Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » NECROLOG » DRUM LIN SPRE CER… FILUŞ JULEA! (Un om… un zbor… un înger)

DRUM LIN SPRE CER… FILUŞ JULEA! (Un om… un zbor… un înger)

 

O veste tristă ne-a îndurerat sufletele: poetul gălăţean FILUŞ JULEA ne-a părăsit, începându-şi zborul lin către îngeri. L-am cunoscut pe Filuş Julea, la recomandarea bunului nostru prieten comun – scriitorul MARIN NĂSTASE. Vocea lui Filuş era totdeauna caldă, ceremonioasă, în orice vorbă rostită se simţea respectul şi dragostea sa faţă de oameni. În 2013, l-am inclus pe poetul Filuş Julea, în MERIDIANE LIRICE (ARIPI DE VIS) – Antologie a poeziei româneşti contemporane, un loc meritat de un poet valoros, un spirit tăcut, dar cuceritor prin simplitatea şi modestia sa. Suntem alături de familia îndurerată.  DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

Iată câteva repere biografice ale poetului gălăţean:

Născut la 1 martie 1936, în comuna Odaia-Turnu Măgurele, jud. Teleorman;

Studii liceale: liceul „Sfântul Haralambie”- Turnu Măgurele;

În perioada 1966-1962- student la Universitatea Bucureşti, facultatea de Litere;

După absolvire: profesor de Limba Română şi director la Şcoala Elementară din comuna Negrileşti, jud. Galaţi;

A publicat trei volume, ultima sa apariţie editorială văzând lumina tiparului în 2014.

NĂSTASE MARIN, în prefaţa la cartea OFRANDĂ IUBIRII, din care reproducem un fragment, spunea:

Eu am descoperit talentul poetic al domnului Filuş Julea după ce i-am citit romanul  istoric de excepţie „Marea piramidă a lui Osiris…”. Cu o forţă imaginativă deosebită, reuşise să dea viaţă unor personaje legendare din negura istoriei. Însă, tot în acest roman am observat că este şi un poet sensibil în „cântecele” de dragoste ale personajelor principale Osiris şi Isis. Mi-am dat seama că în sufletul acestui scriitor există un bogat filon liric valorificabil, fapt pentru care l-am îndemnat să scrie poezii. Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că timidul şi introvertitul poet deja „comisese” astfel de scrieri. Că trăise „stări” poetice pe care le „mărturisise” doar unui taciturn caiet de dictando, format A4. Astfel mi se confirmase cele intuite, că Filuş Julea este o fire gingaşă, sensibilă, un suflet generos, adică, un dăruit de Dumnezeu cu har poetic. Trăirile reflectate în poeziile şi poemele scrise pe caietul de dictando dovedeau existenţa în viaţa sa a unei mari iubiri, faţă de o fiinţă deosebită.

Mai târziu aveam să aflu că tulburătoarele trăiri descrise-n poeme reprezentau doar parfumul ofrandei depuse de autor pe altarul marii sale iubiri, pentru fiinţa care plecase Dincolo. Că flacăra sfântă a Ofrandei ardea în amintirea clipelor de fericire trăite-mpreună. Pentru a nu ştiu câta oară se confirma dictonul poetului Gh. A. Stroia, că „iubirea este acel perpetuum mobile al vieţii pe pământ”, ale cărui ecouri reverberează şi Dincolo. De fapt, acesta este şi leit-motivul volumului de poezii „Ofrandă iubirii”. Toate poeziile şi poemele exprimă iubirea poetului faţă de fiinţa dispărută, definită cel mai bine în ultima strofă din „Căutări”: „cum de-ai lăsat Tu, Doamne/ ca să rămână Dorul/ Deşi din unii viaţa/ de mult şi-a luat zborul”.

Acest „Dor” este transpus şi în alte „stări metamorfice” din trăirile sale, când iubirea faţă de fiinţa dragă, dispărută, se revarsă şi pe alte făgaşuri (în natură, asupra copiilor săi şi la şcoală, asupra elevilor săi). În poeziile şi poemele sale, Filuş Julea ne relevă acele faţete ascunse ale Iubirii, deosebit de gingaşe, existente doar la sufletele mari, pentru care trebuie să avem multă înţelegere, admiraţie şi respect.

Reproducem mai jos un grupaj liric semnat FILUŞ JULEA din volumul OFRANDĂ IUBIRII

OFRANDĂ IUBIRII

Am înălţat rugă:

„Soare, dă-mi

De la tine

O fâşie

Nu mai mare

Ca o maramă.

