Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » prof. drd. NĂSTACA PIȘCORAN: Ion Băieșu, un cavaler al iubirii, un veritabil activist al suferinței

prof. drd. NĂSTACA PIȘCORAN: Ion Băieșu, un cavaler al iubirii, un veritabil activist al suferinței

                   În 1991, Ion Băieșu publică primul volum al celui de-al doilea său roman, Un activist al suferinței[1], cu o precizare premonitorie pe copertă: „Între coperțile acestei cărți sunt adunate întâmplările tragicomice pe care le trăiește un om ieșit din comun, un cavaler al iubirii, un activist al suferinței. Dacă cititorii le vor gusta, autorul promite să le continue. Numai să rămânem în viață.”

                        Stilul narativ abordat de romancier îi este tributar celui deja verificat cu succes în romanul Balanța, prin propunerea pe care o face protagonistului său, Victor, un cavaler al iubirii, un activist al suferinței, de a descinde, asemenea Nelei din Balanța, în medii sociale și profesionale diverse. Însă, ceea ce diferențiază cele două personaje este modul lor de a se raporta la lume: Nela, o neofită, va înregistra evenimentele în contul romancierului cu o rapacitate extremă pentru istorii și întâmplări aiuristice, dovedindu-se, de multe ori, prea naivă, nepregătită, neprihănită (simbolul virginității!), iar Victor pare deja epuizat, în prelungirea experiențelor personajelor din Balanța. În concordanță cu această stare de fapte,  derularea episoadelor pare puțin temporizată față de iureșul evenimentelor din Balanța, naratorul insistând mai mult pe portretizarea personajelor sale, pe analiza acțiunilor, depășind oarecum impresia de proces verbal, de consemnare grăbită a faptelor din proza precedentă.

                        Senzația că descindem din universul configurat în romanul anterior sau că suntem în prelungirea acestuia este întărită și prin incipitul romanului, ex-abrupto, prin plasarea acțiunii în mediul spitalicesc. Astfel, Titi, din Balanța, pare să fi primit, prin Victor, din partea autorului, o revanșă, romanescă, pentru a-și pune în aplicare proiectul utopic de a salva omenirea prin iubire. Mai mult, asistenta Mimi, Cubica, pare o Suzi, mult înrâită, îmbătrănită, după experiențele prin care a trecut în anteriorul roman.

                        Nu putem să nu sesizăm, și de data aceasta, faptul că Victor pare un alter-ego al scriitorului Ion Băieșu care, asemenea personajului său, a reușit să privescă lumea în care a trăit cu atâta candoare, bunătate și iubire, oferind acestei lumi mărunte, trăznite, care vedea lumea pe dos, resurse de a rezista în fața unui sistem opresiv.

                        Victor, un tănâr de douăzeci și opt de ani, trecut la paisprezece ani prin școala de corecție și, mai târziu, prin închisoare, este chemat de Teofil (un bărbat de cincizeci și opt de ani) să-i vegheze sfârșitul, citindu-i din caietul său verde, de două sute de file și îmbărbătându-l, cu maximă

detașare, însă o distanțare a celui care înțelege ce se întâmplă „dincolo”, nicidecum indiferență: „Nu-ți mai face probleme, mori liniștit”[2]

            Teofil recurge la inaniție pentru a-și grăbi sfârșitul, preocupat fiind să nu-și mai chinuie cei doi fii care veneau de „rușine” și parcă se rugau, mărturisește muribundul, ca acesta să moară.

            Opțiunea romancierului de a privi lumea prin ochii unui bolnav pare justificată și prin spusele medicului Mitică Bostan, un alt alter-ego al scriitorului: „Hai să-ți dau un exemplu. Exemplul unui pacient, bineînțeles, eu cunosc lumea numai prin ei, dar o cunosc bine și real, pentru că oamenii, atunci când se află în suferință, sunt sinceri, nu le mai arde să spună neadevăruri.”[3]

            Și Victor, asemenea Nelei, va avea rolul unui receptacul de istorii trăznite, aiurite, neverosimile. De altfel, Teofil nu face nici el notă discordantă, solicitându-i prietenului său povestirea de întâmplări ciudate, un fel de salvare prin forța cuvântului:

            „‒ Știi că-mi plac întâmplările?

