Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XII

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XII

Cu seceta din toamnă, grâul nu putuse să încolţească ca lumea, nici să înfrăţească şi era răsărit ca barba spânului. Iarna se dovedise destul de săracă în omături şi puţinul care căzuse, fusese învârtejit de vânt şi troienit la adăposturi. Oamenii aşteptau primăvara, îngrijoraţi, cu speranţa unor ploi mai bogate, care se lăsau aşteptate. Dar, la sfârşit de mărţişor, oamenii simţeau arşiţa de cuptor şi priveau cerul fără nori, în timp ce suhaturile au început să roşească, fântânile de suprafaţă să sece, animalele se sfârşeau pe picioare şi oamenii lângă ele. Cu animalele căzute de foame şi pământul împietrit nu s-au putut face arături în primăvară. Săracii satelor au pornit la cerşit, iar călugării şi popii chemau oamenii la pocăinţă, vorbind despre focul ce va cuprinde pământul la sfârşitul lumii.

După Sfântul Gheorghe, Vlădica a scos sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie Basarabov şi le-a plimbat prin tot târgul şi satele din jur. Iar la celelalte Episcopii a dat poruncă să plimbe şi să se roage la sfintele moaşte ale Sfinţilor din Mânăstirile şi chinoviile eparhiilor. Sătenii şi târgoveţii au îmboldit preoţii şi au scos Sfintele Icoane în câmp şi, cu rugăciuni şi lacrimile întregului norod le-a purtat în maldăre de flori, dar fără nici un semn. Se vede că păcatele le erau prea mari că, sub arşiţă de cuptor, cu nişte vânturi şi vijelii care făcea praful fuior şi-l ridica în nori, puţinele buri de ploaie sfârâiau pe praful încins, apoi, sub acelaşi soare arzător şi cu aceleaşi vijelii, pământul devenea mai tare, mai răscopt, iar creştinii întrebau dacă bura l-a udat pe cât se usca. Pământul crăpase de secetă şi îşi rupeau caii picioarele când călcau în ele, la marginile satelor de câmpie apăruseră dune de praf, iar în jurul fântânilor secate de la răscruci albeau oase.

Încă din iarnă se zvonea că peste Dunăre ar fi apărut molima ciumei. Doar un zvon, aşa, ca toate zvonurile dintr-un oraş oriental cum erau Bucureştii. Târgoveţii vedeau că încă mai veneau negustorii armeni cu covoare de Ispahan, brâuri de Şiraz, pielărie şi curelărie de Gabrovo, iar măslinele şi stafidele greceşti veneau în butoaie ca în timpurile bune.

Se înmulţiseră vracii, astrologii şi solomonarii, dar nu se îngrămădeau la uşa lor nici bogaţii, nici săracii. Făcuseră ei preziceri că nu ştiu ce stea şedea în calea alteia şi o să fie mare necaz de boală, dar lumea nu-i lua în seamă.

Deşi cunoşteau semnele bolilor, babele şi doftoroaiele mahalalelor nu dăduseră zvon de molimă.  Totuşi, zvonul molimei se întărea mai întâi, în mahalalele sărace. Alţii au adus vestea morţii unui negustor chior, tras în gazdă la hanul nu ştiu care şi, până în primăvară, toată casa hangiului ar fi dispărut de molimă. După asemenea zvon, domnia a trimis oamenii Agiei să caute, să iscodească prin mahalale, dar cei de pe Podul de Pământ arătau spre mahalaua Calicilor, alţii spre Mămulari şi, tot aşa, până ce zvonul a fost înmormântat de tot.

Este drept că, în slujbele lor preoţii se rugau de sănătatea poporului şi domnilor care-i conduceau şi numai unii popi mai aplecaţi spre zvonuri prăpăstioase chemau norodul la slujbe speciale, dar oamenii nu se îngrămădeau, iar cei cu asemenea aplecări se nimereau să fie din cei ciudaţi şi hâiţi la cap. Se ardea destulă tămâie şi lumânări în biserici, se băteau mătănii de iertarea păcatelor, dar mai mult de babele bisericoase din mahalale, care fuseseră leliţe şi podărese odată, iar lumea le ştia că nu mai aveau putere să mai hoinărească prin tot târgul.