Doar pentru un crâmpei

De seară.

Am întâlnire

Cu zâna inimii.

Cum să fiu eu

Învăluit de umbre,

Când în faţa Ei,

Până şi îngerii-şi

Contenesc fâlfâitul?

Mi-aş trece pe umeri

O eşarfă:

Strălucirii ei

Să-i răspund

Barem

C-un sâmbure de lumină.

Şi soarele s-a-ndurat,

Împrumutându-mi o şuviţă

Din aurul lui.

Împopoţonat astfel,

I-am aţinut calea

Dragei mele.

Dar ea trecu prin ‘nainte-mi

Fără-a mă lua în seamă.

Ca o stană rămăsei;

Cucuvelele-mi

Tânguiau în urechi…

Într-un timp mă pomenii

Strigându-i (fără a mă auzi):

„Hei, sunt eu,

Întoarce-te!”

Ea-pace

Se-ndepărta netulburat,

Doldora de semeţie.

Pietrele-n stele se prefăcură.

Cu irizări blonde-aurii,

Scăpărau sub paşii ei.

Mă uitase:

Atât de repede,

Atât de neaşteptat,

Atât de dureros mie,

Mă uitase.

Cât de rândunică-mi fusese

Inima-

Şi-acum

O căram

Icnind,

Cum Atlas osândit

A purtat veşnic pe umerii săi

Bolta cerescă.

Mersul

În urma-i

Îmi deveni greoi,

Ezitant…

Umerii-mi renunţaseră

La fâşia de soare;

Întreg trupul îl aflai-

O nemernică boccea

Luată de ape duşmănoase

Şi-mpinsă-n hăuri,

În ticăloşie.

…Până nici pe mine

Nu mă mai recunoscui.

———————————————–

Astă-zi mie-mi descopăr

Întreaga vină: iubisem fără margini,

Iubisem orb.

FĂRĂ TINE

 

De-o vreme-s perplex de ce văd, de ce-aud,

de ce simt, fie-n şes, hăt! Pe pisc, pe coline;

O, nimic nu-i ca ieri, totul e nefiresc

petrecut fără tine;

Fără tine râurile-şi întorc – răzvrătite – şuvoaiele,

gonind înapoi spre izvor;

Fără tine repugnatul magot pare tipul

cel mai seducător;

Fără tine, catifelatele firişoare de iarbă

se transformă-n mărăcini şi otravă;

Fără tine briza mării pare-un hâd uragan,

cu miasme de hoit, orbindu-te-n faţă cu pleavă;

Fără tine, chemarea-nvăpăiată a splendidelor

priviri cu şăgalnice irizări de jad e,

mai degrabă, paşapoarte spre moarte,

prefaţată de clocotu-n smoală al cazanelor dinspre Iad;

Fără tine, tumultul mulţimilor, cu furtuni de urale,

prelungite-n vacarm de orgii,

nu-mi produc în auz nici cât firul

celei mai dulci simfonii;

Şi-s Satan, fără tine,

şi mă cert eu cu mine, mă îndrept spre nimic, fără tine;

Fără tine-s năuc,

Mii de cărări vin spre mine,

dar nu ştiu pe unde s-apuc.

Până şi Steaua Polară,

Ce cândva-mi oferea, generoasă, servicii

de recunoscută călăuză.

Azi-vicleană sadea –

Eu-i fac semn, însă ea

Mă priveşte ursuză.

…Şi astfel, hăbăuc, învârtindu-mă-n loc,

eu pe mine mă-ndemn

şi speranţe mi-adun,

unde eu,

numai eu,

să-mi mai pot plăsmui un soroc.

În final îţi fac semn

fermecat de Morfeu,

că atât,

doar atât am avut

azi să-ţi mai spun.

RUGĂ LA ÎNCEPUT DE AN

 

Înzestrează-mă, Doamne, cu o bunătate fără hotare,

pe care toată să am puterea a o dărui oamenilor,

înnobilată-n crini imperiali,

iar eu să nu pretind, în schimb,

nici cât o noiţă!

Doamne, Preaînaltule, dă Tu, copiilor mei, un veac

de-aici înainte, soare cu lumină prefirată

printre ramuri aromate, de tei; dă-le lor puterea

ca ei, numai cu şoapta, să vindece-n clipită

cele mai cumplite suferinţe,

prefăcând bube puroinde în candele

mirosind a floare de mirt,

iar gemetele de durere în osanale ridicate Ţie!

