Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC: VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XIV

GHEORGHE CHIRTOC: VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XIV

Cu o iarnă friguroasă şi cu puţine zăpezi, boierul Dimitrie Plainos nu a mai trecut pe la conacul de la Cândeşti. A primit veşti chiar scrise de logofătul Oancea despre seceta care nu se mai termina, molima care secera amărâţii satelor şi tăiatul pădurii Dumbrava, dar nici o veste de ţiganii fugiţi din toamnă. Banului naş îi motivase că atunci când a plecat, ţigăncuşa era cam bolnavă şi nu a putut să o aducă, urmând să spele obrazul în primăvară. A râs el banul, că era destul de colţos, dar avea destui robi, fără a sta cu gândul la o ţigăncuşă promisă.

Mai cu necaz erau depeşele trimise de Dinu prin tinerii întorşi de la Paris. Uitase să spună cum a ajuns şi ce făcea, dar amintea mereu de bani şi, ca un făcut, toate depeşele cădeau în mâna jupânesei Ruxandra. Pe mamă o apucase dorul de podoabă şi amintea de câte ori putea de banii feciorului, după cum îi promisese la plecare.

Ca să rămână cu obraz curat, postelnicul plătise bancherului sas datoria făcută. Mai auzise de nişte drumuri făcute de mamă, fără ştirea lui, la alţi tineri care plecau la Paris şi chiar către trimisul francez. Dacă tatăl nu dăduse de înţeles că ştie de drumurile ei, jupâneasa nu-l mai slăbea în discuţii de banii băiatului. Intr-o seară, târziu, după ce discutaseră mai multe ale casei, aduse vorba unde o durea pe mamă:

 – Au trecut atâtea luni şi nu te-ai învrednicit să-i trimiţi băiatului nişte bani. Chiar dacă a împrumutat el de la bancherul sas, a cerut cu ruşine de tânăr cum este, o sumă mai mică, să nu fie refuzat. Cu un asemenea tată fără suflet, cine ştie pe unde doarme şi ce mănâncă şi, fă cum ştii şi mai trimite-i ceva.

– Auzii că ai fost la feciorii stolnicului Florescu şi la băiatul comisului Farfara, înainte de plecarea lor. Am crezut că i-ai trimis prin ei, de aceea nu m-am grăbit cu banii odorului iubit.

– Postelnice, eu nu văd bine răutatea ta faţă de acest fecior pe care ni l-a dat Dumnezeu. Caută şi trimite-i bani, să nu mai dăm loc de sfadă, că suntem oameni bătrâni şi cu scaun la cap.

– Cât am trăit cu tine numai de sfadă am avut parte, că ne-au ştiut robii, servitorii şi mahalalele ce discutam în casă. Dar acum, pentru feciorul pierde vară cu care ne-a hărăzit Dumnezeu, cum spui, n-o să mai zici că îţi iei bulendrele şi te muţi la banul socru, cum mă ameninţai altă dată. De acum, eşti bunică şi ar fi ruşine să vină, să ne împace copiii.

– Boierule!, asta nu oi face-o, dar trai ca lumea cu mine nu mai ai, a zis jupâneasa înverzindu-se la faţă, cum nu o văzuse niciodată. Grecule, fanariotule, neam de sărăntoci, căruia nu i se rupe inima de un fecior tânăr fără minte, pe care l-ai trimis în ţări străine fără bani, ca pe ultimul rob de pe moşia lui.

Postelnicul a dat să se îndrepte spre uşă, cum făcuse de atâtea ori, dar jupâneasa i-a tăiat calea, s-a sprijinit cu spatele  în intrare şi, cu privire de criminal a zis :

– Nu ieşi de aici, până nu îmi promiţi că trimiţi bani lui Dinu!

Omul a încercat să o dea deoparte. Atunci, ea a întins mâinile spre faţa  lui, dar nu s-a ferit la timp şi i-a înfipt unghiile în obrazul tăbăcit şi barbă.

– De mâna mea nu scapi uşor! a zis ea. Trimite bani şi nu face să ne ştie lumea acum, la bătrâneţe.