            ‒ Știu. Toți oamenii, mai ales bolnavii, sunt ahtiați după întâmplări. Și eu sunt la fel. Ăsta e un adevărat viciu: să te intereseze ce li se întâmplă altora mai mult decât ce ți se întâmplă ție.”[4]

            Și, într-adevăr, carnețelul lui Victor (nu altfel se întâmplă cu cel al autorului) este doldora de asemenea istorii tragicomice, autentice (garantează Victor) și ciudate: doi soți divorțează, iar femeia îi telefonează, la un moment dat, că vine pe acasă să-și ia niște haine. Fostul soț, pentru a-i juca o farsă, simulează că s-a spânzurat. Numai că, în locul soției, apare un cumnat care, văzând situația, se decide să cotrobăie prin casă, să fure. Spânzuratul, la final, îi zice: „Măi, cumnate, da᾽ lacom mai ești!”[5] Cumnatul se sperie, face stop cardiac, iar „spânzuratul” este condamnat la cinci ani pentru omor prin imprudență. Sau o tipă îi solicită mamei sale, din New York, un praf pentru stimularea apetitului celor doi copii ai săi. Femeia primește un borcan, le dă praful, fără să știe că de fapt conținutul era macabru: urna cu cenușă a mamei sale. Ce doi părinți sunt pe cale să leșine de greață și șoc, iar copiii sar într-un picior, veseli foc: „Ne-am mâncat bu-ni-ca! Ne-am mâncat bu-ni-ca”.

Teofil, pe patul morții, îi va mărturisi acestuia două păcate. În timpul unui incediu, din cauza unei candele, și-a împins soția la moarte (a îndemnat-o să se întoarcă în casă după bani), o soție bigotă pe care a urât-o toată viața pentru că l-a constrâns, în tinerețe, s-o ia de nevastă, prin amenințări de suicid, după ce l-a sedus și a rămas gravidă ( o dezvoltare a unei alte teme recurente în proza lui Băieșu, cea a infernului conjugal): „Când i-am zis să se ducă, era clar că nu mai avea nicio șansă de scăpare. Absolut niciuna. Îmi reproșez că am trimis-o la moarte cu bună știință, din ură. Ăsta e păcatul meu cel mare. (…) Dar cum e cu păcatul? Există cineva care ar putea să mi-l ierte?

                        ‒ Nu e nimeni. Dar ce, ești așa de credincios, crezi atât de mult în Dumnezeu, că vrei să te arăți în fața lui neprihănit?

‒ Nu, că n-ajung eu în fața lui, n-am asemnea relații printre sfinți. Dar nu-i ușor ca ultimele clipe de viață să fie apăsate de remușcări. Auzi, ce mă fac dacă mă întâlnesc cu ea dincolo?

‒ Fii serios. Trebuie să fie o înghesuială acolo de nu se vede suflet cu suflet.”[6]

Iar al doilea păcat pe care l-a comis pare o întâmplare din seria celor aiuristice: în copilărie, Teofil, ajutându-l pe tatăl său la o carieră de var, împreună cu un surdomut, va asista la o scenă neverosimilă: surdomutul a dat peste o comoară (un scut, un cuțit, podoabe femeiești și o sabie, toate de aur). În toiul nopții, fiind curios, va cerceta lădița misterioasă, însă surdomutul va încerca să-l omoare. Tatăl său, auzind zgomote, va ieși și, ca să-l salveze din mâinile mutului, îl va omorî pe acesta, apoi îl va da de mâncare lupilor.  Comoara fiind îngropată în una dintre fostele sale case, Teofil îi va da lui Victor datele precise ale situării ei. Așadar, Teofil deconspiră un secret păstrat patruzeci și patru de ani și-i sugerează lui Victor să cumpere casa, să vândă comoara și să dea banii săracilor pentru a-și mântui sufletul, dar și pe cel al surdomutului care și-a pierdut viața din lăcomie.