Fă, Doamne, Tu, aşa, ca draga mea dragă,

aflată departe, să mă aibă-n gândul ei şi-n inima ei,

într-un loc undeva unde să se audă-abia –

dangăt de clopot chemând la vecernie.

Adună-ţi pentr-o clipită, Atoateştiutorule, tăriile

şi absoarbe dintr-o dată, din inimile oamenilor,

răutatea şi ura. Şi risipeşte-le în alte universuri,

astfel ca nicio fărâmă din ele să nu mai rămână la noi;

numai aşa vei scăpa, Stăpâne Sfânt, în veci,

de mare grijă.

Amin!

RIDICĂ-ŢI  FRUNTEA

 

Ridică-ţi fruntea!

Umerii-n aripi de rândunea

Se vor preface.

Ridică-ţi fruntea!

Şi vei fi egala crestelor

Ce mai poartă încă

Poclada iernii.

Ridică-ţi fruntea!

Lutul pe care cu indiferenţă îl calci

Se va mândri suportând pe aceea

Ale cărei rădăcini

Cu temei le ancorează.

Ridică-ţi fruntea!

Subteranele de granit

Le vei înnobila,

Mult până dincolo

De cea a diamantului.

Ridică-ţi fruntea!

Te vei afla printre

Fulguraţii celeste,

Cu mult, o! Cu mult

Devansându-le.

Ridică-ţi fruntea!

Cu frunte-n semeţie-mi vei apărea

O tânără domniţă

Traversând spaţii mirifice

Rezervate naiadelor.

Ridică-ţi fruntea!

Tu, floarea mea de portocal,

Nu te sfii, redă-i nobleţea!

Chiar lipsită de diademe,

Ea va conferi ce-i eşti

Rang de Semiramidă.

Ridică-ţi fruntea!

Da, fruntea, hai, spre Înalt

Ridic-o!

Aşa vei şti

Că „De-acolo vii

Şi-ntr-acolo tânjeşti mereu

Să te întorci”.

Ridică-ţi fruntea!

Răsfaţ-o-n freamătul

Neobosit al plopilor,

Al mestecenilor,

Al cârdurilor de cocori

Ce ni se-ntorc.

Şi nu lua în seamă murdare clevetiri.

Ele aparţin

Nu lumii tale.

Fii deasupra lor!

Ridică-ţi fruntea!

Şi vei spori,

Cu-o nepreţuită oglindă,

Lumina lunii.

Ridică-ţi fruntea!

Şi n-o pleca

De cât atunci, în clipe supreme,

Când implori îndurare

Celui care-a urcat Golgota

Purtându-şi Crucea Pironirii Sale.

Ridică-ţi fruntea!

Frunte la pavoaz!

Ridică-ţi fruntea!

Şi de-i fi având-cândva,

Duşmani,

Ei vor fugi,

Bulucindu-se.

Ridică-ţi fruntea!

Dar

Nu uita să priveşti lumea,

Mereu în ochi,

În adâncul ochilor,

Ca Ea să te ştie că-i aparţii,

Că-ţi aparţine –

Şi să nu te urască!

PLOUĂ-N  MAI

 

Cresc depărtările,

Detună crestele,

Mugesc pădurile,

Lunecă zările,

Se zburlesc tufele:

Vin avântate

Ploile, ploile!

Umbresc cărările,

Croncăne ciorile,

Îşi pleacă, florile,

Mândre petalele.

Dăngănesc clopotele,

Sar balamalele

Din toate porţile.

Fug sumeţite

Fetele, fetele!

Urlă văioagele,

Zboară poloagele,

Gem costoroabele,

Se-nchină babele,

Răpăie streşinile,

Cântă ulucele,

Stau toate-n panică

Galinaceele.

Se scaldă-n şanţuri

Raţele, gâştele.

Au pierit, oare,

Muştele, muştele?

Se prăvălesc apele,

Apele slobode!

Vin, vin la vale

Cu-nverşunare,

Rupând în cale

Drum şi cărare,

Învolburate,

Apele, Apele!

Dar, deodată

Apare o roată

Însângerată

Pe zarea toată:

E Soarele, Soarele,

Zvârlindu-şi pletele,

Bucurând fetele

Cu mii de scânteie

De curcubeie.

Vine pe lume

Soarele! Soarele!