Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XI

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XI

După o săptămână de veghe şi meditaţii, cuviosul Teofilact s-a hotărât să se consulte cu doi boieri cu multă experienţă în diplomaţie şi plimbaţi la atâtea Curţi regeşti şi imperiale. Erau postelnicul Plainos, care ducea greul dregătoriei la atâtea domnii şi spătarul Ienăchiţă Văcărescu, om cu multă cultură şi băgat în toate relele lumii. Ar mai fi fost Înalt Prea Sfinţitul Dositei, Vlădica şi superiorul lui, om cu multă carte şi înţelepciune dacă ajunsese la asemenea rang, dar îl ştia de neam grec şi ajuns cu toţi conaţionalii lui într-o organizaţie secretă, după cum îi spusese mai demult arhimandritul Chesarie, de la mânăstirea Mihai vodă.

Stătea şi medita la cine să încerce. Postelnicul era mereu pe drum, între Divan şi moşiile la care nu avea nici un ajutor şi aflase că feciorul domniei sale este un pierde vară şi nimic de capul lui. Şi acest Ienăchiţă, pe care-l tot vorbesc mahalalele de făcute şi nefăcute, fără nici un rost. Dar, este român de al nostru, cu spiţă de la descălecătoare şi parcă se poartă cu oamenii de jos cu mai multă aplecare faţă de alţi divaniţi pe bani. Şi dacă îl vorbeşte târgul de atâtea făcute şi scornite, spătarul Ienăchiţă ar fi mai pe glasul inimii cuvioşiei sale.

De cunoscut, se cunoştea cu amândoi, cât poate să cunoască un divanit un prea cuvios călugăr  cunoscător de limbi şi mare meşter al tiparului mitropolitan. Ţinând seama de rangul fiecăruia, trebuia să se hotărască de la o zi la alta şi nu găsea modul de a-l întâlni aşa, din întâmplare, cum nu îndrăznea nici să-i bată în uşă.

În după-masa sărbătorii celor trei Sfinţi Ierarhi a îndrăznit şi s-a anunţat la oră târzie, la feciorul înzorzonat de la conacul spătarului Ienăchiţă. Nu a aşteptat mult şi a fost primit ca pe o faţă cuvioasă, în iatacul ce-i ţinea loc de birou. Spătarul era singur şi buchisea la o corectură nouă a dicţionarului vechi şi, în timp ce s-a sculat în picioare, faţa spătarului s-a umplut de bucurie sinceră, chiar a făcut o plecăciune în faţa călugărului şcolit, nu din vârful penelor, după cum era moda atunci.  .

– Cu ce întâmplare vii, prea cuvioase?

–  De la Crăciun încoace nu mă lasă să dorm nişte hârţoage vechi şi noi, arhon spătare. Şi m-am gândit la domnia ta, ca un român şi om de cultură ce sunteţi.

–  Cuvioşia ta, mai în amănunt, să pot înţelege dacă îţi pot fi de folos.

– Ia, în postul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului a venit un frate din Bucovina noastră amărâtă şi mi-a lăsat nişte hârţoage luate de un haiduc de la trimisul împăratului din Berlin. Şi, să fie vârf la toate, am alte acte furate de un amărât de servitor bucureştean, de la un trimis englez care a trecut prin ţara noastră în drum spre ambasadorul lor de la Istambul. Sunt aşa de întortocheate, că nu mai pot dormi nopţile.

–  Nu le înţelegi că sunt cifrate diplomatic, cuvioşia ta.  Dar, dacă mă gândesc bine, am şi eu destule înscrisuri moştenite de la socrii mei şi cumpărate de mine în atâtea misiuni şi solii ce le-am îndeplinit în viaţă. Le ai la cuvioşia ta, să le vedem?

– Le am, arhon spătare şi, a băgat mâna sub anteriu, de unde a scos o motoaşcă de tocuri de carton  cam boţite.

Boierul le-a luat, le-a aşezat pe măsuţa de scris şi după ce le-a îndreptat motototoleala, a scos din sertar o pereche de ochelari.

– Aşa ceva are şi Înalt Prea Sfinţitul nostru Dositei şi spune că-l ajută la citit, s-a mirat călugărul, privind de aproape acea minunăţie.

– Marfă nemţească, a glăsuit spătarul indiferent, atent la documentele ce le avea în mână. Le-a răsfoit cu interes şi după ce a scos ornicul din buzunar, a ridicat ochii spre călugăr.

– Cuvioşia ta, ce ai adus dumneata este lucru scump şi de taină, dar trebuie să-mi pice la cină, din minut, în minut, feciorul nostru Alecahe, cu nevasta şi copiii şi urmează să rămână la noi în noaptea asta. Să fixăm o zi şi în tihnă să le studiem împreună. Iar în timp, să caut şi eu în hârţoagele mele asemenea documente. Care să fie ziua când ne putem vedea, spre sfârşitul săptămânii viitoare?