Boierul a dat cu mâna pe obraz şi a simţit ceva lipicios, cu miros metalic şi abia atunci a simţit usturimea obrazului sfâşiat. S-a simţit că este învins. Nu merita să facă scandal, să-l audă servitorii. A privit-o în ochi cu aceeaşi măsură şi a zis :

– Bine! Mâine am să-i trimit. Ea s-a ferit din uşă, zicându-i când el era ieşit:

– Vezi, că mâine pleacă băiatul pitarului Lăcusteanu.

Ajuns în iatacul lui, a simţit creierul fierbând şi o durere în ceafă, cum nu simţise niciodată. „Femeia asta mă duce la balamuc şi niciodată nu am avut asemenea durere şi clocot în cap. Mâine, s-o chem pe baba Tudora cu lipitoarele ei, altfel damblagesc ca săracul tata”, a gândit el.

Şi-a făcut patul să se odihnească, să nu doarmă chinuit ca alte dăţi. Zadarnic s-a tăvălit ca un cal venit de la drum lung şi îl usturau ochii strânşi, să adoarmă. La un timp, iar a avut viziunea povestirii tatălui din zilele şi nopţile cât era la pat, cu damblageala dinainte de moarte. Visa asta poate şi cum se gândise mereu la munca acelui om, care se zbătuse să iasă din starea de sărăcie în care îşi trăise copilăria.

Îl vedea pe Iani, cu tablaua de plăcinte şi dulciuri prin pieţele şi bazarurile Stambulului, printre minaretele moscheelor care umbreau lavrele creştine şi sfidau înălţimea cerului. Bătea portul şi locurile unde se vindea mai mult, aducând acasă bani mai mulţi decât mutălăul de cumnat, care nu ştia să-şi vândă marfa. Îl mai vedea achingiu în armata otomană, călare pe calul cumpărat pe bani  împrumutaţi de la cumnatul avar.

Mergea cu steagul profetului în frunte, în drum spre mlaştinile Tisei, spre vărsare, unde trebuia să-i înfrunte pe nemţi. Practic, bătălia de la Zenta unde luptase el a fost un masacru al turcilor, împinşi în mlaştinile Tisei de Eugeniu de Savoia. Nu a fost nevoie să moară de arme prea mulţi, căci pe la prânzul mic, atunci când a început să bată artileria nemţească şi i-au îngrămădit catanele, ienicerii şi spahiii au arătat spatele şi au sfârşit cu atâţia morţi, împotmoliţi în mocirla apei. Prin fumul stârnit de artileria semilunii, ienicerii şi spahiii, împreună cu oastea în dobândă, nu vedeau pe unde merg şi au năvălit spre apa scăzută de secetă. Au sărit unii peste alţii, fără a ţine cont de cei ce intrau în mlaştină şi nu mai ieşeau, zbătându-se în nămol ca în nisipuri mişcătoare. Aşa, scăpa unul la douăzeci, sărind călare sau pe jos peste cei împotmoliţi definitiv

Deşi Iani era tânăr şi fără experienţă, când a văzut dezastrul, a cotit-o spre oastea hanului care prinsese un teren mai tare şi, chiar împotmoliţii puteau să iasă la mal. După luptă, împreună cu alţii ca el, a trecut prin Banat, unde au devastat şi au pus foc unei biserici. Era el creştin, dar nu putea să se întoarcă acasă cu mâna goală. Îl speriase masacrul oştenilor pe care îi visa mereu. Fără să treacă pe la ai lui, a tras direct în bazar, unde a vândut calul, harnaşamentul şi nişte ceasloave, odăjdii şi obiecte de cult creştine, pe care a luat paisprezece pungi. A avut să plătească datoria cumnatului şi, împreună cu el, să cumpere plăcintăria lui Isac paşa.

Plăcintăria era în mahalaua Pera, mai sus de Bazar, la răspântia căii Traciei, care venea prin Edirne, cu calea ce venea de la turnul  lui Leandru şi mergea spre Patriarhia armeană. Avea peste drum castelul Cantemireştilor, unde stăteau cei doi fraţi, Antioh şi Dimitrie. Deşi era pe o cale principală, într-un cartier mai mult creştin, era locul unde forfoteau cuţitarii, cerşetorii şi spionii domnilor, fiecare cu porunca stăpânului care îl plătea. Oricând te puteai aştepta să te jefuiască ziua, în amiaza mare, iar dacă era o poruncă, te aşteptai la un cuţit în coaste sau cu o sabie, să scape de umbra ta.