 Fuseseră atâtea zvonuri de molimă, că se săturaseră şi zvoniştii şi vedeau că latră în pustiu.

După ce au venit căldurile cuptorului, zvonul molimei a devenit mai întemeiat şi cu cazuri concrete. Parcă, ziceau cântăreţii bisericilor de mahala, ar fi mai mulţi morţi ca în alţi ani, acum, când nu mai moare omul de ger sau foame, că au crescut buruenile şi fiecare găseşte să-şi astâmpere pântecele şi un loc de odihnă la umbră. Dar zvonul a ajuns la domnul supărat de seceta care nu se mai termina şi de creditorii care-l încolţeau la ratele de la împrumuturile luate pentru Tron. Iar au fost trimişi oamenii Agiei să însoţească birarii grăbiţi de Vistierie cu adunarea birurilor. Au început să scrie boierii la cunoştinţele din Istambul, întrebând despre molimă şi au primit veşti liniştitoare.

În Târgul Moşilor a căzut un saltimbanc după o frânghie şi a murit chiar în seara zilei sosirii. A doua zi, au văzut oamenii că scoteau trei sicrie cu morţi. Unii ziceau că sunt morţi de ciumă, alţii că o înfloreşte lumea şi ar fi doar sicriul mortului căzut. Iar a apărut o stea cu coadă, ziceau astrologii şi solomonarii şi de abia acum au început să se îngrămădească oamenii la uşa lor. Primeau elixiruri, cabale cu cifre, litere şi amulete, după luna în care se născuseră. Alţi vraci vindeau o hârtie tipărită la Viena sau Sibiu, unde scria ce rugăciuni să zici şi, în special, să citeşti din Biblie, versetul şapte din psalmul nouăzeci.

Când a bănuit că este chiar molimă de ciumă, Înalt Prea Sfinţitul Dositei a poruncit plimbarea moaştelor Sfântului Dimitrie Basarabov, patronul oraşului şi slujbe zilnice în biserici, unde să vină norodul cu mic cu mare şi să se roage de iertarea păcatelor şi cine avea, să cumpere copii mici, zugrăvite după icoanele făcătoare de minuni sau ale sfinţilor care au înfruntat năpasta molimei şi au scăpat. Dar şi aici era necazul săracilor, că nu ştiau să citească fiţuicile scrise şi nu aveau bani să plătească copia după icoană, amuleta sau cabala. Când oamenii tot mai sperau că sunt zvonuri, a început să cadă din lumea mahalalelor sărace şi cum nimeni nu văzuse un bolnav sau un mort ale căror semne erau arhicunoscute, se ridicau babele mai bisericoase cu visele lor, iar cei pricepuţi, încercau să le răstălmăcească şi iar ajungeau la zvonul vechi.

Unii priveau chiorâş la sinagoga amărâtă din târg, alţii spre bisericile luterană şi catolică, dar nu îndrăzneau să se lege de ele, că Agia avea oameni destui şi era tare. Când zvonul s-a întărit în lumea celor care renunţau la avere şi nu se gândeau la ziua de mâine, s-a lăsat cuvântul „fugă cine poate”. Rămâneau pe loc săracii şi cei care sperau că este zvon, iar cei lacomi îşi continuau alişverişurile. Lumea a început să se spele mai des pe mâini, se clăteau în gură cu rachiu şi oţet, alţii mâncau usturoi permanent şi miroseau de la o poştă.

      Boierii şi negustorii cu bani începuseră să se pribegească din acea cloacă care erau Bucureştii, sub ale căror poduri se aruncau toate mortăciunile, ţucalele şi ce nu le trebuia în casă, de unde veneau mirosuri şi miasme pestilenţiale. Cei rămaşi pe loc nu mai ieşeau din case şi trimeteau slugile după cumpărături, obligându-i să ia cu mâna lor pâinea din coş, carnea din cinghel, alimente care erau trecute acasă prin fum, foc şi strachina de oţet. Apoi, au început să cadă din slugi, şi, fiecare se apăra cu ce avea: bogaţii cu parfumuri, arome, săruri englezeşti, iar săracii cu tămâie, fum de pucioasă şi praf de puşcă. La toţi nu lipsea legătura de oţet sau rachiu la nas, iar beţivii stăteau în cârciumi, ziua şi noaptea şi nimeni nu le zicea nimic. Alt necaz era că, după atâtea zvonuri marii toptangii nu se mişcau din casele şi palatele lor, nu mai veneau ţăranii în târg şi nu avea lumea de unde să cumpere cereale şi se scumpise pâinea.