– Canonul tiparului îl fac dimineaţa, fixaţi domnia voastră o după masă, să avem timp să le desluşim că, poate vor fi importante pentru neam şi ţară, dacă nu acum, în viitor.

– Am multe documente din vremea războiului cu muscalii şi a Păcii de la Focşani, chiar mai vechi şi îmi trebuie vreo câteva zile să le caut printre hârţoagele mele.  Să fie sâmbătă după masă, să avem timp şi le studiem în tihnă?

– Sâmbătă la ceasurile apusului, arhon boierule.

Spătarul s-a ridicat, l-a condus până pe scările de la intrare şi a adăugat:

–  Îţi mulţumesc că m-ai căutat. Am multe documente de răscolit, că trebuie să încep o carte despre amintirile mele în soliile avute, cu toate încâlcelile diplomaţiilor marilor împărăţii.

La uşă, şi-au mai făcut câte o plecăciune.

– Pe sâmbătă, după masă şi s-a mai înclinat odată prea cuviosul, dând să plece în noapte.

– Nu ai venit cu droşca?

–  Din Podul Mogoşoaiei până la Mitropolie este drumul scurt, boierule.

– Sunt destui tâlhari ce-şi fac veleatul pe lângă mânăstirea Domniţa Bălaşa şi nu ştii ce este viaţa omului. A bătut din palme şi a zis feciorului:

– Repede, să vină la scară, atelajul lui Iamandi!

Abia a avut timp să-i povestească despre documentele aduse de fratele Agaton, din Moldova şi cum le-a găsit haiducul în tureatca cizmelor solului nemţesc, că s-a şi auzit hodorogeala briştii pe caldarâm. Când a ieşit pe poartă, pe malul Dâmboviţei, din celălalt sens a intrat rădvanul cuconului Alecache. Se vedea vânzoleală în rădvan, poate de la copiii bucuroşi de întâlnirea cu bunicul.

După înţelegerea avută, la o săptămână, pe un vânt tăios cu spulberătură de zăpadă, călugărul Teofilact a sunat la uşa spătarului Ienăchiţă. I-a deschis acelaşi fecior bătrân, dar înzorzonat în fireturi şi, cu greu i-a scos dulama îngheţată.

A fost primit de boier tot în iatacul pe post de birou intim. Nu era singur, vorbea liniştit ceva în limba italiană cu prietenul său, doctorul Perticari, şi pomenea mereu de Sultanii Mustafa şi Selim, la care călugărul s-a făcut surd. Poate, discutau despre „Vieţile celor 31 de padişahi otomani” de care auzise şi cucernicia sa că ar lucra de vreo cinci ani.

Divanitul a strâns mâna cu căldură doctorului şi s-a scuzat că avea invitat din vechi pe cuvioşia sa. Apoi i-au strălucit ochii la noua revedere şi a grăit în româneşte .

– Când am auzit de acele documente ale prea cuvioşiei tale am avut multe nopţi albe şi abia acum mă întreb de ce nu mi-a dat în gând să scriu o carte din întâmplările văzute şi auzite de mine în atâtea solii la diferite Curţi împărăteşti?

– Şi când mă gândesc cât am amânat să deschid uşa domniei tale, vel spătare şi abia am îndrăznit, a glăsuit călugărul, după o plecăciune mai mult decât ceremonioasă.

– Sunt ocupat cu ultimele retuşuri la lucrarea de istorie a sultanilor otomani şi abia am avut timp să caut prin hârţoagele mele, unde am găsit doar trei documente.

– Sunt bune şi acelea, domnia ta, şi cum eu am două, pentru început, este de ajuns în prima zi.

– La cuvioşia ta au ajuns doar cele furate de haiduci sau oameni nevinovaţi, dar la mine sunt din cele cumpărate de marii dragomani şi terzimani greci, ai Divanului Otoman. Se temeau de viitorul ţării noastre şi nu ştiau cum să facă, să nu vadă străinătatea toate şmecheriile şi furturile ce le-au făcut de veacuri. Când apărea un document de vânzare, dacă vânzătorul umbla la zece case de dragomani, preţul creştea la fiecare ca la o licitaţie şi putea cumpăra o moşie.

–  Dacă au trecut prin mâinile unor oameni de meserie, înseamnă că sunt şi dezlegate.

– Chiar aşa, a zis divanitul şi, în timp ce a scos un sul negru din sertarul scrinului, a continuat: Am un document moştenit de la acel străbun al meu, Ianache Văcărescu, fost ginere şi capuchehaia Brâncoiveanului la Poartă, unde ia-a rămas şi capul, după cum cred că ştii. Mai am două documente de la socrul meu, Iacovache Rizu, tatăl Elencuţei, prima mea soţie, dragoman la Poartă şi poet grec pentru sufletul lui.

– Sunt lucruri rare şi de preţ, domnia ta.

