Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DOMINIC DIAMANT: FERICIREA DE A FI

DOMINIC DIAMANT: FERICIREA DE A FI

                            FERICIREA DE A FI

                            Oi fi eu Donchi, un biet muritor,

                   Specie fragilă şi efemeră,

                   Dar gândul veşnic iscoditor

                   Mă poartă instantaneu

                   Prin profuzia siderală

                   Ca pe un mic Dumnezeu

                            Nicio explozie cosmică

                   Nicio gaură neagră

                   Nu m-ar reţine

                  S-o caut pe Dulcineea

                   Cu chipu-I divin

                            Uneori, copleşit de uimire,

                   Mă amăgesc c-am găsit-o

                   Alteori, susceptibil din fire,

                   Chiar de-ai fi, Afrodito,

                   Pe aceeaşi frecvenţă cu mine

                   Nu mă mai ispiteşti

                            Doar chipul făpturii divine

                   Şi dumnezeieşti

                   Mă face să zbor mai departe

                   Prin neguri şi spaţii deşarte

                   Fericit că am existat

                   Am iubit şi am căutat.

                            ***

                                      COMPLETARE

                            LA « FERICIREA DE A FI »

                                      Că încă nu am gasit

                            Ceea ce-am căutat

                            Nu se poate nega

                            Şi e adevărat

                            Dar, cine ştie ce surprize

                            Ne mai aşteaptă

                            Poate alte reprize

                            Pe o cale mai dreaptă

                                      Cert e că n-aş renunţa

                            La proiectu-mi magnific

                            Chiar de s-ar întâmpla

                            Sufletul să-mi sacrific

                            Întrucât aspiraţia mea

                            Ne-ncetând să mă cucerească

                            Orice consecinţe-ar avea

                            E sublim-omenească.

                                               ***

                                      NĂUCITOR AMOR

 

                                      Atât de mult îmi place parfumul tău de mosc

                            Că-s chestiuni pe care nu ţin să le cunosc

                            Şi experimentată, ingenuă cum eşti

                            Mă surclasezi în toate-amoroasele poveşti

 

                                      Fantastică iubită, nu mi-am închipuit

                            Că tu-ţi ignori trecutul atât de garnisit

                            Cu multe şi de toate, doar ca să te păstrezi

                            Deasupra-mbârligării cu-atâţia morezi

 

                                      Prezenţa ta de spirit şi farmecu-ţi divin

                            Atât mă subjugară, ca sclavu-ţi să devin

                            Şi-atât de orb , în pielea-mi să nici nu mai încap

                            Nemaivăzând podoaba ce mi-am luat pe cap

 

                                      Dar cât de trist rămâne acel nefericit

                            Moment când, din orgoliul van, ne-am despărţit

                            Ca doi străini, apoi, dup-un timp, să ne-ntâlnim

                            Părăduiţi amarnic de-acelaşi dor sublim

 

                                      Luându-mă-n primire parfumul tău de mosc

                            Atât de greu, iubito, îmi e să recunosc

                            Că, nefiind eu omul pe care-l căutai,

                            Nici tu nu eşti chiar Eva ingenuă din Rai.

***

                                      VEŞNICA NEDUMERIRE

                                      Atâta suferinţă ne-nconjoară

                            Atâta-ndurerare-i împrejur

                            Că parcă veşnic aş fi tras pe sfoară

                            Pe cât trăiesc, pe-atâta să îndur

                                      Noian de frumuseţe şi splendoare

                            Imi împresoară sufletul rănit

                            Că fericirea ce-o resimt mă doare

                            Şi nu mai ştiu nici eu dac- o merit

                                      Câte ispite, Doamne, şi păcate

                            Mă-ntâmpină la fiecare pas

                            Că mă întreb, smerit, de ce se poate

                            Oare neisprăviţi să fi rămas ?

                                      Dac-ai creat atâtea nestemate

                            Şi cu minuni mirajul ai gătat

                            De ce durerea-n sufletu-mi se zbate

                            Chiar şi atunci când zbor înaripat ?

                                      De ce mi-ai hărăzit să am cu Tine

                            Atâtea confruntări fără răspuns

                            N-ar fi fost, Doamne, infinit mai bine

                            Să nu mă laşi, aici să fi ajuns ?

                                      De ce atâta dor şi detracare

                            De ce atâta zbucium gratuit

                            De ce iertată este fiecare

                            Nelegiuire ce s-a-nfăptuit ?

                                               ***

    ÎNVĂŢĂTURILE CONTELUI DONCHI

                            CĂTRE NEPOTUL SĂU ANDU

                                      Pierdut în imensul hăţiş

                            Al  întrebărilor şi nedumeririlor,

                            Asaltat de atâţi decibeli

                            Şi de cohortele îndoielilor,

                            Nepotul m-a rugat să-l ajut

                            Să iasă din impas, să se regăsească

                            Şi să urmeze o cale firească.

                                      N-am şovăit nicio clipă

                              Şi, în modu-mi discret,elegant,

                            l-am făcut să se-nduplece că

                            oricât vei fi rătăcind

                            prin  buruieni şi hârtoape,

                            oricât te-ai aventura

                            pe piscuri şi peste prăpastii,

                            oricât de departe-ai ajunge

                            neînsoţit în deşert,

                            dacă-ţi cunoşti  destinaţia,

                            porţi în rucsacul  intim

                            armele fine, sine qua non,

                            curajul, credinţa, speranţa

                            şi hotărârea de-a trece

                            integru, de orice impas,

                            mai tare ca orice ispită,

                            cu  entuziasmul imun,

                            şansa de-a prinde limanul

                            dorit poate fi infinită.

                                      Cu ochii mari, m-a privit

                            şi-ntrebător mi-a dat replica.

                             Nu ţi se pare cam greu

                            Rucsacul meu încărcat ?

                                      Senin, răbdător şi îndatorat

                            i-am acordat deîndată

                            singurul răspuns acceptabil.

                            Nu, câtă vreme eşti om

                            şi te consideri bărbat !

                                      Înţelegător, mi-a surâs

                            Cu dichis şi s-a conformat.

                                               ***

                                      GENUL PROXIM

                                ŞI DIFERENŢA SPECIFICĂ

                                      Nu eram eu uns ca părinte

                            Şi nu mă chema Daniel

                            Nevătămat şi integru

                            Să scap dintr-o  groapă cu lei

                                      N-aveam ca sprijin vreo cârjă

                            Nici spatele asigurat

                            Mă sprijineam doar pe mine

                            Cu monştrii nevoit să mă bat

                                      Doar pe principiul lui Cantor

                            Cu broasca ţestoasă-n concurs

                            Mă bizuiam în iluzia

                            Că sunt înzestrat ca un urs

                                      Viaţa mergea mai departe

                            Cu toate surprizele ei

                            Nemaiştiind, după moarte,

                            De Cantor, de monştri şi lei.

***

DOMINIC DIAMANT