii. „Asta este soarta popoarelor mici şi asuprite de toţi, nu mai gândesc şi la viitor, iar dacă azi îi primim de nevoie, mâine nu vom avea loc de ei.”, medită postelnicul.

După o noapte plină de coşmar se simţea obosit şi flămând şi a mers la postelnicie să se îmbrace. Până să plece, banul Dumitrache Ghica l-a vizitat cu rugămintea să îl ia in rădvanul lui, că dimineaţa, în drum spre Divan, calul din hăis de la caleaşca lui călcase într-o gaură a podului vechi, îşi scrântise piciorul la chişiţă şi trimesese rădvanul acasă.

Urcaţi în rădvan, banul a deschis discuţia.

–   Am auzit că ai trimis băiatul la Paris.

–  Dacă s-a înhăitat cu toţi becherii şi pierde vară ai târgului, l-am trimis, să mai ia şi el din cultura şi ştiinţa apusului. Iar dacă îl ţineam acasă şi nu vrea să se însoare, mi-aş fi făcut mai mult sânge rău, cum am păţit atunci la hanul Trei Sarmale.

–  Ai vreo cunoştinţă la Viena, că şi eu îi trimit pe Costache şi Alexandru La Padova.

– Nu am cunoştinţe la Viena

– M-am gândit la acele surori bălăcence, foste domnişoare de onoare ale împărătesei bătrâne şi trebuie să mă duc să le caut. Sunt venite demult în ţară şi, după ce s-au întors, nu au mai ieşit în lume şi nu ştiu de unde să le iau.

–  Poate stau pe la nepoţi şi deapănă amintirile de la curtea bătrânei împărătese sau pe la casele vechi  ale lui Constantin clucerul, din mahalaua Bălăcenilor.

Auzise demult postelnicul de cele trei surori bălăcence, fetele lui Ion Bălăceanu Baronul, fiul  lui Constantin aga, feciorul omorât de paşa  Husein în munţi, la Cozia. Urmaşii Baronului au fost luaţi la Curte şi miluiţi cu titluri şi onoruri. Cum dorul de ţară şi pământ le-a chemat, au venit pe timpul domniei lui Ipsilante, iar surorile nu scoteau capul în lume şi stăteau ca nişte pustnice.

– Mă bate frate-meu la cap să-i duc copiii la şcolile din Padova, că nu ar fi acea zăpăceală din capitalele împărăţiilor şi să se ocupe ca lumea de carte.

– Care frate? că ai destui.

– Alecache, cel mai mic, Căciulă Mare cum îl poreclesc mulţi. Dacă nu are copii, vrea să i-l dau de suflet pe cel mic, pe Alexandru şi să-i lase toată moştenirea lui.

– Aha!, cel cu moşia Paşcani şi conacul la Căciulaţi, pe apa Cociovaliştei, la marginea Bucureştilor?

– Alecache! Degeaba a avut căciula mare, dacă nevasta i-a fost stearpă, nu are copii şi este păcat ca moşiile să ajungă pe mâinile străinilor.

– Dar jupâneasa vrea să-i dea şi partea ei de moştenire?

–  Dacă nu se are bine cu neamul ei, al Leordenilor, ea doreşte mai mult.

–  Ştiu că ai atâţia copii de la trei neveste şi poate vor mai veni. Ai face bine să-l dai de suflet, cum zici şi pământul ar rămâne în familie.

– Să fie sănătoşi toţi, numai de la mine am de unde să le dau destul.

Cum medita el în zdruncinul rădvanului, aşa din senin, banul rânji pe sub mustaţa cănită din belşug şi a deschis discuţia veche:

– Se pare că este adevărat zvonul cu spătarul Văcărescu şi doamna Zoica.

– Domnia ta, bane, poţi să crezi asemenea necuviinţă, ca unui dregător să-i curgă ochii la doamna principelui său?

– Nu ar fi primul caz în istoria domniilor acestor ţări de la poalele Carpaţilor. Au fost mai multe din vechi, pe care nu a avut cine să le scrie. Cronicarii au fost oamenii Curţii şi bătrânii le-au uitat. Dar te văd cam pornit pe asemenea faptă. Cine ar putea spune că nu ne-au curs ochii, ca la fiecare bărbat, la doamnele principilor noştri, când mai erau tinere şi frumoase?  Dar acest fost vistiernic şi spătar la vreo cinci domnii, parcă prea o face pe turcul în capitala noastră. Numai nu s-a tăiat împrejur ca un turc ce se arată din purtări. Dacă a vrut Dumnezeu să-i moară două jupânese şi are copii mari şi mici, iar dacă s-a însurat a treia oară cu fata domnului Caragea, cu o casă de copii şi nevastă tânără, a transformat casa în harem turcesc, plin de cadâne şi dansatoare, cu muzici şi dansuri.

– Eu tot cred că sunt scorneli, chiar dacă cum spui domnia ta, ar fi turc în obiceiuri şi apucături. Dar, cred că este un zvon scos de duşmani. Poate, au zvonit unii invidioşi pe bogăţia lui, pe care nu se dă în lături să o arate.

– Poate are o rătăcire, dar nici un boier nu a îndrăznit să aibă asemenea dezmăţ în casa lui. Chiar acea ţigancă hâită, neagră şi cocoşată, Pitulicea, codoaşa de lux a Bucureştilor, care invită pe fiecare oaspete cu „Hai boierule, să te fac o tăvăleală” şi alte cuvinte, pe care nu le-am auzit nici în tractirurile Stambulului. Până nu faci focul, nu iese fum şi, cum vezi, de vreo două luni el este plecat pe la moşii şi nu-l mai vezi în Divan. Spui de vechimea neamului? Şi neamurile, ca şi popoarele, au o ridicare şi o coborâre şi poate, de atâta bine şi bogăţie au înnebunit şi merg spre degenerare, cum spun francezii. Aşa o fi şi cu neamul lor.  Sau, unde este multă carte, este şi nebunie. Nu vezi că Nicolae, al doilea fecior este cocoşat dea binelea, de parcă ar fi un blestem?

 Ar fi discutat ei multe, dar ajunseseră la casa banului şi le era foame la amândoi.

Acest zvon a circulat întâi în casele boiereşti, apoi, luat de slugi, a intrat în lumea măruntă, curioasă şi dornică de mituri şi poveşti a mahalalei.

VA URMA