– Să nu ne mirăm de trădările de azi, din Epoca Fanariotă, că trădarea a fost de când este lumea. Şi, cine poate să te vândă, să te trădeze, decât cel ce te cunoaşte mai bine pe tine, cât şi politica care o duci?  Ne mirăm cum şi-au pierdut capetele, Brâncoveanu cu toţi băieţii lui şi pe deasupra, şi acel strămoş al meu? După ce generalul Haisler a fost învins de turci şi aliaţii lor, la Zărneşti, a fost luat prizonier la Poartă şi a purtat corespondenţă cu generalul Veterani din Transilvania, prin intermediul lui Ianache Porfirita, chihaia Brâncoveanului la Istambul. Corespondenţa trecea prin Serviciul Secret al bătrânului stolnic Cantacuzino, iar vodă, prin mijlocirea acelei corespondenţe se punea bine şi cu creştinătatea şi cu Poarta. În primul rând, domnul afla veştile trimise de la cei doi nemţi şi trimetea turcilor numai scrisorile care-i interesau pe ei. Dar generalul Francesco Veterani a căzut în bătălia de la Lugoj şi, odată cu el şi corespondenţa Brâncoveanului. Ambasadorul Franţei, aliat cu turcul şi duşmanul nemţilor, a cumpărat cu bani mulţi pe acel grec, Ianache Profirita, care i-a vândut fără regrete, de două ori, câte un pachet de scrisori ale generalului austriac, fapt descoperit de spionii domnului. Când a aflat domnul că îl trădează vechea capuchehaie la Poartă, l-a numit pe acel strămoş al meu, Ianache Văcărescu în locul lui. Totodată, Brâncoveanu a schimbat şi modul de expediere a corespondenţei cifrate. Olăcarul care pornea cu scrisoarea nu ştia unde va ajunge acel act, următorii nu ştiau nici expeditorul, nici destinatarul, iar curierul din ultima etapă nu ştia de unde vine scrisoarea.

Nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns la mine o scrisoare a ambasadorului Franţei la Istambul către Cancelaria Regală din acea vreme, după care cred că a fost schimbat acel grec. Iată documentul în copie franceză şi i l-a întins, desfăcute. Documentul suna în traducere cam aşa:

Istambul—29 ianuarie 1695.

 

 

                                       Către Ministerul de Externe al Regatului Franţei.

                                                    

                                                                   Excelenţă.

 

Sunt bucuros că Majestatea Sa, Slăvitul Regele al nostru stă să apropie terminarea palatului atât de visat şi vom avea o nouă nestemată în peisajul capitalei noaste. Cum sunt plecat din ţară de atâta timp şi după cum mi l-au descris cei veniţi în trecere prin acest capăt de lume, sunt curios cum arată această minune. Se spune că ar fi atât de original şi de o splendoare şi rafinament artistic nemaivăzute, ca adevăratele grădini ale Semiramidei.

Eu am aşteptat să se limpezească apele din această lume orientală şi cuprinsă de rafinamentul cel mai dezmăţat în legea ei, dar plină de o somnolenţă şi amânare a deciziilor cele mai urgente, cu gândul la veşnicul ciubuc pentru orice întrebare sau confirmare, care ar trebui să fie oficială.

Vă scrisesem mai înainte de succesul regelui Tokoly al Ungariei care, din partenerul nostru şi apărătorul Europei, după supunerea sa către turc a ajuns capul răutăţilor la Dunăre şi „duşmanul creştinătăţii”, după cum îl consideră toate Curţile europene.

După înfrângerea turcilor la porţile Vienei, Vizirul l-a considerat ajuns cu austriecii şi a ordonat paşei de Oradea să-l pună în lanţuri şi să se disculpe în faţa sultanului, unde a fost găsit nevinovat.

Întors în Transilvania în anii următori, atacul ducelui Francisc de Baden a spulberat în bătălia de la Zenta oştile turceşti, iar bietul  rege Tokoli nu s-au oprit până în principatul vecin al Valahiei şi nu mai are nici o speranţă de întoarcere la Tronul său. Astfel, regele  şi-a pierdut micul regat şi din lipsă de bani, armata lui de curuţi s-a destrămat, dar a rămas confidentul sultanului şi a paşalelor pentru viitoarele confruntări.

Mai nou, acest „conte de Vidin”, cum îl poreclesc europenii în bătaie de joc, împreună cu principele  Valahiei, ajutaţi de turci şi tătari, au reuşit ca în bătălia de la Zărneşti să înfrângă oştile „lobonţilor”,  să ia prizonier pe generalul Donat Haisler şi să îl ducă la Istambul.

De şi am aflat că acest principe valah este plin de aur şi multe bogăţii, el nu ar lucra numai pentru interesul lui, ci şi pentru a favoriza pe urmaşul regelui Tocoli în Transilvania, principele Apafy. Dar, am aflat că acest principe valah are  pe lângă bani şi un serviciu secret recunoscut pe la toate Curţile monarhiilor din Europa şi poate cumpăra cu daruri şi aur cei mai mari demnitari ai Porţii.

