Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » GHEORGHE CHIRTOC: VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XV

GHEORGHE CHIRTOC: VARIAȚIUNI PE TEMA UNUI BLAZON (ROMAN) – CAPITOLUL XV

Se făcuse ziuă demult, iar postelnicului îi era tare rău şi a trimis vorbă în Divan că este bolnav şi nu poate veni. Totodată,  a poruncit slujitorilor să o cheme pe doftoroaia Tudora, cu lipitorile ei.

Baba Tudora dăduse cu părerea să stea liniştit în pat şi să se odihnească, iar jupâneasa Ruxandra s-a foit un timp pe lângă uşă şi, după prânzul mic, a intrat la bolnav. Văzând-o, nu a răspuns la întrebările ei despre banii care trebuia să-i trimită lui Dinu şi s-a întors cu faţa la perete.

A zăcut postelnicul două săptămâni, cu toate lipitorile puse de doftoroaie, care-i spusese că, dacă mai întârzia o zi, putea să damblagească. La vorba asta,  postelnicul şi-a adus aminte iar de taică-su care, cu toată îngrijirea primită, începuseră să-l mănânce viermii de viu. A treia zi, domnul înţelesese că nu este de glumit cu boala boierului, tocmai când avea nevoie de el şi dacă venise paşa de Silistra în Divan pentru  strângerea zaharelei, trimetea pe postelnicul al doilea la Iani pentru sfaturi. În timp, veneau boierii Divanului şi alţi cunoscuţii, ca într-un pelerinaj la căpătâiul bolnavului.

De  acum, stătea jupâneasa de pază la intrare şi nu primea boierii care veneau să-l căineze de necazul întâmplat, lucru care îl enervă şi mai rău pe postelnic. Dar, când auzea paşi de pisică la cele cincizeci de ocale ale lui şi glasul hodorogit al banului Dumitrache Ghica, îl făcea să uite de boală şi să se simtă bine în prezenţa lui. Ca întotdeauna, banul îi aducea aminte de zvonul mahalalelor cu spătarului Văcărescu şi doamna Zoe:

–  De şi domnul i-a trimis vorbă spătarului Ienăchiţă să vină de la Cercasul Săcuienilor, unde are moşia, încă nu a venit.

– Poate, are un necaz omul şi mai întârzie, îl contrazicea postelnicul. Iar zvonul este stârnit de cineva cu interes, care o fi acela?

–  Eu nu cred că este zvon. Pasărea pe limba ei piere. Toate se învârt în jurul unei poezii făcută de spătar. Unii zic că ar fi către una din nevestele avute sau altă femeie, că a avut destule. Alţii, că este pentru doamna Zoe, pe care ar fi cunoscut-o spătarul de pe vremea surghiunului de la Nicopol sau Rodos, când l-a pârât Mavrogheni la vizirul Iusuf.

– Cum a fost iubăreţ şi a avut harul poeziei, poate a făcut-o către una din iubite şi prostimea crede că este pentru doamna Zoe. De altfel, tot tineretul cântă sau şoptesc iubitelor:

                                          Într-o grădină,

                                          Lâng-o tulpină.

                                          Zării o floare, ca o lumină.

– Astea le ştim toţi, măi. Ca şi de cărţile de gramatică sau vieţile celor treizeci şi unu de sultani, dar cea de care vorbeşte lumea, cică, poezia ar avea un acrostih „ Zoe mor”. Nu ţi se pare că este cu ochi?

– Eu tot cred că este gura lumii. Este om trecut de ani şi a avut atâtea femei, lăsând cele trei jupânese, care de care mai tinere şi mai frumoase. Am auzit că la Braşov şi la Viena ar fi avut trecere la contesele şi baronesele bălaie şi dolofane ale nemţilor şi erau să-l dezbrace la o recepţie.

– Lasă, mă! Aia e alta. Se dă el mare, zice că vreau să-l dezbrace nemţoaicele. Adevărul este că l-au pus să scoată brâul şi a rămas cu nădragii în mână. Ştii că femeile sunt mai curioase ca noi şi în special, când este vorba de modă. Iar ele au cerut şalul de la brâu să se minuneze de el, că nu mai văzuseră asemenea lucrătură, cum ştiu să facă meşterii din Şiraz.

– Vezi, domnia ta, banule, şi a iubi sau a fi iubit, este un har aparte, pe care unii l-au moştenit de la naştere şi spătarul nu are a se plânge de asta. Dar te văd mai curios decât femeile când vine vorba de acest zvon. Ştiu că meseria ţi-a fost de a auzi şi scoate zvonuri, dar nu credeam să ai chiar o slăbiciune la aşa ceva. Iar dacă este scos de domnia ta, mă întreb ce interes ai avea, că el nu mai jinduieşte la Tron, ca acum douăzeci şi ceva de ani, de şi domnia ta mai speri.

– Haide, mă! Ce-ţi mai trece şi ţie prin cap. Care divanit, chiar şi mazil, nu ar jindui la Tron? Dar ştii că s-a cam pus capac la domniile pământene. De frica hainirii, Împărăţia cerne bine domnii şi îi pune pe cei verificaţi prin dregătoriile Divanului Împărătesc. Creştinii au aplecare spre muncă şi limbi, iar turcii spre asuprire şi cucerire. Dar la lucirea aurului, turcii uită repede trădările, iar grecii uită înjurăturile şi ocările, gândind la perspectiva de a-l aduna.  Nu numai ultimii domni au fost din rândul terzimanilor, au fost şi din vechi. Începutul l-a făcut acel Şeitan Oglu, din care se trage neamul Cantacuzinilor, apoi Mavrocordaţii. Ambele neamuri au dat domni aproape o sută de ani în aceste ţări. Acum, a venit o serie de numai foşti terzimani, unul după altul. Numai pe bietul Mavrogheni, tot terziman prost şi cu gând de mărire, ni l-a pus domn, să ne facem de râsul ţării şi lumii. Poate, pe spătar l-a ajuns păcatele lui Mavrogheni, că prea a râs de prostia lui şi ar fi fost în stare să i-o strige şi în piaţă sau bazar.

