Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XIII

GHEORGHE CHIRTOC – VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XIII

Cu o zi înaintea declanşării urgiei de ciumă, postelnicul avusese întâlnire cu noul trimis al Franţei, domnul Godain, venit cu arz definitiv de la marele Sultan. Era o întâlnire în vederea trimiterii lui Dinu a unei sume de bani, la Paris. Dar, în seara dezlănţuirii urgiei de ciumă, dregătorul s-a trezit cu agentul francez, care l-a  rugat să îl ia cu el oriunde s-ar duce, că este străin şi nu avea curajul să plece pe aşa vremuri spre alte zări. Boierul tocmai îşi făcea tarhatul de plecare la Obidiţi, noua moşie cumpărată de el. Era undeva, în marginea codrilor Vlăsiei, spre Ploieşti, departe de calea bătută de drumeţi,.

După cât ştia postelnicul, agentul fusese secretarul ambasadei de la Istambul şi cum ambasadorul principal Choisieul Gaufier era monarhist convins şi după ce dusese tratative îndelungate pentru deschiderea de agenţii în Principate, demisionase. Noul ambasador, Raymond Verniac era om devotat cauzei, dar pus în faţa alegerii noului agent la Bucureşti şi bănuindu-l pe domnul Godain cu prea multe relaţii la Minister, care i-ar fi putut săpa cariera, l-a numit ambasador în Ţara Românească. Trăia în casele firmei Hortolan, mare firmă din timpul războiului coloniilor americane, deschisă la noi prin anii ’93.

Ce era curios pentru localnici, după fiecare victorie a Armatei Revoluţionare, toată liota de amploaiaţi ai firmei, împreună cu membrii misiunii făceau banchete şi fieste. Iar după ele, plecau toţi în trăsuri pe podurile capitalei, cântând Marsellieza şi jucând Carmagnola. De aceste curiozităţi se cruceau muritorii de rând şi îi considerau filfizoni şi oameni de nimic, că nu ştiau să-şi respecte rangul, dându-se în stambă în faţa norodului. La aceste banchete invitau divaniţii şi boierii de frunte, cu consoartele, iar după încheierea unei afaceri grase cu Mitropolia, a fost invitat şi Înalt Prea Sfinţitul Vlădică, care neobişnuit cu petreceri neprevăzute în canoane, s-a simţit stingher.

Postelnicul ştia că agentul fusese împuternicit de Guvernul francez, ca împreună cu secretarul Montal şi cu spătarul Manu, delegat de domn, să ducă tratative în vederea încheierii unui acord vamal secret. După ce spătarul Manu mărturisise că noul tratat vamal prevedea un tarif sub trei la sută pentru produsele franţuzeşti, tarif mai mic ca toate produsele celorlalte împărăţii şi, după ce gurile rele ziceau că noul tratat ar da scutire totală de vamă la produsele franţuzeşti, au început discuţii cu ambasadorii Rusiei şi Austriei. După cum se încurcau iţele şi la Paris, detractorii îl vor săpa pe domnul Godain la Minister şi, după vreun an şi ceva, va primi depeşa să revină în Centrala de la Paris. Agentul venise singur în ţară, urmând să-şi aducă familia, dar după ce aflase că la noi ar fi foamete şi ciumă, venise mai întâi să-şi facă o impresie despre locuri şi oameni.

Ajunşi la conacul de la Obidiţi, stăpânul trimesese câte doi slujitori, unul după altul, în zile diferite, la celelalte moşii, cu poruncă la logofeţi pentru împrumuturi de cereale la clăcaşi şi robi, să nu rămână satele fără truditori. Olăcarii urmau să rămână pe loc, la moşii, până trecea urgia.

Ca orice român, i-a fost gazdă primitoare, timp de aproape trei luni, împreună cu secretarul său şi cei patru oameni care îl însoţeau. Jupâneasa Ruxandra s-a arătat tare mulţumită şi bună gazdă, deşi uneori i se zburlea barba postelnicului când vedea cum îl agasează pe musafir cu curiozitatea ei înnăscută de femeie care vroia să le ştie pe toate. Dar o lăsa în voia ei şi îi era ruşine că nu reuşise să o strunească la timp. Iar tânărul era om de înţeles şi nu mai folosea stilul laconic, cu înţelesuri ascunse ale diplomaţiei şi vorbea mai direct, făcându-se câte odată că nu aude şi nu a înţeles ce vrea să spună dumneaei.