De aceea, excelenţă, după ce a făcut atâta bine regatului nostru, în lupta cu duşmanii noştri de la Viena, m-am gândit să-l ajutăm pe acest rege fără ţară să se vadă pe Tronul Principatului valah.  Am tatonat Vizirul în acest sens şi ar fi de acord cu înlocuirea principelui Brâncoveanu.

Rememorez că eu, care în tinereţe am participat la încheierea tratatului de la Făgăraş dintre contele Tokoli şi Regele nostru şi de doisprezece ani, când am venit  la acest post îndepărtat de ambasador, am luptat ca ducele de Lorena să alipească şi cele două Principate transcarpatice pe lângă crăia Poloniei, de care se vorbea atunci. Apoi, ca la nunta Regelui Sobieski cu prinţesa noastră să-i dea Majestatea Sa viitoarei mirese ca dar de nuntă tot cele două Principate. Şi acum, încerc cu  ultimul efort, să ajut aliatul nostru Tokoly, fostul  regele al Ungariei .

Ar fi păcat ca acest rege aliat al nostru, în care am pus atâtea speranţe la Dunăre, să nu fie ajutat de Ministerul şi Regele nostru înţelept şi mult slăvit, să ajungă măcar gospodarul acestui principat, speranţă pe care nu i-am spus-o regelui fugar.

De aceea, Excelenţă, cred că scrisoarea mea va avea ecoul dorit la Cancelaria Regatului nostru.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                

                                               

                                                      Ambasadorul Regelui Franţei pe lângă Înalta Poartă.

                                                                       George Fleurence d’Epinal

                                                          Conte de Chalon sur Saon, Marchiz de Belfort.

 

 

După ce a citit copia franceză a scrisorii, călugărul a adăugat:

– Numai franţuzii nu ştiam că stăteau să ne vândă la alţii, că de vecini eram convins că stau permanent să ne înghită.

– Vezi, prea cucernice, că este o mare deosebire între pierderea suveranităţii noastre către o putere orientală şi pierderea suveranităţii altor state către o putere occidentală. Din câte am aflat la Braşov şi Beciul nemţesc, ei, nemţii cu coadă au destule regate sub suzeranitatea lor în occident, ca acea Belgie, dezvoltată şi înfloritoare, de care noi nu ştiam prea mult. Sau acea Danemarcă, care este sub suzeranitatea Împărăţiei Suediei şi unde se zice că a domnit acel rege Hamlet, de care ai aflat din cărţi. Dar, fiecare popor, aşa cum ştie să-şi aştearnă, poate să doarmă sau, aşa cum a spus un înţelept, că poporul îşi are conducătorul pe care îl merită. Ca urmaşii unui popor de ţărani, nu un popor de meseriaşi ca saşii, noi am plecat capul sub Împărăţia Porţii, cu toate relele, moravurile şi defectele lor orientale. Dar la toate necazurile noastre avem şi partea noastră de vină. Excluzând bătăliile străbunilor noştri, în frunte cu mulţi domni pricepuţi şi destoinici, boierimea noastră pământeană îşi are metehnele şi moravurile ei, mai rele decât bizantinismul moştenit. Când un domn a chemat ţara la luptă şi a reuşit să-i învingă pe turci, boierimea noastră pământeană a trădat domnul, ţara şi  obiceiurile sănătoase. Boierii noştri s-a învăţat în moleşeala vieţii liniştite şi fără obligaţii armate, viaţă de care ne plângem acum. Am uitat dorul de muncă cinstită şi de libertate a strămoşilor noştri şi trăim în indiferenţă, pasivitate, dezbinare şi invidie măruntă, specifică sufletelor mici, avându-l ca profet pe Păcală şi mai nou, Nastratin Hogea, isteţi şi puşi pe glume amare. Nu vedem ieşirea din impasul unde ne-a dus istoria şi când privim în jur, nimeni nu mai crede în nimic şi în nimeni şi aşteptăm ca problemele noastre arzătoare să le rezolve străinii.

Spătarul a scos ochelarii, s-a frecat la ochi, ca după un mare necaz şi supărare, iar călugărul a aşteptat destul timp să reînceapă discuţia. Spătarul, parcă trezit din gândurile lui, a continuat :

– Iată un alt document, o scrisoare a contelui Panin, către baronul Alexandr Stakievici Stakiev, trimisul la Istambul al Ecaterinei, împărăteasa Moscului. Este cumpărată de socrul meu, să vadă ce gânduri o frământa ca nouă împărăteasă, după alianţa lui bărbatu-său, Petru III, cu riga Fridrich, neamţul de la Berlin. Asta, atunci când toate Curţile Europei vorbeau adevărul, că ţarul a fost sugrumat într-o mănăstire de boierii din complotul ei. Iar dacă nici în ţară nu se vedea încurajată de ruşii pravoslavnici, s-a gândit să le abată atenţia spre otomani, vechiul vis a lui Petru.