Iani chivernisise aşa fel vechea plăcintărie şi o mărise şi renovase, cu mai multe ferestre spre drumul pe unde se plimbau spionii care pândeau castelul cantemiresc. Aşa, fiecare spion putea să mănânce în tihnă o plăcintă cu brânză sau ceva dulce, fără a umbla teleleu în jurul castelului spionat.

Pe domnul Antioh îl vedea rar, cu plecările în domnii şi alte treburi ce le avea. Dar cel mic, Dimitrie, îl ştia de la început, că era mai apropiat de oameni şi mai lipicios de cei de jos. Se scula în fiecare dimineaţă la ora cinci fix şi îşi vedea de munca lui, în iatacul cu ferestrele spre drum. Din zori, îi privea umbra în fereastră, când aprindea lumânările şi se abonase permanent cu cinci plăcinte calde, pentru masa lui de dimineaţă.

Dacă mărise localul şi tocmise peste douăzeci de oameni să facă şi să vândă plăcintele, era deschis permanent şi se muncea ziua şi noaptea. Era o casă care se respecta şi trimetea tablale cu marfă acasă la agale, paşi şi trimişii raialelor şi reprezentanţilor împărăţiilor din capitală şi aveau destul câştig, dar şi muncă pe rupte.

Era o categorie de muşterii, care, pentru o plăcintă mâncată la fereastră ceasuri întregi, plăteau de câteva ori preţul consumaţiei. Iani cu mintea ascuţită ştia că aceştia erau spionii puşi să vadă cine vine şi pleacă din castelul de peste drum. Dar în unele nopţi veneau şi oameni cu feţe şi straie mai alese şi, căzuţi de oboseală, aşteptau să se facă ziuă, să nu deranjeze noaptea somnul prinţilor al căror musafiri erau.

Din drumurile făcute în Carpaţi şi Bărăgan, de unde se aproviziona cu brânză împuţită de oaie, plăcintarul ştia stricat româneşte şi trăgea cu urechea la discuţiile străinilor. Bănuia că sunt trimişi moldoveni veniţi la prinţii lor. Iar dacă lucrau în schimburi, îi învăţase să tragă cu urechea şi pe cumnatul, sora şi totul era ca nimeni să nu bănuiască că ştiu limba.

După ani, un arvanit, vechi client al localului,  s-a oferit să cumpere plăcintăria cu un preţ întreit de cât făcea. Iani a bănuit otrava care era la îndemâna celor mari, iar spionul vrea să otrăvească pe unul din foştii domni şi a refuzat. A rămas mâncat de remuşcări mult timp de pierderea unei asemenea tocmeli. După alt timp, un grec, tot din muşteriii ştiuţi, l-a întrebat dacă prinţul Dimitrie este clientul localului. Ca să se dea mare, plăcintarul a recunoscut că este primul client de la ora cinci, căruia îi trimite printr-un copil, cinci plăcinte calde, afară de comanda pentru familie, care o face separat cu o zi înainte.

La câteva zile, a fost chemat la castel de însuşi Principele Dimitrie, foarte pornit. L-a acuzat de intenţie de otrăvire, căci din plăcintele trimise, pierduse câinele favorit al doamnei, dat de soţia consulului Franţei. Să spună cinstit cum a fost, altfel, îl dă pe mâna gealapilor şi nu ştie dacă mai rămâne cu capul pe umeri. Omul speriat, a recunoscut că a trimis un copil cu plăcintele tocmite, dar nu ştie cine ar fi putut să-l otrăvească. Domnul l-a trimis să aducă copilul care dispăruse, deşi mai avea de primit nişte bani pentru muncă. Iani i-a povestit de încercarea arvanitului care-i dăduse de trei ori preţul pe plăcintărie şi a grecului care îl întrebase dacă îl are de client pe Prinţ.

Atunci, faţa domnului s-a luminat şi a zis „ Asta este făcătura stolnicului de la Bucureşti” şi i-a dat o pungă, cu înţelegerea, ca plăcintele să le aducă personal în mâna Prinţului şi, aşa s-a cunoscut cu viitorul domn al Moldovei.

