Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » Aladina din Al Ain: O fereastră ce se deschide între real şi imaginar. Călătorie şi extaz

Aladina din Al Ain: O fereastră ce se deschide între real şi imaginar. Călătorie şi extaz

Pentru mine Mariana Vicky Vârtosu este o alergătoare de cursă lungă,  prin  tenacitatea impresionantă pe care o demonstrează şi prin apariţia celei mai recente cărţi, Aladina din Al Ain. Iubită de cuvinte şi de imagini, ce o înnobilează, cartea a devenit pentru ea o adevărată condiţie de viaţă, pe care o aşază în programul priorităţilor sale. Nu e uşor să găseşti răgazul pentru o adevărată invazie de subiecte pe care să le selectezi în lumina unei instanţe interioare, ca apoi să dai curs unui contur de carte. Cu adevărat, Mariana Vârtosu a demonstrat de multe ori această forţă miraculoasă a unei veritabile prozatoare.

Cartea de faţă, „Aladina din Al Ain”, apărută la Editura „Armonii culturale”/2015, este compusă din mai multe capitole ce creează un tot unitar. Este o carte de suflet, în primul rând, pentru că e scrisă în urma unei vizite în Emiratele Arabe, la invitaţia nepoatei sale Mariam. Vizita e făcută împreună cu sora sa, Margaret şi soţul acesteia, Dan. În al doilea rând, cartea are şi intenţie documentară, asupra unor obiceiuri şi poziţii geografice mai puţin cunoscute de noi, sau dacă sunt cunoscute teoretic, nu oricine se poate lăuda cu contactul direct în ceea ce priveşte etica şi relieful deşertic, cu miracolul ţărilor arabe.

La prima vedere, am avut tendinţa să cred că totul s-ar derula sub forma unui reportaj. În realitate, structura cărţii e mult mai densă, având în vedere că autoarea inserează o serie de povestiri sau poveşti cu impregnantă notă de fantasmagorie, de legende, de real şi de vis, simplu şi magnific deopotrivă.

Autoarea ştie să înainteze în vis până acolo unde hotarul spre realitate dispare. Impactul cu o altfel de civilizaţie, cu un alt climat, o ridică pe autoare la nivelul unei percepţii superioare, ale acestor realităţi. Aş numi-o pe Mariana Vârtosu o căutătoare permanentă a emoţiei dezinvolte însoţite de umor, când ne povesteşte de peripeţiile inerente ce punctează această călătorie. M-a amuzat întâmplarea cu vârtejul scorpionului care de facto, e un real pericol, şi pe care autoarea, cu siguranţă, a trăit-o cu tot nervul.

Lumea arabă are anumite norme morale pe care le respectă cu stricteţe, inoculând totodată un climat vital, liniştit, relaxant ce impune cititorului un anumit respect. M-a impresionat momentul vizitei făcute de bunica, această emblemă a autorităţii familiale, ce impune respect, ţinuta decentă, supunere. „Când a intrat bunica, toată lumea a înconjurat-o – nu numai că au respectat protocolul şi tradiţia, dar din întrebări se desprindeau clar grija, respectul, iubirea, supunerea. Priveam întâia oară, un chip acoperit de burqa” (pag. 84) … „Şi tu, Mariam, ce faci, unde e scumpa cea mică? Adu-o s-o binecuvântez şi adu-mi te rog  preparatele tale, din ele vreau să gust astă-seară” (pag. 85)

Picioarele bunicii erau unse cu uleiuri speciale. Îi dau dreptate Marianei care adoptase o permanentă mimică de mirare care se pare, s-a strecurat şi în sufletul meu. Respectul pentru cei vârstnici ar fi de preferat să se extindă şi la noi, unde cei tineri, antrenaţi în distracţii indecente, îşi permit cu naturaleţe o serie de atitudini neprincipiale (am avut şi noi un cod al bunelor maniere, of, of…sic). Impresionant e domeniul familiei, grădină, casă, livezi, toate secondate şi îngrijite de Zusuf, grădinarul.

Apartamentele ce compuneau un adevărat castel, curate, ample, încăpătoare, luxoase, covoarele persane în care vizitatorii îşi îngropau piciorul până la gleznă, sunt ca o mângâiere a locomoţiei (ele sunt şi marea mea slăbiciune). O tangentă la noţiunea de nobleţe atinge şi latura aceasta, a pluşului de sub picior. Copiii sunt educaţi într-un mod apropiat de cel spartan, fiind lăsaţi să descopere pericolul, fără să fie avertizaţi.

Autoarea este uşor timorată de privirea cruntă a şoferului care vede în transparenţa celor cu pielea albă, oarecare duhuri rele, întunericul e generator de rău, de diabolic. Nu întâmplător i se spune autoarei să fie acasă înainte de a se însera. Acest cerc interesant al noutăţilor ce ocupă lumea arabă, pare desprins dintr-un alt labirint al vieţii, dintr-o altă zare, mai puţin accesibilă nouă şi totuşi… Taifasul este un mod de comunicare care face atmosferă şi pune într-o lumină favorabilă pe cei ce se familiarizează cu el, îl acceptă.

Povestea este pusă în gura Zohariei, care e una şi aceeaşi cu Iraida şi cu Aladina din Al Ain. Însăşi autoarea devine o Iraidă şi poveştile ei nu sunt deloc de neglijat. Au preludii, miez, deznodământ şi… şarm.

Povestea emirului mă duce la Macedonski, al cărui emir mergând spre Mecca e depăşit de Pocitan Ben Pehlivan -„Frumos e emirul şi toate le are”. Aici însă, e pus sub semnul uni blestem, aş zice purificator, care-l menţine tânăr dar, din păcate, ca o povară pentru urmaşi.

O poveste a la Doamna şi imprevizibila Mariana Vicky Vârtosu, este povestea „Căruţa cu ceasuri”. Pare ca un desen animat în care personajele, respectiv ceasurile, au un dialog dramatic şi-n acelaşi timp comic, ce duce la ideea universală a ultimului ceas, ce anunţă stingerea, moartea. Mi-a plăcut cel mai mult acest pasaj al ceasurilor vii care se plâng ca nişte fiinţe adevărate de degradarea ireversibilă a timpului lor.

Toate poveştile, de la Iraida care întruchipează iubirea desăvârşită şi până la Asica ce devine o adevărată dansatoare, aduc suspans şi extensie, miraj şi beatitudine. De punctat, cele două suflete pereche, Mariam şi Ahmed, o româncă şi un arab ce par jumătăţi perfecte unul pentru celălalt, impresionează prin conformitatea cu toate detaliile şi faţetele unor obiceiuri şi tradiţii ce ne surprind pe noi, cei de aici. Şi unul şi  altul au adoptat similitudini reciproc, căci şi Ahmed se europenizase, tatăl lui trăind 15 ani în Europa, în timp ce Mariam se adaptează la lumea arabă. Vederile sale largi s-au inoculat şi lui Ahmed, care nu era reticent pentru nicio noutate din afara graniţelor sale. Ospitalitatea, generozitatea de care a dat dovadă în decurs de două săptămâni, sunt mărturie a unui caracter maleabil, plăcut, iubitor şi iubit.

O felicit pe autoare pentru revelaţia acestei lecturi şi mă alătur emoţiei sale, ce pare, cu adevărat, o evadare din şi în paradis.

Constance-Aurora Cornilă