Iată ce-i scrie contele Panin lui Stakiev, cu o lună înainte de a începe războiul celălalt. Îţi citesc fragmentele ce ne interesează :

Baroane, trebu, deocamdată să vă purtaţi ca şi cum nu aţi fi. Fără multe iscodeli şi spioni plătiţi, că iscoadele noastre au alte căi de a ne trimite răvaşele. Totodată, să nu cedaţi nici un pas de la ceremonialul de mare putere”.

Şi mai departe… Acum, după ce am întărit vechea alianţă cu Fridrich neamţul, ţarina  a văzut că  prea multe Curţi ne bârfesc şi nici foştii conţi cancelari nu o privesc cu ochi buni pe împărăteasă şi vrea să schimbe diplomaţia spre Orient. Iar după planurile Majestăţii Sale Imperiale ar trebui să ne batem cu turcii, să luăm Moldavia şi Valahia sub suzeranitatea noastră şi dacă nu le putem alipi, măcar să le facem un regat tampon între cele trei împărăţii şi apoi, să ajungem la Constantinopol. Am înfiinţa vechiul Bizanţ şi am deschide strâmtorile pentru comerţul nostru, că ne sufocăm numai prin Baltica, care îngheaţă mai bine de jumătate de an”.

Spătarul a întors foaia şi a citit mai departe : „Cu toată împotrivirea Franţei şi Austriei, am uns rege pe augusta faţă a lui Stanislav Poniatovschi, iar dacă  are vechi state de plată la Oblăduirea Colegiului nostru de Externe, ne cântă în palmă ca un porumbel”.

Cu astea zise, spătarul a pus hârtia în tocul ei şi a căutat al treilea răvaş, tot în sertar şi, cât l-a căutat, a început să vorbească :

– Cele citite până acum sunt scrise până în timpul războiului din şaizeci şi nouă. Iar al doilea document este un răvaş cifrat ca şi primul, unde, ca şi în răvaşul tău englezesc, ţarina este botezată „Bunica”, Fridrich al nemţilor de la Berlin este Contele Kupfer, iar Poniatovschi botezat „şleahticul Kmicic”. Aşa că, vei întâlni multă spovedanie nevinovată, unde ţările şi provinciile vor fi chiar nume de castele şi sate.

– Mai greu va fi cu năzdrăvănia nemţească, cum eu bănuiesc că arată ca o şaradă aşezată în grătare şi dacă nu avem cheia, nu o putem dezlega, a dat cu părerea călugărul.

– Mai întâi, să o citim şi pe a doua, tot de la socru-meu Iacovache.

 A trecut cu privirea în fugă şi i s-a limpezit faţa.

– Asta, cred că chiar nu am citit-o niciodată, a mai zis după un nou timp de citanie în gând.

– Vi s-a luminat faţa ca la un prunc care vede sânul mamei, a dat cu părerea călugărul.

– Este mai mult haz de necaz sau râsu’, plânsu’, când te gândeşti cum stăteau şi stau să ne sfâşie toţi mai mereu. Ascultă ce scrie acelaşi conte Nikita Ivanovici Panin, Preşedintele Colegiului Afacerilor Externe către trimisul lor la Varşovia, Herman Karl Kayserling, în timpul celuilalt război. Spătarul a coborât ochelarii de pe frunte şi a continuat:

– Din cât ţin eu minte, această copie a fost vândută mai pe nimic de un călugăr ucrainean, Ivan Strelka, secretarul ambasadorului rus, căci nici ucrainenii nu-i agreează pe ruşi. Să vedem ce scrie şi ce ne interesează pe noi, ca români :

Războiul ar fi mers mai bine dacă Curtea de la Viena nu s-ar fi ţinut scai de noi, căci are şi ea de gând să profite de slăbiciunea Porţii şi nu ar trage cu ochii măcar la Principatele Dunărene. Cum ia-am spus zilele trecute şi trimisului Prusiei la Petersburg,despre insistenţele şi ameninţările Austrie la adresa noastră.„Dacă vom fi obligaţi să luptăm şi cu Austria, afară de turci, vom aduce în Rusia toţi locuitorii creştini din cele două Principate şi să facem din aceste două provincii un deşert, abandonându-le şi distrugându-le în întregime”….

 Apostolica monarhie a ocupat fâşii la graniţele celor două Principate şi ameninţă Înalta Poartă  cu războiul, după ce înainte de război au încheiat cu ea tratatul de subsidii, că la un necaz,  pentru medierea unei păci„onorabile”ce va urma. În acest caz, ar trebui să primească de la turci provincia de dincolo de Olt şi alte răşluiri teritoriale în munţii ce-i despart de cele două provincii valahe……

Abia i-am potolit pe austrieci, fluturându-le sub nas o bucată din Polonia şi promisiunea că nu vom alipi Principatele şi nici nu le vom declara independente. Dar ce te faci cu aliatul nostru statornic, Prusia, care nu mai are răbdare. Ar dori o parte din Polonia Mare şi mult peste Prusia Orientală, lucru care ar sufoca comerţul Regatului Polonie, şi ar rămâne după o împărţire probabilă, dacă va fi cazul, între cei trei aliaţi.