 Să-şi omoare timpul, stăpânul şi oaspetele ieşeau din conac călări şi umblau în lungul moşiei, ceasuri întregi. Vânau prin codri unde mai găseau şi laţuri puse de ţărani la vânat, dar  le ocoleau ca şi cum nu le-ar fi văzut. Iar străinul îi povestea că, până la revoluţia din ţara lui, un ţăran prins cu vânat sau cu laţuri puse,  putea fi omorât de senior sau i se tăia mâna. La aceste ieşiri din conac, musafirul se interesa de viaţa economică a ţării, iar postelnicul a avut timp să discute despre Franţa revoluţionară şi atunci înţelesese şi dregătorul mersul revoluţiei şi ce urmase după aceia. Se lămurise şi de coaliţiile care le făceau monarhiile Europei contra Republicii burgheze a Franţei.

   Trimisul era intrigat de starea morală a provinciei dunărene, iar într-o discuţie mai intimă, amintise că nu-i venea să-şi aducă soţia în capitala munteană de frica decăderii morale a jupâneselor noastre, de care se dusese buhul şi la Istambul. Se minuna postelnicul la asemenea mărturisire şi gândea că,  dacă şi unui francez cu multe obiceiuri deocheate îi era frică să-şi aducă doamna pentru moravurile jupâneselor noastre, cât de jos ajunseseră aceste moravuri în protipendada capitalei.

Cu necaz a fost când în toiul molimei au început să cadă din robii servitori ai conacului, la care oaspetele a dat poruncă însoţitorilor lui să ajute slujitorii boiereşti, aduşi din capitală. S-au pierdut destui pălmaşi şi robi, vămuiţi de urgie, că rămăseseră satele şi cătunele clăcaşilor mai mult pustii.

Numai după Sfânta Maria mică venise un olăcar de la Stambul, trimis al ambasadorului Raymond Verniac, îngrijorat de viaţa trimisului şi numai norocul făcuse să ajungă teafăr pe aşa vremuri şi fuseseră obligaţi să îl ţină mult timp într-un fel de carantină.

Cu o săptămână înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, postelnicul a primit veste că molima trecuse şi să se înfăţişeze la Divan, căci vodă are grabnic nevoie de sfetnici. Au venit toţi, afară de banul Ghica şi spătarul Ienăchiţă Văcărescu, fricoşi de molima care, după ei, nu se terminase. La o săptămână a venit şi banul, marele absent rămânând spătarul, deşi lumea se cam obişnuise cu lipsa lui.

Spătarul Ienăchiţă fugise la început cu tot neamul la Băneasa, unde terminase de construit conacul. După moartea primilor slujitori, ca un ciudat, a lăsat în puterea nopţii pe jupâneasa Caterina cu copiii şi pe Alecache şi nevasta cu burta la gură şi alergase cu droşca, fără vizitiu, spre Ploieşti, la Corbeanca, altă moşie a lui, cu speranţa că acel conac, mai mult pustiu, îi va fi un adăpost mai sigur de molimă.

Rămăsese la acea moşie până la venirea olăcarului cu porunca lui vodă, pe care îl întâmpinase de la o fereastră, îmbrobodit cu legături de oţet şi hrean la nas şi îi spusese că nu vine până la terminarea urgiei. Zadarnic îl îndemnase omul stăpânirii să vină, că are răspunderi faţă de ţară, ca un dregător de frunte cum este, iar el închisese geamul, fără răspuns.

Târgoveţii şi boierii uitaseră cele întâmplate în vară, şi, bucuroşi că scăpaseră întregi, unii mâncau şi chefuiau, alţii, îşi plângeau neamul căzut pradă necazului, iar puţinii popi scăpaţi de urgie   nu mai reuşeau să prohodească morţii şi alte pomeniri. Să înlocuiască sufletele căzute, de păstori ai oilor Domnului, Vlădica obligase călugării ştiutori de carte să se diaconească.