Victor pornește și el într-o călătorie de salvare a unor „prieteni” de închisoare, de data aceasta cu un autobus, apoi cu un camion. Descinde la un fost pușcăriaș, refugiat în băutură, pe care l-a salvat în închisoare de un „sidrom astenic” (aproape toate personajele lui Băieșu suferă de astenie): „Într-adevăr, în închisoare, el avea de gând să-și ia viața, dar n-a fost prea greu pentru Victor să-l descifreze și să-l pună pe picioare, așa cum făcuse și cu alții, motiv pentru care toți îl considerau un vrăjitor, un șaman, un făcător de minuni. Încununarea succesului său în această privință a fost când însuși unul dintre gardieni a venit la el să-i ceară sfatul în legătură cu un băiat al său care o luase razna, ajungând să-și părsescă familia și școala.”[7]

Călătoria lui Victor, spre Gălbinași, satul unuia dintre cei pe care vrea el să-l ajute (Buțughină, un pușcăriaș care se zvonește că ar fi violat o fată), cu un camion, devine prilej pentru înregistrarea altor întâmplări, prin prisma unui camionagiu, un alt Costel, „un tip mărunțel și durduliu, complet trăznit” (personaje preferate ale prozatorului), care devine pentru filosoful amator (așa cum se autocaracterizează Victor) o sursă inepuizabilă de umor și voie bună, presărate din belșug cu cântece de lume („Verișoară, verișoară/Ce cauți tu în fapt de seară/Singură pe ulicioară//Verișoară, verișoară/Cât ești tu de verișoară/Eu vin la tine diseară/ Și-o să facem toate cele/ Pân᾽ ți-oi scoate foc din piele/ Și chiote de plăcere/Măi, măi…”[8]), iar, la finalul călătoriei, cu un festin pe măsură.

Camionagiul, expansiv, logoreic, „trăznit”, din seria personajelor lui Ion Băieșu care „se descurcă” în orice situație, gospodar, orgolios din fire, deținător de tot felul de „scheme”, cu o poftă de viață specifică omului împăcat cu sine, tatăl unui copil „de excepție” (temă recurentă), cu o soție pe care o iubea sincer, așadar, acest personaj devine un fel de călăuzitor al lui Victor prin hățișul evenimentelor petrecute în sat. Tangențial, sunt atinse și alte teme de predilecție din proza lui Băieșu: suspiciunea, astenia, veciniada etc.

Odată descins în satul Gălbinași, Victor va da, în mod previzibil, peste alte întâmplări: fosta iubită a lui Buțughină, cu un copil din urma relației lor, trăia în concubinaj cu primarul satului, care, din gelozie, va încerca să-l aresteze pentru că a intrat în casa amantei sale. Salvarea lui Victor se va dovedi a fi nevasta primarului, o fostă picoliță, șefă de sală de restaurant, trecută prin viață, curtată („Căci nu e ștab ce n-a trecut/Prin plăcutu-i așternut”), „unsă cu toate alifiile”,  care, din gelozie și din răzbunare, îi va face avansuri acestuia, în timp ce, amețită de băutura care îi conferă o locvacitate inepuizabilă, îi va face partenerului său de pahar o adevărată avalanșă de confesiuni intime și profesionale.

Însă, finalul călătoriei lui Victor, după un periplu care i-a stăvilit „năravul aventurii”, se încheie cu o descindere în schitul unui călugăr, nu înainte însă ca Vichi, nevasta primarului, să sintetizeze, în niște fraze, toată experiența pe care a constatat-o acesta în demersul lui donquijotesc de a se dedica salvării, prin iubire, înțelegere, compasiune, a semenilor săi, în ciuda faptelor reprobabile pe care le-au săvârșit de-a lungul existenței lor: „Românu᾽ se descurcă, dragă, e dat în măsa de deștept și adaptabil la situație, să nu-l vaiți niciodată. (…) Dar eu nu vorbeam despre români, în general, vorbeam despre muhaelele-astea din partea locului, egoiști și afaceriști, puși pe căpătuială, care și-au pierdut simțul omeniei, se fură din ochi unii pe alții, se invidiază, se pândesc, se toarnă, se bucură și se îngrașă când i se întâmplă unuia sau altuia o nenorocire, adică, cum să-ți spun, sunt niște infecți, aș pleca în altă parte, într-o zonă mai pură, dar unde e zona asta?”[9]

Așadar, prin proiectul său utopic, Victor va încerca, din nou, asemenea Nelei, lui Mitică sau lui Nedelcu din romanul precedent, să se situeze, singur, pe celălalt taler al Balanței, să contracareze, asemenea creatorului său, prozatorul Băieșu, fărădelegile unui sistem opresiv, carceral, va năzui spre o „zonă mai pură”, asemenea lui Vichi care, în ciuda faptului că era „personalitatea cea mai comentată a zonei, cu o viață atât de spectaculoasă, scandaloasă și pitorească” (poate doar o mască care blochează vidul, suferința interioară?) încearcă se se sustragă prezentului sumbru.