Un mesager al trimisului englez la Istambul, în drum spre Viena, s-a prezentat la vodă pentru închinare şi, domnul ştiind că nu demult în ţara lor fusese asemenea molimă, i s-a cerut sfat de preîntâmpinare a nenorocirii. Trimisul se vedea priceput şi îi dăduse sfat de izolare a bolnavilor în locuri bine păzite, de însemnare cu roşu a caselor cu cei atinşi de morb şi multe altele. Rămăsese ca a treia zi după Sfântul Ilie să se adune Divanul şi să aplice sfaturile englezului.

Începutul necazului a fost de Sfântul Ilie, la biserica cu acelaşi hram din Gorgani. Toptangiii de pânzeturi, stofe şi mătăsuri, împreună cu croitorii, calfele lor şi ucenicii făcuseră pregătiri de praznic mare, unde trebuiau să vină mişeii, săracii şi damblagii, ca şi toţi amărâţii mahalalei, să fie miluiţi, să se sature într-un an cu foamete ca acela. Mesele întinse, cu feţe curate, străchini şi ulcele noi aşteptau în curte şi, după slujbă să fie ospăţ. Nu se puseseră bucatele şi băutura de teama îmbulzelii amărâţilor nemâncaţi, care fără să asculte Sfânta Liturghie, s-ar fi îndesat la ele.

Când mirenii aşteptau la rând pentru Sfântul Mir, amărâţii nu l-au mai aşteptat, şi într-un iureş s-au năpustit spre mesele unde trebuiau să fie miluiţi. Cum se întâmpla des la asemenea ocazii, în acea îngrămădeală mulţi au fost călcaţi în picioare. Cei mai mulţi s-au ridicat cu gândul la masa unde trebuiau să se ospăteze. Alţii s-au ridicat mai greu. Doar un şantaliu nu a dat semn de viaţă, iar când s-au aplecat câţiva să-l ridice, omul era mort şi prin încropirea de straie rupte şi cămaşa zdrenţuită  i-au văzut semnele bolii la gât şi gâlmele subţiorilor.

– E ciumat! a zis unul şi a luat-o la sănătoasa, fără să se uite la masa la care jinduia.

– Ciumat! a zis altul.

Mai mulţi l-au privit cu atenţie şi, cât erau de flămânzi, le-a trecut foamea şi ridicându-se de la masă, au luat-o la fugă, iar când treceau pe sub clopotniţă, s-au călcat iar în picioare. Bătrânii, miruiţi au văzut cadavrul amărâtului plin de puroi şi dacă cunoşteau semnele bolii, au strigat şi ei „Ciumă”! Abia atunci, a intrat spaima şi în gospodarii adunaţi la mir şi a început o alergătură şi îngrămădeală spre uşa tindei unde era mortul, puţini mai stând să-l privească.

Oamenii Agiei, rugaţi de parohie să facă ordine la masa nevoiaşilor, au  alergat şi au dus vestea la stăpânii lor. Aga a mers direct la Mitropolie, unde vodă împreună cu boierii şi clerul au oprit praznicul pregătit de Vlădică şi au împrăştiat oamenii. Vodă a dat poruncă să anunţe restul divaniţilor, să nu fugă până nu se conving dacă zvonul este adevărat şi să se adune în Divan pentru sfat, spre seară.

La asemenea veste, fiecare boier a mers acasă, să adune bunurile şi să vadă încotro o ia. Divanul, adunat la poruncă, a hotărât ca fiecare să se aciueze la un conac sau o mănăstire din preajma târgului, nu mai departe de două ceasuri de mers călare. Iar dacă va fi nevoie de noi porunci, divaniţii să lase vorbă servitorilor rămaşi unde pot fi găsiţi la noile conace.