Turcii, treziţi parcă atunci din somn, cereau haraci şi zaharea ca în anii buni, fără să gândească la ţara vămuită de suflete şi roade. Se aduna Divanul şi socotea cum să facă, să scutească norodul necăjit de toate angaralele puse pe ţară. Vodă spumega de furie, că începeau să-l încolţească cămătarii de la împrumuturile pentru Tron, iar ţara era săracă şi nu putea să achite datoriile.

La prima adunare a Divanului, domnul a vrut să ştie dacă dregătorii cunoşteau evoluţia molimei până la declanşarea marii catastrofe. Abia atunci, a mărturisit în Divan, un slujitor domnesc care a pierdut toată casa de molimă. Spunea că prin martie a venit un negustor brăilean la nişte neamuri din mahalaua Sfântul Spiridon vechi, fără să ştie că este bolnav şi, în timp ce a bolea, când l-au dezbrăcat neamurile la care era tras, au văzut că avea ciumă. Înainte de a-şi da sufletul, a mărturisit bănuiala de unde s-a molipsit. Fusese gazda unui negustor armean, venit de la Brusa la Brăila şi musafirul murise cu dureri cumplite şi asemănătoare cu cele simţite de el atunci. După ce l-a dat pe mort în primire nazirului cetăţii, brăileanul a plecat spre Bucureşti. La câteva zile după moartea brăileanului a căzut la pat un copil al gazdei şi, în vreo două săptămâni, căzuse de ciumă toată casa. Vecinii au anunţat cântăreţul bisericii Sfântul Spiridon vechi, care a anunţat ipistatul de mahala şi aşa, a început urgia, fără ca oamenii Agiei să anunţe stăpânirea..

După ce a ascultat cursul evoluţiei molimei, domnul a întrebat pe agă cine este ipistatul mahalalei Sfântul Spiridon vechi?

– Fostul treti cămăraş, Grigore Banu, măria ta.

Să-l chemi şi după ce îl vei certa destul, alintă-l pentru mine, spre  amintire, cu cincizeci de toiege, la „locul osândei”, din faţa Curţii Vechi, cu alai de darabană şi citania spătărelului a poruncii mele. Dacă spune că nu a ştiut, mângâie-l cu numai douăzeci de toiege şi acelaşi alai.

– Înţeles, măria ta !.

– Chemaţi uricarul şi acum, aici, să scrie pitacul nostru :

…. „că, se va osândi la douăzeci de toiege toţi ipistaţii de mahala, doctorii, vracii, moaşele, babele tămăduitore care vor afla sau vor şti bolnavii de ciumă sau holeră sau alte boli molipsitoare, fără să reclame Agiei. Toate acestea se vor face cu alaiul cuvenit de darabane, spătărei, ca tot omul să cunoască şi să nu ne mai trezim nepregătiţi ca acum”

După ce a făcut o pauză, domnul s-a adresat divaniţilor, ca de la om, la om :

– Boieri, dumneavoastră, prea ne-am moleşit, umblând tot în rădvane şi caleşti şi nici oamenii plătiţi ai Agiei nu au scotocit la fiecare casă, să vadă dacă oamenii sunt sănătoşi sau nu. De acum, să mai umblaţi şi pe jos, fără trăsuri cu vizitii înfiretaţi şi să plecaţi urechea şi la ce spune gura târgului. Oamenii Agiei vor spiona şi, dacă va fi nevoie, vor merge să vadă de cine se zvoneşte că este bolnav. Mai aplecaţi şi domniile voastre urechea la slugi şi spionaţi-i dacă sunt sănătoşi sau nu, precum şi neamurile lor, ori vecinii.

– Să cheme treti aga toţi doctorii, vracii, moaşele şi vindecătoarele mahalalelor şi să le muştruluiască, să fie cu ochii în patru şi de este nevoie, să vină la el şi să anunţe orice bolnav ce bănuieşte că ar avea morbul, a completat logofătul Golescu. Mai bine o alarmă falsă decât o urgie, cum am tras-o.

– De asta, te ocupi dumneata, logofete! a zis domnul. Iar de rest să gândească fiecare şi să nu ne mai trezim nepregătiţi, cu urgia la uşă.