Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » La Târgul de Carte Gaudeamus, 2015, David Grossman cu trei cărți toate despre familie, înseamnă că în Israel instituția ei este încă respecată iar literatura acolo înseamnă “precizie și nuanțe”, pentru Mircea Cărtărescu cu “Solenoidul” său, 840 de pagini, “o dare de seamă despre anomaliile lui”, iar la Doina Jela viitorul volum “Villa Margareta” literatura este “ficțiune și realitate”

La Târgul de Carte Gaudeamus, 2015, David Grossman cu trei cărți toate despre familie, înseamnă că în Israel instituția ei este încă respecată iar literatura acolo înseamnă “precizie și nuanțe”, pentru Mircea Cărtărescu cu “Solenoidul” său, 840 de pagini, “o dare de seamă despre anomaliile lui”, iar la Doina Jela viitorul volum “Villa Margareta” literatura este “ficțiune și realitate”

Fără a fi cuprinse în „Program de evenimente Polirom și Cartea Româneasă la Gaudeamus 2015”, Suplimentul de Cultură, Iași, 502, Edituri care au populat Târgul, îmi dau seama, acum la închiderea lui, 23 noiembrie, că tocmai  autorii de mai sus și cărțile lor au captat interesul major.

La Clubul Țăranului Român, în ziua de 17 noiembrie, într-o atmosferă de plin-plin, unde nu se mai găsea un loc liber, mulțimea a ascultat cu luare aminte destăinuirile oaspetelui din Israel, căruia în Suplimentul de Cultură, Iași, 349 și 384 îi fuseseră publicate fragmente din cărțile sale, „Până la capătul pământului” și „Căderea din timp”, cu scurtă biografie – „născut în 1954 este unul dintre cei mai importanți autori isralieni, cunoscut comentator al politicii Israelului față de Palestina și militant pentru recunoașterea Palestinei ca stat”, acum spunea: „Am scris acum câțiva ani Cartea de gramatică interioară, un volum care este mai mult sau mai puțin despre familia în care am crescut eu în anii 60, la Ierusalim. Înainte să fie publicat, am considerat că e corect să îl arăt părinților mei. Tata a citit cartea, mi-a spus că e bună, dar mi-a dat de înțeles că nimeni altcineva în afara familiei noastre nu o va putea înțelege. Și acum, când apare o nouă traducere a sa în lume, mă duc la tata și îi spun ceea ce credeam, Vezi, tată, că cititorii au înțeles?”.

Și stimulat la vorbă de moderator, autorul citat a dezvăluit și cum a refăcut, după moartea fiului său Uri, petrecută în ultimele ore ale războiului dintre Israel și  Liban din 2006, romanul Până la capătul pământului: “Când avem un copil, vrem să fim părinți buni pentru că este în natura noastră. Dar mai există un strat de care nici măcar nu suntem conștienți și acesta este stratul în care vorbim cu destinul, cu  Dumnezeu, cu moartea și le spunem: „Noi facem tot ce se poate pentru acest  copil, voi protejați-l”. Apoi, când ne lovim  de arbitrariul brutal al vieții, avem sentimentul că toate eforturile pe care le-am făcut, toate sutele de ore de protecție, de muncă, de afecțiune, de eșec nu mai contează. Când fiul meu a murit, după cele șapte zile de plâns, m-am întors la biroul meu, la trei ani și trei luni am început să scriu acest roman, și am făcut o nouă versiune. Inițial, a fost aproape imposibil, apoi încet, încet povestea a ieșit din mine. Povestea, personajele, responsabilitatea mea față de ele și nevoia mea de a infuza viață în aceste personaje și de a le da puteri, și slăbiciuni, și pasiuni, și eșecuri, pentru a le face cât mai reale cu putință. Apoi,  am început să înțeleg că acesta a fost un act pe care îl fac împotriva durerii mele, singurul lucru corect pentru mine într-o lume care devenise dintr-odată total greșită, actul de a alege viața și de a mă împtrivi la viață”…

Scrisul i-a fost salvarea, acesta l-a sustras de la nebuloasa gândurilor de părinte care pierduse mult, fiul. Scrisul l-a salvat și scriitorul a vrut și a reușit să transmită succesul său , salvarea din negură, și a cititorilor săi, și a scris ceea ce s-a numit Căderea din timp, și ea tradusă în românește, care este un sfat despre cum trebuie să străbați drumurile vieții după ce ți-ai pierdut copilul.

„Povestea pe care o scriu e o altă casă a mea, deși uneori durează doi sau trei ani până devine întradevăr o casă. Cînd am o poveste, când știu firea și limbajul fiecărui personaj, nu mă simt niciodată singur. Uneori mai scriu și câte o carte relaxantă, dar iau literatura în serios. Aici ai de-a face cu explozibili. Poți schimba viața unui cititor; poți schimba – ba chiar cred că ar trebui să schimbi – până și viața ta”, alesese textul Suplimentul ca să convingă.