Cum ziua de vară era lungă, divaniţii au adunat calabalâcul şi au socotit să plece la conacele din jurul târgului, alţii la mânăstiri sau moşiile apropiate ale prietenilor. Aşa că, până în noapte au strâns avutul şi, cu tot neamul, a luat-o spre moşiile unde gândeau să găzduiască. De frică să nu se fi molipsit şi feciorii din casă cu morbul molimei, unii boieri au plecat fără ei şi i-au lăsat cu ceilalţi slujitori să păzească conacul.

 După fuga celor avuţi şi care aveau un culcuş la ţară,  a doua zi a plecat în pribegie sărăcimea mahalalelor, în căruţe cu boi, în cotigi cu un măgăruş adormit, cu roaba, căruţul sau cârca şi s-au îngrămădit în codrul Vlăsiei, mai rău decât în mahalalele de unde plecaseră. De frica hoţilor, familiile şi copiii tronau deasupra carelor sau teleguţelor pline cu munca meşteşugarilor de la Moşi. Ieşeau prin bariera pustie, spre un loc ştiut numai de gospodar, unde fusese numai o dată, poate cu ani în urmă.

A treia zi, târgul era mort. Dughenele închise, fără cumpărători la Moşi, fără muşterii tari la tocmeală, fără oamenii stăpânirii să urmărească şuţii, cerşetorii sau gruzelele boite, totul într-o tăcere de mormânt, când auzeai şi musca toropită de căldură. Conacele marilor boieri şi negustori cu cheag la chimir erau păzite de arnăuţi în foişoare, înarmaţi până în dinţi, păzind ca molima să nu intre în curţile cu garduri înalte şi porţi bine zăvorâte.

Nu se mai auzeau clopotele bisericilor, căci popii uitaseră de pildele martirilor de la începuturi,  lăsaseră bisericile deschise şi fugiseră printre primii, la nevoie să se roage fiecare când vrea. Slujitorii rămaşi să apere averile stăpânilor nu ieşeau pe uliţă, doar beţivii, treji ca niciodată, căutau un loc cu răcoare şi ulcele pline.

În acel târg adormit, s-au adunat toţi leşinaţii de foame, toată scursura de mişei, calici, şuţi, mardeiaşi şi au început din mahalaua Calicilor, unde fuseseră martorii pribegiei oamenilor fricoşi de urgie şi, cu topoare sau ce au mai găsit, au spart uşile şi au căutat prin case, poduri, cămări şi beciuri, luând la început ce găseau de mâncare şi băutură. Unii se îmbătau şi, în desfrâul lor se culcau pe loc cu femeile de moravuri îndoielnice, mult mai curajoase, care li se  alăturaseră la asemenea zaiafet, pângărind paturile şi aşternuturile pribegilor. Nu mai ştiau de frica urgiei abătute sau a oamenilor stăpânirii de care se fereau odată şi nici de mânia lui Dumnezeu. Din ei s-a ridicat alt rând, mai fără frică de poruncile Domnului şi au început să care, ziua în amiaza mare, de prin case, dughene şi alte locuri de negustorie, tot ce putea fi îndesat în cotigi, căruţe sau în cârcă şi le ascundeau în locuri dosnice, sperând ca după necaz să le vândă, spre îndestularea lor.

Faţă de morbul care nu ierta pe nimeni, unii o făceau pe vitejii, urmăreau şi devastau tot ce găseau din casele părăsite, uneori sub ochii celor doborâţi de molimă. Alţii erau alungaţi de arnăuţii puşi de pază şi, după ce muşcaseră destui ţărâna, nu mai călcau pe uliţele păzite. Dar nu se vegheaseră şi veneau în speranţa căpătuielii.