Au mai trecut ani şi turcii erau tot mai înghesuiţi de creştini, iar împărăţia pierdea război după război. Pierduse semiluna prea multe raiale şi cu ele platnici şi se schimbau domnii creştini mai des. Chiar a fost martor când ienicerii au răsturnat cazanul cu ciorbă pentru răscoală şi au schimbat pe sultanul Mustafa cu Ahmed, căruia nici lui nu i-a fost tronul prea cald.

Ştia că Principele Dimitrie era recunoscut printre cei mai învăţaţi oameni din capitală şi în casa lui veneau tineri să-i asculte învăţăturile. Trăia din chiverniseala moşiilor şi plata învăţăceilor ce-i avea, rar dând şi el câte un ospăţ, faţă de multele la care era invitat. Mai vedea când Prinţul era chemat la ospeţe şi venea în puterea nopţii, înconjurat de slujitori sau ostaşi.. Uneori, avea oaspeţi aleşi, chiar prea Fericitul Patriarh, cu alai modest, când petreceau ceasuri de taină. Dar erau şi agale şi paşale care-i treceau pragul. Atunci, în puterea nopţii, se auzea un cântec dulce, bărbătesc, în limba persană, acompaniat din lăută şi nu ştia lumea de unde vine.

Când se zvonise că va fi iar război cu muscalul şi trimisul lor fusese întemniţat la Edicule, într-o noapte, spre ziuă, poposiseră trei boieri moldoveni, după bărbile lor sălbatice şi portul ceva mai îngrijit. După ce se odihniseră cu capul pe masă, de trudiţi ce erau, începuseră să vorbească despre bani şi nu de zece, douăzeci de pungi, de sute şi sute, pe care nu le aveau şi de unde să le scoată. Plăcintarul a bănuit că iar va fi uns domnul Antioh cel scump la vedere şi cuvânt şi când, după vorba avută, a dus plăcintele Prinţului, i-a vorbit şi de acei oaspeţi care puneau ţara la cale în plăcintăria lui. „Îi aştept de trei zile şi se vede că au venit cam greu. Adu-i încoace şi cu o tabla de plăcinte!” a zis Prinţul.

I-a adus, după poruncă şi i-a văzut îngenunchiaţi, sărutându-i dreapta, cu toate că era tânăr. De atunci, în următoarele zile îi ducea plăcintele personal până in iatacul lui de taină, unde făcea planuri  de unde să împrumute bani pentru domnia care o aştepta. Găsiseră bani, chiar cu odoarele doamnei puse amanet, dar nu-şi găseau odihna de cele douăzeci de pungi, darul sultanei valide, după obiceiurile Porţii. Atunci, plăcintarul, ca om prost cum era, se băgă în vorbă şi se oferi să-l împrumute el, împreună cu cumnatul,  suma ce lipsea. La întocmirea actului îl întrebase dacă nu ar vrea să meargă la el în ţară, să-l facă cămăraş la o ocnă de sare, care ar aduce un câştig de o sută de pungi pe an. Dar lui i-ar da-o cu numai cincizeci, restul împrumutului de acum urmând a-l da la trei luni.

Aşa a ajuns plăcintarul, cămăraş la ocna de pe valea Trotuşului, care era una din bogăţiile domniei, unde munceau osândiţii Divanului şi oameni plătiţi. Plăcintarul s-a mutat definitiv lângă salină  şi a cunoscut oamenii locului din acea Moldovă jefuită, sărăcită şi robită de războaie. După ce a înapoiat cele treizeci de pungi pe anul acela, la câteva luni, domnul i-a cerut încă cincizeci, pentru anul ce urma să vină. Rupt de capitala Principatului unde se lega şi dezlega politica ţării, Iani s-a trezit în focul războiului cu muscalii, cu domnul hainit şi numai cu vreo treizeci de pungi în chimir. S-a văzut sărac şi dator cumnatului, căruia nu-i plătise datoria de la început.