Cum realitatea vieții pentru mulți e dură, iar literatura este una din căile de temperare a ei, David Grossman a explicat acum, la Gaudeamus, asistenței: „…Când ai de–a face cu o situație periculosă, există o tentație de a manipula limbajul, astfel încât să te protejezi. Este atât de ușor să vezi, de exemplu, cum guvernul încearcă să creeze un limbaj fals, care nu descrie cu adevărat realitatea, o limbă care încearcă să fie un tampon între indivizi și realitate. Este o limbă care creează un fel de dihotomie între noi, cei care suntem buni, și ceilalți, care sunt dușmanii noștri diabolici. Dacă rămâi blocat într-un astfel de limbaj mulți ani, îți dai seama că ești captiv unui adevărat dicționar de cuvinte noi menite să te protejeze de expunerea aceasta îndelungată la situații extreme. Cuvintele încep să descrie o realitate care nu există deloc, dar care încearcă pe de o parte să îți liniștească fricile și să ți le și inflameze în același timp. Aici intervine literatura pentru că literatura înseamnă precizie, înseamnă nuanțe, nu culorile generale prin care guvernul vorbește cu noi, dușmanul vorbește cu noi, frica noastră vorbește cu noi”…

Dorind să ne scoată din asemenea stării neliniștitoare, lovite de manipulare și pervertirea realităților vieții, David Grossman a conchis pozitiv: „Sper că în cărțile mele există o invitație pentru oameni să se expună pe sine, fără nici o apărare, așa cum fac și eu când scriu, nu mă protejez de nimic. De altfel, scrisul e un mod de a mă dezarma pe mine, de a fi total expus. De  obiceiu, scriu despre personaje care sunt  prinse în situații arbitare, care nu depind de ele, oameni care sunt în pericol de a fi striviți de violențe externe, de cruzimi externe și care încearcă cu disperare să-și recucerească individualitatea. Am scris despre evreii din timpul Holocaustului, despre oamenii care trebuie să-și adapteze dezabilitățile corpului la arbitrariul care ne mutilează sufletul nostru. Am scris despre oamenii aflați sub ocupație militară (el însuși și militar n,n,), despre oameni care s-au confruntat cu temerea de a-i pierde pe cei dragi, am scris despre cei care și-au pierdut deja fii. Am învățat   că, indiferent cât de dur și monolitic este arbitrariul cu care te confrunți, când scrii despre asta, când îi descrii cu propriile cuvinte, ceva se schimbă în relația cu acest arbitrariu, nu mai ești o victimă  pasivă, ai spațiu de manevră, ai libertate”…

Cartea de gramatică interioară, reamintim cititorilor, traducere Gheorghe Miletineanu, 2012, 448p., în ea este vorba despre un copil, Aaron, de zece ani care are mintea unui om de o sută de ani, o minte inocentă, ca a unui bebeluș, care, jucându-se, aruncă fluturele în pânza paianjenului… O care a prieteniei, despre loialitatea nemărginită a ei, dar și despre trădarea ei, despre cineva care se încăpăținează să nu moară, o doamnă, deși familia a obosit de mult să o mai îngrijească, o carte despre altcineva, un tată, care a uitat să fie ocrotitor cui trebuie…

Literatura este un act de libertate. Cărțile lui David Grossman, cum a explicat și el, sunt solicitante, citite cu inters și pentru că nu seamănă una cu alta, nici ca voce și stil, nici ca trăiri ale personajelor, sunt realizate fără înjosirea literară a acestora…

Cu totul în altă notă s-a prezentat, mi se pare, Mircea Cărtărescu, cu noua sa carte Solenoid despre care declara în ajunul lansării, sâmbătă, 21 noiembrie: “Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele”, declara autorul și continua șirul gândurilor – “în Viața mea obscură, în afara oricărei istorii, și pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă nici în viață și nici în cărți. Aș fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură și ambiguiază sensul faptelor. Aș putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ținut pînă acum, și să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbește furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine”, mărturisește, nu o singură dată criticatul pentru colajele sale, și a oferit la Gaudeamus o carte de 840 pagini la prețul de numai  75 lei exemplarul, cu reducere – 65 lei.

Cartea Villa Margareta, programată pentru apariție la Polirom, autoare Doina Jelea, prozatoare, eseistă și traducătoare, ar putea fi o pendulare între ficțiune și realitate, o contopire a lor într-o poveste de viață emoționantă și tulburătoare, așa mi s-a părut citind un fragment din ea, publicat în  Suplimentul de Cultură,  Iași, nr.503.

Ion N. Oprea