La colţurile uliţelor se dădea foc la gunoaiele adunate de ani, de unde fugeau şobolanii, iar pe asemenea secetă săreau scântei şi luau foc case, dughene, arzând mahalale întregi. Nu avea cine să le păzească sau să-i oprească de la asemenea faptă şi nici cine să stingă pojarul. Uliţele erau pustii, doar câte un amărât scos din casă de cine ştie ce nevoie, umbla năuc şi cu frică, iar când îi stătea în cale câte un cadavru, ori îl ocolea sau se întorcea înapoi. Din fiecare uliţă se auzeau gemetele şi strigătele celor bolnavi, mulţi morţi de foame, de durere sau se aruncau singuri peste geamuri. Mai întâlneai câte o umbră de om scăpată ca prin minune, cu buboaiele sparte sau arse cu fierul roşu, care nu mai avea pe nimeni şi căuta ceva de mâncare. Neamurile nu vreau să le deschidă, să nu se molipsească şi-i aruncau o bucată de pâine pe fereastră.

A început să cadă pădure secerată de toate vârstele şi rangurile şi murea fiecare unde îl ajungea ceasul, boala ajungând şi în rândul nelegiuiţilor, care călcaseră casele muribunzilor. Vlădica, cu un mic sobor de călugări rămăsese la Mitropolie, înfruntând moartea ca sfinţii martiri de la începuturi şi bătea clopotul ăl mare de trei ori, ziua şi noaptea şi se rugau pentru încetarea urgiei şi izbăvirea norodului. Zilnic, se aducea rugă, să ierte Dumnezeu păcatele tuturor şi în mare mărinimia Lui să-i izbăvească de lucrătura necuratului, care adusese năpasta pe umerii ţării.

Domnul şi Curtea, cu puţini slujbaşi, se retrăsese la Cotroceni, cu pază de arnăuţi şi nu lăsau să treacă nici pasărea de împrejmuirile palatului şi mânăstirii. Tot atunci, domnul a cerut Vlădicii Dositei, să dea poruncă la călugării mânăstirii Dudeşti, chinovie cu bolniţă veche şi să o declare bolniţa ciumaţilor. Agia urma să care ciumaţii la cimitirul acelei chinovii, iar călugării, precum creştinii de la începuturi, să se ocupe de sufletul şi vindecarea lor.

Trecuseră trei săptămâni de urgie şi un netrebnic deschisese porţile mânăstirii Sărindar, unde erau închişi nebunii ridicaţi de Agie şi umblau pe uliţe, mulţi îmbrăcaţi popeşte, cu veşminte furate din bisericile părăsite. Chemau oamenii la pocăinţă, fluturând o cruce sau un buchet de busuioc înmuiat într-o căldăruşă goală şi botezau  pe cei scăpaţi ca ei şi puţinii hoţi care nu se fereau să umble şi ziua. Alţii se alăturaseră bandelor de nelegiuiţi, primind şi ei osânda molimei alături de tovarăşii de destrăbălări.

Cu o săptămână după Sfânta Maria mică, necazul s-a mai ostoit şi domnul a dat poruncă Agiei să caute oameni, să adune cadavrele uscate sau împuţite de pe uliţe şi maidane, precum şi din curţile şi casele oamenilor. Iar cei zdraveni ai casei să le scoată în uliţă, pentru a fi luate de oamenii plătiţi. Atunci, s-au deschis iar porţile marilor case, unde au năvălit tâlharii şi iar au început spargerile, omorurile, jafurile şi hoţiile nelegiuiţilor, plătiţi acum de Agie.

Morţii erau căraţi noaptea către cimitirul Dudeştilor, cu sunete din corn înaintea căruţelor, să ştie fiecare şi să se ferească din calea lor. Umbla zvonul unui vagabond beat, găsit mort în drum şi aruncat în căruţă alături de alte cadavre. Se sculase din groapa unde fusese aruncat şi, crezându-l ciumat, cioclii stăteau să-l lovească cu lopata. Numai după ce le explicase că a fost beat şi nu bolnav, a fost lăsat să plece. Cioclii mai povesteau despre oameni care pierduseră tot neamul şi veneau să se arunce în gropile săpate şi le era frică să nu-i îngroape de vii.

Din capitală, molima s-a întins în ţară, aşa că într-o săptămână ajunsese la Milcov, în zece zile la Carpaţi şi în două săptămâni, în Severin.