Victor, după o lungă „cură de vulgaritate”, după descinderi prin cercurile infernului, se îndreaptă spre o „zonă mai pură”, cu atât mai mult cu cât călugărul spre care se îndreaptă este răspopit, este întemeietorul sectei tomiștilor, a rupt legăturile cu biserica canonică, fiind considerat un dușman al acesteia, așadar, o puritate în afara dogmelor de orice fel.

Întâlnirea cu acest călugăr este și momentul în care descoperim filosofia de viață a acestui cavaler al iubirii și, fără să exagerăm, crezul de viață și, implicit, artistic al scriitorului Ion Băieșu:

(…) ești credincios, tinere? Crezi în Dumnezeu?

Victor șovăi să răpundă imediat.

‒ Nu știu cât de sincer cred, dar îi respect pe cei care cred. Mai ales cei care se dăruiesc întru totul credinței mă emoționează. E un lucru tulburător să te poți dărui unei idei trup și suflet, până la sacrificiu. Decât să fii robit unui viciu urât, e de preferat unei credințe, chiar dacă valabilitatea acesteia nu e dovedită. (…)

‒ Și care-i filosofia pe care o practice?

‒ Se apropie de cea creștină. E o filosofie – poate e prea mult spus filosofie ‒ a înțelegerii omului, a îngăduinței față de el. O filosofie a binelui, mai pe scurt. E atâta rău și ură pe lume încât merită să trăiești ca să le întinzi o mână celor aflați în suferință și necaz. Eu însumi am fost și sunt un om chinuit. Am rămas orfan de mic, iar, mai târziu, în adolescență, m-am îmbolnăvit de plămâni și m-aș fi prăpădit de mult, trupește și sufletește, dacă nu apăreau în existența mea oameni care m-au învățat ce e binele.”[10]

            Romanul poate fi considerat și un testament pe care scriitorul l-a lăsat posterității, în care și-a elucidat crezul artistic: a scris fără să moralizeze, s-a raportat cu infinită iubire, încredere, înțelegere, candoare față de universul uman care traversează opera sa și, implicit, față de semenii săi; a întreprins, cu scopul documentării, nenumărate „cure de vulgaritate”, conducându-se după o filosofie proprie, în afara oricăror dogme impuse din afară (se știe că a fost ateu, dar și că a atacat, cu armele sale, de nenumărate ori sistemul!), o filosofie a înțelegerii omului, a îngăduinței față de el, o filosofie a binelui.

            Totodată, prin spusele călugărului Eusebio, dar și prin decalogul său[11], Băieșu oferă și o explicație asupra lumii febrile, locvace, în continuă mișcare pe care a surprins-o atât de autentic în universul operei sale: „Omul e astfel făcut încât el nu suportă repaosul total, adică o viață lipsită de pasiuni, fără zbucium, fără alergătură după hrană, fără distracții. De ce? Simplu. Pentru că în stare de repaos, gândurile îl duc spre o stare vecină cu moartea: simte neantul din sine, neputința sa începe să-l macine, îl copleșește plictiseala, tristețea, disperarea. Și atunci la vânătoare, adică la muncă. Ce caută el? Prada? Nu. E fuga de plictiseală și monotonie, e căutarea excitației, a patimei, a uitării de sine și de moarte. O lașitate instinctuală. Dați-i omului în fiecare dimineața banii pe care i-ar câștiga muncind, obligându-l să stea acasă, degeaba. Ar fi profund nefericit. Pentru că el nu-și caută odihna, ci agitația de dinaintea odihnei, motivul pentru a se odihni. Activitatea, munca, divertismentul ne ajută să ajungem pe nesimțite în fața morții. Aceasta e clipa când omul nu se mai poate minți pe el însuși.”[12]