Dacă regele Poniatovschi a mirosit împărţirea ce urmează, Împărăteasa i-a promis că-i dă cele două Principate Dunărene în locul teritoriilor locuite de slavii noştri, pe care sigur le vom ocupa noi. Discuţia fiind veche şi cum şleahticii au mirosit că nu vor primi nimic din cele promise, un curtean al regelui Poniatovschi, contele Bosskamp, bate toba că ei au drepturi mai vechi ca noi asupra celor două Principate amintite, încă de la întemeierea acestor provincii dunărene.

Acum, au lăsat-o mai moale şi se plâng că le sufocăm comerţul dacă nu vor mai avea ieşire la Baltica. Iar dacă aceste Principate sunt riverane Mării Negre, cer să primească pentru cele împărţite de noi cu aliaţii, măcar Bugeacul cu cetăţile Akerman şi Tighina, precum şi Moldavia până la Siret. Dacă ar fi aşa, ce ar face fâşia lor de regat în faţa tătarilor care încă sunt o putere de temut.

Curtea de la Viena prea şi-a întins vulturii către Nistru şi nu s-ar mulţumi numai cu Galiţia promisă, ar dori şi raiaua Hotinului lărgită şi, cu greu îi vom putea scoate din ea”….

 

După această citanie, spătarul a ridicat iar ochelarii pe frunte şi a privit întrebător spre călugăr.

– Aşa este datul omului, stă cu ochii să cotropească grădina vecinului, dar nu vede că îi arde casa.

– Şi dacă gândeşti că, încă din timpul lui Constantin Cantemir nu a mai călcat picior de leah în Moldova, iar regatul lor stătea să moară încă cu aproape o sută de ani înainte. Şi iar te întrebi la ce le-ar trebui populaţia latină a noastră, pe lângă slavii lor care au ajuns nu numai la ruşi, ci şi la nemţii celor două imperii.

Călugărul a închis ochii a aprobare, că era depăşit.

– Acum, să trecem la dezlegarea şaradelor nemţeşti, aşezate în grătarele, pe care le-am văzut, a zis spătarul, după ce a coborât ochelarii pe nas şi a continuat:

–  După moartea năprasnică a tatălui şi a unchiului meu, speriat şi dezorientat, am fugit la Istambul. Dacă nu cunoşteam feţe înalte, m-am împrietenit cu Halil Şamil, unul din secretarii Divanului Împărătesc. Era mai mare de ani ca mine şi pe lângă ciubucurile primite de la ceilalţi ambasadori, avea pretenţia de la trimisul Franţei să-i aducă ziarele apărute în Paris şi unul în special, care avea asemenea şarade aşezate în grătare. A fost prima dată când am văzut aşa ceva şi cum ştiam bine franţuzeşte, scribul lui căpătase obiceiul de mi le copia înainte de a le dezlega el. Aşa, am învăţat să dezleg asemenea drăcovenii.

L-a invitat pe călugăr alături de scaunul lui şi, cu atenţie, a început să-şi muncească mintea pentru dezlegarea şaradelor nemţeşti. După vreo jumătate de ceas, iar i s-a luminat faţa întoarsă spre călugăr şi a grăit după atâta concentrare.

– Avem noroc! Litera care urmează are o perioadă de cinci cifre. Scrisoarea trebuia să înceapă cu Herr, adică domnule. Am urmărit legătura de la cuvântul Herr şi am găsit-o peste cinci litere. Deci, scrisoarea ar trebui să înceapă cu Herr Baroane sau Conte, cutare. Să vedem care este baronul căruia i se adresează ?. Şi tot aşa, după o altă jumătate de ceas de încordare şi transpiraţii de la descoperirea perioadei, au ieşit două răvaşe. Primul, adresat lui Kennyng, trimisul Prusiei la Iaşi, cu rugămintea de a trimite el cel de al doilea răvaş, probabil sigilat la vremea lui, către baronul Henrich Fridrich Von Diez, ambasadorul plin al Prusiei la Istambul.

Primul document suna cam aşa:

Berlin, 12 mai 1769

                                               „Domnule Baron Kennyng.

 

Vă trimit prin curierul de Varşovia acest document, împreună cu un altul, către ambasadorul nostru de la Istambul. Document pe care îl veţi trimite domnia voastră mai uşor, cum sunteţi în cadrul aceleiaşi împărăţii şi sper ca drumul să-i fie mai fără peripeţii decât nouă, înconjuraţi de spioni din toată Europa. După cum bănuiesc, cred că simte şi domnia ta zăngănitului armelor din toată lumea şi că  suntem în preajma unui nou război.