După Cuvioasa Paraschiva, odată cu răcirea vremii, oamenii Agiei nu mai aveau ce să care. Au început să se adune oamenii la casele lor şi intrau pe la barierele pustii, prin spulberătură de praf amestecat cu spirlă, prin cenuşa caselor mistuite şi nu mai cunoşteau locul unde locuiseră zeci de ani, Căci în locul mahalalei era o jarişte plină cu pereţi arşi, cu cenuşă şi cărbuni. Unii găseau casa arsă. câinii sălbăticiţi trecând peste garduri cu o bucată de mână sau picior de om. Au luat-o de la început, au scos amnare, bârne pârlite de pojar, au clădit iar bordeie ca în tinereţe, când se aciuaseră în marginea mahalalei.

Din câţi plecaseră, la mulţi se întorceau numai unul din soţi, cu o parte din copii. La alţii, copiii aduşi de neamuri sau străinii care îşi făcuseră milă de ei. La mulţi nu mai avea cine să vină, să moştenească măcar locul casei sau al dughenei şi au fost multe procese la Divan, între neamurile cârcotaşe şi avare, pentru moştenirea răposaţilor.

Dintre boierii de vază au murit destui şi de toate vârstele, numai bătrânul vistiernic Slătineanu fugise cu jupâneasa şi patru droşti  pline cu copii şi nepoţi şi se întorsese numai cu feciorul din casă. Târziu, spre iarnă, mersese la vodă şi îl rugase să fie boierit acel fecior cu ce-i dădea înscris pe toată partea lui de moştenire, să-i poarte numele, să nu se piardă neamul. Dar, lumea zicea că îi era fiu, făcut cu o servitoare, că îi moştenea ochii negri, tenul măsliniu şi avea un neg mare pe nas, ca şi jupânul. Iar pe partea de moştenire a jupânesei s-au judecat neamurile până după Regulamentul Organic.

În ţară, foametea începea să-şi arate colţii, căci grâul a crescut până la genunchi, l-a topit căldurile şi a rămas de hrană pentru păsările cerului. Nici de porumb nu s-a ales nimic pentru oameni, poate i se făcuse lui Dumnezeu milă de animale, că s-au cules doar ciocanii zdrenţuiţi de vânturi.

 Satele erau pustii, cine mai avea puţine bucate şi legume, erau strânse cu nouă noduri şi  mâncate cu economie. Unii mai aveau speranţă la fructele de toamnă şi strugurii puşi în pod, iar  sărăcimea a tăbărât pe copacii pădureţi, cu fructe care în toamnă fac gura pungă, dar după Crăciun se îndulcesc şi se aromează şi era mâncarea necăjiţilor. Cum ştiau din bătrâni, la satele de munte se mânca coajă de copac, la cele de câmpie aveau papura la îndemână

Cum în anii de secetă, viilor le merge bine, au adunat rodul pe la crame şi odăi, le-au pus în zăcători şi cu alte gorgoaze, le-au adus în bătături. Nu au mai aşteptat Crăciunul şi au dat foc la cazane  şi, de la mic la mare, mergeau beţi pe drum, după cum  ziceau unii, că tăriile te feresc de molime şi ţin de foame. Speranţa era la buruienele pământului din primăvară, pe care le cunoşteau bătrânii.

Oraşul se ridica iar din pământ, viaţa începea să se învioreze şi numai speranţa îi mai ţinea pe necăjiţi printre cei vii, dar şi când se uitau la cerul luminos ca vara, fără urmă de nor, cum era sorocul în alţi ani, se întrebau cât va mai continua seceta şi dacă nu erau mai fericiţi cei duşi pentru totdeauna. Pe la Sfântul Neculai se răcise bine vremea şi dăduse un pospai de zăpadă şi cu geruri şi vântoase nu s-a luat până în primăvară.

Se rupseseră legăturile cu marile împărăţii, iar de consuli nu ştia nici vodă unde mai trăiesc, adăpostiţi pe undeva în ţară, sau au plecat pe unde i-a dus capul. Şi, ca în lumea civilizată, domnia  impunea carantina la graniţă.