Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TABLETA » MARIN IFRIM: Din istoria Teatrului ”George Ciprian” – Despre suflete. De ce mârțoaga nu e cal și omul nu e un animal fericit!

MARIN IFRIM: Din istoria Teatrului ”George Ciprian” – Despre suflete. De ce mârțoaga nu e cal și omul nu e un animal fericit!

Singurul critic literar important, care a privit piesa lui George Ciprian altfel decât ca pe o stranietate literară, este Ion Rotaru, autor al uneia din cele mai sobre ”variante” ale  ”Istoriei Literaturii Române”, dintre cele cinci sau șase apărute până acum, după cea a lui George Călinescu.   Pe Ion Rotaru, grație scriitorului și editorului Geo Stroe, l-am cunoscut personal, ba chiar, aș zice, fără nicio exagerare, am avut cu domnia sa o relație de prietenie bazată pe viziuni comune și oneste despre literatură. ”Piesele lui George Ciprian, Omul cu mârțoaga și Capul de rățoi”, ocupă un loc aparte în dramaturgia noastră interbelică. Neîndoios, îndemnul de a scrie teatru vine din preocupările actorului. Însă, cum mărturisește în amintirile sale, G. Ciprian n-a urmărit spectacolul bulevardier, deși, altcum, lucrările lui dramatice sunt perfect reprezentabile și s-au bucurat întotdeauna de succes. Interpretând cu predilecție din autorii nordici, Shakespeare, Ibsen, din americanul O`Neill și din rușii Dostoievscki și Gorki, Ciprian este preocupat de teatrul de idei. O adiere din Strindgberg și, în genere, din expresioniștii germani de după 1920, între care marele scriitor suedez s-a bucurat de mare prețuire, nu este exclusă”, scrie Ion Rotaru în volumul II al Istoriei Literaturii Române, apărut în 1972, la Editura Minerva. Acest istoric, prea puțin apreciat, față de seriozitatea și utilitatea lucrărilor sale, avea darul de a reduce la esență orice fapt analitic. Diagnosticele sale, mai puțin ”științifice”, dar greu contestabile, au în ele sinceritatea pragmatică a medicului care își anunță  pacientul, ca de la om la om, că are o boală incurabilă. Astfel, Ion Rotaru observă cum dramaturgul de origine buzoiană construiește conflicte și personaje tranșante, ”violente adesea, urmărit de ideea împărțirii lumii în <oameni> și <neoameni>, cu credința fermă că în viață izbândește întotdeauna insul care are psihicul cel mai puternic”, confirmând, de fapt, ceea ce spusese Eugen Lovinescu, când se referea la misticismul arhivarului Chirică, din ”Omul cu mârțoaga” (magistral interpretat de Mircea Diaconu, la inaugurarea teatrului buzoian, în 1996). Tot Ion Rotaru este cel care, referindu-se la calul ”Faraon al V-lea”, cel pentru care arhivarul Chirică și-a cheltuit toate economiile, remarcă faptul că ”pătimașul jucător ar fi existat în realitate, în persoana unui sufleur din teatru, observat ca atare de dramaturg”. Adevărul este că, o spun fără nicio reținere, toată opera lui George Ciprian se află sub influența definitivă a anilor petrecuți la școala primară din Buzău, fiind marcat pentru totdeauna de patima tatălui său pentru jocurile de noroc, de fuga acestuia ”în lume”, tată de origine cipriotă, de unde și pseudonimul de ”Ciprian”, conform afirmațiilor istoricului Alex. Oproescu. Pentru mine, important este faptul că mama lui George Ciprian, Sara Cănănău, este de-a locului, cum se spune, ”din satul cu podgorii, Merei”. De aici vine și tendința lui Ciprian, de a interpreta simbolic orice întâmplare reală, convingere de care e atașat și Ion Rotaru, când depistează în opera dramaturgului multe și limpezi ”extrase din viață”. În concepția lui Ion Rotaru, Chirică, Varlam și Fira sunt ”oameni”, pentru că visează, ca și Chirică, proprietarul lui Faraon V. Ei acceptă fără rezerve visul lui Chirică. În schimb, celelalte personaje, Nichita, Ana, directorul școlii etc., sunt ”neoameni”. O piesă de teatru poate fi regizată de zeci de ori, în diverse viziuni. De asemenea, fiecare personaj al  piesei respective, poate fi interpretat de sute și sute de actori. Regizorii și actorii, ca și spectatorii, vin, își trăiesc ”rolurile” și pleacă mai departe. Piesa, textul în sine, rămâne. Undeva în memoriile sale George Ciprian se minunează de durata în timp a succesului piesei. Paradoxal, dincolo de text, succesul poate fi atribuit la nesfârșit tocmai efemerilor regizori, actori, spectatori etc. Eu am văzut pentru prima dată ”Omul cu mârțoaga” în varianta magistrală a regretatului regizor Tudor Mărăscu. Despre actori, încă nu am cuvintele care trebuie, mai ales că jumătate de acea fabuloasă echipă nu mai e printre noi.  Parcă-l văd pe Chirică, interpretat de Mircea Diaconu, după ce Faraon V a câștigat toate cursele, și mirarea celorlalți, convinși că acesta a împrumutat calului sufletul său.

                                                                                                    Marin Ifrim