Suntem informaţi că, acea provincie unde ne reprezentaţi este renumită în creşterea cailor de tracţiune şi de şa. Iar cea mai importantă misiune a domniei tale este organizarea negustorilor noştri în vederea cumpărării de asemenea animale. Războiul bate la uşă şi se simte nevoia unor dobitoace de rasă, credincioase, precum şi bine dresate pentru cavaleria noastră, cu efectivele înjumătăţite din celelalte războaie.

Totodată, să nu te încrezi în domnul conte Lascarev, trimisul aliaţilor noştri, ruşi. De la o zi la alta, armele pot fi întoarse şi prea multă sinceritate în discuţii ne pot pricinui necazuri. Şi, cum nu ştim care ne pot fi prietenii de mâine, nici cu trimişii celorlalţi zişi rivali să nu aveţi confidenţe.

Îndrăznesc să vă atrag aceste atenţii, că nu aveţi o carieră diplomatică şi nici o pregătire în acest sens.     

                                                             Ministrul Afacerilor Externe al Regatului Prusiei.

                                                                    Conte Edward Fridrich Von Herzberg”.

Al doilea răvaş, probabil sigilat odată, acum cu foile amestecate cu primul, că poate haiducii noştri făcuseră economie de spaţiu de depozitare, suna astfel :

Berlin, 12 mai 1769.

                             „Domnule ambasador Henrich Fridrich Von Diez.

 

Am fost inspirat când v-am sfătuit ca în drumul domniei voastre spre Istambul, locul unde ne reprezentaţi, să faceţi o vizită celor doi domni ai celor două Provincii Dunărene care vă erau în cale. S-ar fi dovedit oameni de ispravă şi ne-ar fi fost credincioşi, dacă nu ar fi fost schimbaţi aşa de repede, după cum este obiceiul în acea împărăţie.

După cum aţi fost instruit de la plecare şi prin răvaşele trimise ulterior, comportaţi-vă cât mai amical cu toţi trimişii celorlalte ţări acreditaţi la Istambul, că Regele nostru nu doreşte un nou război în lume, cum a fost cel trecut, de unde am ieşit destul de răvăşiţi. Sprijiniţi toate doleanţele trimisului Petersburgului,singurul aliat de nădejde acum, când toate regatele şi împărăţiile zăngănesc armele pentru un nou război.

Am dat instrucţiuni şi trimisului de la Curtea Marii Împărătese a Rusiei, să tatoneze ca în noul război ce se apropie, cele două Provincii Dunărene să fie date Austriei, iar numai  noi şi Petersburgul să împărţim Polonia, fără amestec vienez.

Cu spiritul care vi-l cunoaştem, încercaţi şi tatonaţi şi domnia voastră dacă Curtea de la Viena ar fi de acord în acest sens. Am lua cea mai mare parte a Poloniei Mari, precum şi toată Prusia Orientală, cu  oraşele Gdansc, Thorun, până la Konisbergul vechi.

Ca o ultimă informaţie, suntem aproape de un tratat cu Austria în problema bavareză.

                                                                                         

                                                                                      Cu stimă 

                                                                         Conte Edward Fridrich Von Hertzberg

.

Cum era iarnă, întunecase demult şi transpiraseră destul la dezlegarea celor două şarade, iar spătarul a zis :

– Am obosit destul cu cele două documente. Pe cel englezesc îl dezlegăm altă dată.

– Şi eu mă simt obosit ca niciodată, a răspuns călugărul.

Spătarul a bătut din palme şi a cerut ceva mezelicuri şi nişte vin, din cămările domniei sale.

Respirau uşuraţi şi impresionaţi de ce dezlegaseră şi citiseră. După gustare, divanitul a turnat în două cupe, o licoare ce se vedea chilimbarie de vechime, cu miros de busuioacă. Au ciocnit şi boierul a mai grăit:

– Ştiu că toată lumea mă consideră o prea supusă slugă turcească. Nu mai vorbesc de divaniţii care privesc ori spre Viena, ori spre Petersburg. Dacă până la moartea tatei înclinam spre Viena, ca un nevinovat ce eram, după celălalt război, pe care l-am petrecut mai mult la Braşov, când am cunoscut şi pe împăratul Iosif şi trimişii Marii Împărătese, cred că pentru un stat mic ca al nostru singura scăpare rămâne tot vechea împărăţie de la Constantinopol.

– Numai de ar fi creştini ca ceilalţi, a dat cu părerea călugărul.