După pacea de la Vadul Huşilor, domnul a fugit în ţara Moscului cu toată familia şi cum a aflat Iani mai târziu, după lungi peripeţii a ajuns la Mosc. Norocul a fost acel boier grec, Spraioti Dracumana, venit de la Istambul cu alaiul lui Antioh Vodă şi, după ce se însurase cu o pământeancă de neam, devenise  postelnic la ambii domni. Era din şcoala dragomanilor de la Istambul şi îi ţinuse loc lui Mavrocordat bătrânul, cât fusese bolnav. Acel boier Dracumana, cu moşia vecină cu salina lui Iani, îl anunţă de catastrofa domniei şi fugiseră amândoi la un prieten sas în împărăţia nemţească, în cetatea Hărmanului, lângă Braşov.

Sărăcit prin fuga domnului, Iani a căutat să nu facă banii mucegai şi cu ajutorul sasului şi a neamurilor mame-si, negustori mari în Şcheii Braşovului, a  fost trimis din Boemia, la cetatea Rigăi, cu cincizeci de chervane, cu arme cumpărate de muscali,. Aşa, în vreo trei drumuri, Iani a dus arme la Riga şi a cumpărat chihlimbar ieftin, pe care l-a vândut la preţul aurului în ţara Ardealului.

Bătrânul postelnic Dracumana nu se putea mişca din Ardeal, căci turcii îl căutau ca fost sfetnic de taină al domnului fugit şi ziceau că el l-a îndemnat să se hainească. De aceea, văzându-l pe Iani tânăr, cinstit şi de încredere, Dracumana l-a trimis cu daruri la paşii şi dragomanii Porţii, să poată moşteni moşiile rămase în Moldova. Când postelnicul pribeag a mirosit că va veni domn Mihalache Racoviţă, l-a  trimis pe Iani la el cu pungi mai multe, să-l ajute să ia scaunul. La pungile postelnicului a pus şi cele două sute de pungi ale lui Iani, iar la noua domnie a lui Mihalache vodă i-au dat doar otcupul vămilor. Învăţase că, dacă stai într-un fund de ţară şi nu eşti în preajma Divanului, să ştii mersul lumii şi al ţării, păţeşti cum păţise el care, stătuse lângă ocna închiriată şi ajunsese la aman.

Ar fi câştigat el mult de pe urma vămilor arendate, dar cătanele nemţeşti, în frunte cu un căpitan Franţ, au ocupat schiturile întărite dinspre munte, începând cu Mera cantemireştilor, până spre graniţa leşească şi ajunsese Mihalache vodă să fie urmărit din marginea Iaşilor, până la Cetăţuia. Cu acele cete de cătane în dobândă, vămile erau pustii, negustorii se fereau de a le trece spre alte târguri străine prin vămile închiriate de Iani. Înconjurat în Cetăţuie de catanele lui Franţ, domnul Mihalache s-a văzut obligat să cheme tătarii din Bugeac, să-l despresoare.

După mazilirea lui Mihalache Vodă, îl peţise acel Spraioti Dracumana cu Marghioliţa, singura fată a lui Ştefan Arbore şi a rămas tot în Moldova. Tot postelnicul Dracumana îl cununase pe Iani şi-i botezase cei trei copii, Nicolae, pe el, postelnicul Dimitrie şi pe soră-sa Ilincuţa.

Cu toate că domnii se fereau de postelnic ca hain bănuit, după ani, steaua lui Dracumana se ridicase iar. Domnul Grigore Ghica l-a mutat de la Ilişeşti, unde avea moşia, în mahalaua trisfetitelor, ca om de taină. Omul de taină a pus vorbă bună pe lângă domn şi Iani a fost numit pitar al doilea în Divanul Moldovei, în locul lui Nicolae Ruset, mort de bătrâneţe. Aşa, copilul de pripas din împărăţia turcească a călcat a doua treaptă a Divanului moldovean.

În ţară, cumpărase două moşii, una mai mare spre Bacău, cu multe mii de fălci, mori, vaduri şi două mii de suflete, care fusese distrusă de tătari, când arseseră şi robiseră ţara de sub munte, cu voia domnului Mihalache, ca preţ al despresurării domnului din Cetăţuia. A doua moşie o cumpărase mai ieftină, pe apa Răutului, dincolo de Prut, cu mai puţine suflete şi mai săracă. Dar de bază erau moşiile mari şi aducătoare de venit, moştenite de nevastă de la socru-său Ştefan Arbore.