Nu a încercat să ofere soluții, chei de ieșire dintr-un marasm existențial („Noi, așa cum am mai spus, atât ne-am priceput, atât am scris. Din această clipă, condeiul scriitorului trece în mâna cititorului”[13]), a reușit însă, ca nimeni altul, să atenționeze, să tragă un semnal de alarmă asupra capcanelor și eșecului unui sistem totalitar care promitea întemeierea „celei mai bune lumi”. Iar cheia succesului său, indiferent de genul pe care l-a abordat, se află în următorul aforism, unul dintre multe altele notate în Însemnări din nopţile în care nu pot să dorm: Fii scurt. Orice curcubeu care rămâne mai mult de un sfert de oră pe cer nu mai e privit de nimeni.”[14]

            Plecat mult prea devreme în audiență la Ăldesus, probabil În căutarea sensului pierdut, veghează asupra destinului operei sale (dar și asupra infraumanității pe care a lăsat-o la fel de năucă), pentru că un alt aforism, „din multele nopți în care nu dormea”, sună așa: „Noi ne străduim să facem câte ceva pentru posteritate. Dar ea ce face pentru noi?”[15]

Rămâne de văzut dacă opera sa va fi, în sfârșit, receptată pe măsura valorii sale, dacă va fi dezbărată de grilele de lectură mult prea procustiane (oferite de detractorii operei sale, care nu reușeau să treacă de primul strat de lectură, pe dedesubtul căruia forează, aproape de fiecare dată, tragicul existențial), cu atât mai mult cu cât se dovedește, în mod paradoxal, de cele mai multe ori, atât de actuală, cu elemente parcimonios databile.

            Prof. drd. Năstaca Pișcoran

 

 Note

1 Ion Băieșu, Un activist al suferinței, Coperta Dan Stanciu, roman, Editura Alex, 1991

2, Ibid.,  p. 9

3 Idem., Balanța, Ediție necenzurată, Prefață de Lucian Chișu, Jurnalul Național, Editura Art, București, 2011, p. 138

4 Idem, Un activist al suferinței, Coperta Dan Stanciu, roman, Editura Alex, 1991,  p. 14

5 Ibidem

           6 Ibid., p. 12

7 Ibid., p. 32

8 Ibid., p. 34

9 Ibid., p. 70

10 Ibid., pp. 80-81

[1]1 Unu: înțelept vei fi doar atunci când vei învăța să pierzi. Doi: ca să izbândești în mod sigur în viață, culcă-te mai târziu cu o oră și scoală-te mai devreme cu o oră. Trei: e mai bine să știi ceva mai mult și să trăiești ceva mai puțin, decât invers. Patru: să ai întotdeauna ceva de iubit și ceva de respectat. Cinci: cel mai frumos dar pe care-l poți face cuiva e speranța; nu te zgârci. Șase: în fiecare ză să stai de vorbă câteva minute cu cel care ai fi vrut să fii. Șapte: când nu mai poți suporta prea multă realitate, fugi în visul tău preferat. Opt: fă lucrul ușor ca și cum ar fi greu, iar lucrul greu ca și cum ar fi ușor. Nouă: să ai picioarele pe pământ și capul printre stele. Zece: Gândește-te că cea mai mare nenorocire care ți s-ar fi putut întâmpla e una singură ‒ aceea  de a nu te fi născut.

[1]2 Ibid., pp. 83-84

13 Ion Băieșu, Întâmplare cu Jilavu, în Umorul la domiciliu, Ilustrațiile de Daniela Băieșu, Coperta colecției de Ilie Victor, Editura Sport-Turism, București, 1981, p. 127

14 Ion Băieșu, Însemnări din nopțile în care nu pot să dorm, în  Darul umorului la români,  editie on-line www.cartesiarte.ro, p. 56

[1]5 Ibidem

 

Bibliografie

BĂIEȘU, Ion, Un activist al suferinței, Coperta Dan Stanciu, roman, Editura Alex, 1991

BĂIEȘU, Ion, Balanța, Ediție necenzurată, Prefață de Lucian Chișu, Jurnalul Național, Editura Art, București, 2011

BĂIEȘU, Ion, Umorul la domiciliu, Ilustrațiile de Daniela Băieșu, Coperta colecției de Ilie Victor, Editura Sport-Turism, București, 1981

BĂIEȘU, Ion, Însemnări din nopțile în care nu pot să dorm, în Darul umorului la români,  editie on-line www.cartesiarte.ro, p. 56