– După mine, Istambulul este continuatorul Bizanţului pe alte baze, poate mai bune la vremea lor. Dar, acum s-a învechit şi nu vor să facă nici o schimbare. Dacă în catastifele turcilor au peste o sută douăzeci de mii de ieniceri, fiecare cu fiefurile şi drepturile lor, când pleacă la război, răspund la chemarea sultanului în jur de douăzeci şi cinci de mii. Ceilalţi îşi văd de pământuri, negustorii şi alte îndeletniciri. Deştepţi au fost străbunii noştri, atunci când au văzut că turcii erau prea puternici, dacă nu le-au putut face faţă şi au încheiat acele documente paşnice, de supunere, dar şi cu nişte drepturi consfinţite.

– Problema cea mare este credinţa, a insistat Teofilact, ca un supus pe viaţă a credinţei neamului.

– Şi dacă vor veni ruşii ortodocşi ca noi şi nu catolici sau de alte credinţe, ca austriecii, va fi mai bine? Sub flamura fluturată de biserica ortodoxă, ruşii au înghiţit atâtea popoare. Spune-mi unul pe care l-a eliberat pe ochi frumoşi? Tot ce fac, este spre îmbuibarea şi măreţia lor şi nici a întregului popor, doar pentru câteva zeci de mii din înalta societate de nobili. Pe mujicii lor îi poate vinde în iarmaroc, ca pe  vite, mai rău decât robii noştri.

– Şi la noi se vând iobagii, a completat călugărul.

– Se vinde moşia satului, nu fiecare iobag în parte, s-a apărat boierul. Parcă la nemţi este altfel?. Aminteşte-ţi de generalul Bucow care a tras cu tunul peste locaşurile ortodoxe ardelene, după încheierea unirii cu Roma. I-am cunoscut şi pe unii şi pe alţii, aceleaşi gânduri de mărire şi asuprire a popoarelor, scoase la tarabă după fiecare război, la încheierea Păcii.

– Zic unii că, dacă s-ar ridica poporul, aşa cum s-a ridicat sub acel căpitan moldovean Lăpuşneanu şi, împreună  cu mahalale bucureştene i-a alungat pe turci, am scăpa de ei şi poate şi de alţii, şi-a dat cu părerea călugărul.

– Popor mai răzvrătit şi cu dragoste de libertate ca sârbii nu ar fi altul. Chiar acum stau să se răscoale şi cu ajutorul Rusiei să-şi câştige independenţa, cred ei. Dacă stai să socoteşti câte răzmeriţe antiotomane au făcut sârbii, după ce a fost învinşi la Cosovopolie, când l-au omorât pe sultanul Murad,  i-ai crede fericiţi. Dar au fost aţâţaţi când de Veneţia, odată, de Austria şi acum de Rusia. Toate cu gândul să-i înghită, să-i amestece, să-şi piardă limba şi obiceiurile, să dispară. Asta a făcut să-i înrăiască pe turci, când le-au băgat albanezii peste ei şi au fost obligaţi să părăsească pământul străbun din Kosovo, în frunte cu Mitropolitul lor. Noi, după străvechile tratate, nu i-am lăsat pe turci să construiască geamii pe pământul nostru şi nici să convertească poporul, ca pe albanezi şi bosniaci. Şi Ungaria, mare regat pe vremuri, a fost paşalâc sub turci peste o sută cincizeci de ani şi au avut moschei şi în Buda lor.

– Sârbii s-au răsculat şi s-au răzbunat pe duşmanii lor seculari, a completat cuvioşia sa.

– Câte răzbunări organizate am avut şi noi, în atâtea războaie sub atâţia domni. Dar ne-am păstrat limba, obiceiurile şi fiinţa neamului, cu toate că ne-am cam turcit în ultimii zeci de ani

– Stau şi gândesc la aceste documente şi văd cum am fost o marfă de schimb nu numai pentru vecinii noştri, marile împărăţii. Cum ai văzut şi domnia ta, acele răvaşe franceze, engleze şi berlineze care ne oferă cui le convin lor, chiar dacă nu sunt vecini cu noi.

– Asta, să o mai spui odată. Nu credeam că un călugăr instruit să-mi aducă aminte că am asemenea documente, de unde puteam scrie despre vânzarea noastră, ca în iarmaroc, cum au fost la atâtea tratative de Pace.

Boierul a scos ochelarii după nas, pe care-i uitase în toiul discuţiei şi s-a ridicat în picioare. Era semn de despărţire. A bătut din palme şi a zis feciorului:

– Caleaşca lui Iamandi la scară!

– Merg pe jos! s-a împotrivit Teofilact.

– Când o fi cald şi soare, a scurtat-o boierul. Dar, cum ne-am încălzit cu descifratul documentelor, să fixăm următoarea întâlnire.

– Tot o sâmbătă după masă, ca azi. Poate, săptămâna viitoare.

– Aşa să fie!

Venise caleaşca la scară. Şi-au strâns mâinile şi călugărul a plecat pe aceiaşi vreme geroasă şi întunecată, dar fără vânt, devenea o noapte friguroasă, ceţoasă  şi cu chiciură multă, iar călugărul simţea cum îi intră frigul în oase