Cum steaua lui Grigore Vodă stătea să cadă, Dracumana l-a trimis pe Iani la fostul domn Mihalache Vodă, care lupta pentru tronul Munteniei şi, sfătuit de acelaşi grec, îl împrumutase şi el pe viitorul vodă cu trei sute de pungi şi a fost divanit cu dregătoria de şătrar în Divanul muntean. În această dregătorie a fost sfătuit de naşu-său Dracumana, să se mute de tot în Bucureşti, să piardă numele de grec venetic, de care suferise şi el o viaţă. Dar, cum în viaţă nu sunt numai bucurii, înainte de mutarea în Ţara Românească, a pierdut pe jupâneasa Marghioliţa dintr-o naştere. Noul şătrar a suferit mult după pierderea jupânesei, care fusese o femeie frumoasă, bine educată, mamă bună şi nevastă înţelegătoare pentru un burlac cum fusese Iani la însurătoare.

Când a plecat Iani în noua capitală, Dracumana s-a obligat să-i vândă moşiile, ca şi moştenirea Marghioliţei, precum şi casele din Iaşi, de pe malul Bahluiului, cumpărate de la Asăneanca bătrână. Cu pungile căpătate pe moşiile şi casele vândute, şătrarul a cumpărat de la urmaşii căpitanului Mănăilă Mărăcineanu, moşiile de deal şi câmp de la Cândeşti şi de la kir Ilarie, arhimandritul Mânăstirii Văcăreşti, casele ruinate ale agăi Bălăceanu. Tot atunci, bătrânul Arbore, cu singurul copil pierdut, l-a oprit pe Nicolae, feciorul cel mare, să moştenească averea oprită de el la bătrâneţe. Deşi îi purta numele, Iani nu s-a interesat niciodată de Nicolaie Arbore şi îl va întâlni postelnicul Dimitrie mai târziu..

De creşterea celor doi copii s-a ocupat sora jupânului Arbore, jupâneasa Ilisafta, soţia comisului Milescu, neam cu mama Cantemirului şi vecin cu moşioara lor de la Fălciu. Boierul Milescu fusese divanit cam fără voie de Antioh vodă şi murise în floarea vârstei, de la o căzătură de pe un tretin arăbesc, pe care încerca să-l înveţe la călărie. Şi, cum comisul Milescu nu avea copii, după ce s-a pierdut boierul, jupâneasa s-a mutat la frate-său, Arbore, trăind din rodul moşiilor moştenite. După necazul nepoatei Marghioliţa, jupâneasa a venit la Bucureşti şi a îngrijit copiii mai mult ca o mamă. Dar suferea când îşi  dădeau jupânesele muntence coate de graiul ei neaoş de moldoveancă. Dimitrie era mic, când Iani se însurase din nou cu Safta, fata văduvă a mazilului Greceanu, care venise în noua familie cu Caterina, fata făcută cu comisul Ghica, mort în luptă cu cătanele nemţeşti, lângă Câmpina.

Erau vremurile când banii stăteau la negustori, care se zbăteau să facă comerţ cu străinii, să aducă venit ţării. Cu spiritul lui negustoresc, care ştia ce înseamnă banul, Iani cumpăra hanuri vechi şi dughene ruinate, dăruite de boierii noştri mânăstirilor şi schiturilor, pe care arhimandriţii le  închiriau zeci de ani şi neîngrijite, le exploatau până ajungeau ruine. Şătrarul le dărâma şi construia altele noi şi putea să le închirieze, că preţul la asemenea mărunţişuri creştea de la o zi la alta. Cumpăra silişti pe apa Dâmboviţei, Bucurştioarei şi Colentinei, unde aducea meşteri pricepuţi de la moşii care construiau mori, pe care le închiria din tată în fiu, iar venitul acestor mărunţişuri ajunsese în ani cât jumătate din venitul moşiilor, de unde logofeţii îl furau, iar clăcaşii fugeau. La celelalte acareturi din capitală, necazul mare era pojarul, căci în fiecare an ardea măcar o mahala din Bucureşti. Dar cu banii de la celelalte chirii le clădea mai frumoase, mai cu faţă, le mărea chiria şi câştiga în cinci ani, cât îl costase clădirea din nou. Cu aceste venituri astupa pierderile de la moşii, căci boierii în papuci şi cu apucături vechi considerau negustoria ca o degradare a dregătoriei.

VA URMA…