– Asta este drept, dar noi, care ştim obiceiurile ţării cum sunt, numai un om sărac la cap putea să oblige omul să meargă la biserică de frica bătăii la falangă sau să pună ţepe în curtea bisericilor, să chinuiască hoţii şi furii, mai rău ca în vremea bătrânului Vlad

– Iar dacă ne gândim la spătarul Ienăchiţă, nu zice nimeni că nu ar avea cultură şi destule haruri, dar cu haremul de acasă a întrecut măsura. Prea sfidează obiceiurile şi pravilele acestei ţări şi, pe lângă vodă, nici boierii nu-l înghit, a oftat banul.

– Trebuie să recunoşti că îl invidiezi prea tare. Oriunde a fost între străini, ne-a reprezentat cu cinste şi a avut cu ce. Ştie şase limbi şi destulă avere care dă strălucire la un trimis. Nu s-a îngrămădit ca mine să ia postelnicia cu multe bătăi de cap şi răspunderi cât cuprinde. Este cunoscut la Poartă ca un cal breaz, la muscali şi nemţi, la fel şi a făcut faţă ca străbunii noştri pe vremuri şi nu ne-a făcut de râs. A făcut prea mult pentru ţară şi prin câte a trecut, cu necazurile avute poate s-a stricat la cap. Ba, putem spune, că de acum ar merita să uităm greşelile şi să îl lăsăm în pace.

– Mă, tu erai bun de Cicero sau Demostene. Tu ştii cum este la turci? Dacă ai făcut bine, te fac paşă şi-ţi dau un vilaiet, iar dacă ai greşit, îţi tai capul. Aşa şi cu el, pentru câte a făcut rele, îl bârfim, dar îl bârfim şi pentru cele bune. Aşa suntem noi, românii, de aceea ne ţin toţi sub papuc, jinduiesc la sărăcia noastră şi vor să ne înghită.

– Povestea cu tăiatul capului numai satrapii o puteau face, pe când în democraţii se mai ţine cont şi de meritele din trecut ale omului.

– Vrei să spui că în Grecia nu era democraţie, când l-au exilat pe Temistocle, sau la Roma, când Scipio a scris epitaful : „Romani, nu am să vă las nici măcar cenuşa mea”? Şi tu mai vorbeşti de acele conduceri, după care văd că tânjeşti.

– Adevărul este că suntem un neam de bârfitori şi poate ne merităm soarta. Vezi neamul franţuzilor, au răbdat destul şi numai când le-a ajuns cuţitul la os, a sărit poporul şi a tăiat capul acelui rege. Asta, la câteva sute de ani odată, aşa au făcut palate şi ţara înfloritoare de îi zic Parisului, Capitala Luminilor. La noi, când ţara moare de foame, căderea unui cap domnesc ar fi prilej de bârfă şi discuţii, de aceea suntem cum suntem, a zis postelnicul.

– Şi aici gândeşti ca un copil. Te-ai întrebat cine conduce acei proşti, negustori, ţesători, sau ciorăpari, care au sărit, au dat foc închisorii Bastiliei şi au dărâmat-o? Ăia sunt oameni deştepţi, mă, care îi conduc. Ăia sunt oamenii viitorului acelui popor, nu sărăntocii şi nemâncaţii, acea gloată, ca valurile bătute de vânt, care nu vor avea să mănânce de azi pe mâine şi în viitor. Trebuie să se ridice nişte oameni cu scaun la cap, să conducă nemâncaţii şi truditorii acelui neam. Din ei va fi unul, care se va ridica asupra celorlalţi. Acela care va fi, rege sau general, sau tot un om cu cap, că au destui, după cum spui că citeşti şi în locurile de popas la drum. Mai bine ai juca cărţi şi ţintar ca mine şi cei mulţi din jur, că tu speri să conducă tot filozofii ca în cărţile tale. Filozofia este un vis frumos, politica este grea. Zadarnic munceşte un domn sau un împărat. Drumul spre inima celui de rând trece prin stomac şi degeaba spui tu că la anul va fi bine, dacă vine o secetă şi mor toţi de foame. Te va răsturna, oricâte bune ai făcut tu pentru omul de rând care, uită că ai făcut bune, când nu are ce mânca.

– Aici ai dreptate. Mavrogheni a luptat pentru turci şi, când a intrat în Ardeal i-a bătut pe nemţi şi  chiar s-a luptat cu Suvorov. Aşa l-a numit sultanul Abdul Hamid, domn pe viaţă la noi şi domn în Moldova ocupată de ruşi în acel război. Ba, în timpul unor lupte de lângă Braşov era să-l ia prins pe Iosif al nemţilor. Iar dacă Mavrogheni a tăiat un paşă când împărăţia hotărâse să ne facă paşalâc, a fost decapitat şi capul trimis la Istambul, iar trupul aruncat în Dunăre.

– Degeaba îl sfătuise spătarul Ienăchiţă şi alţii să stea deoparte, să nu fie numit seraschier pe armata turcească şi să lase ţara la voia împărăţiilor, că nu l-a ascultat.

– Nebun ca Mavrogheni, mai rar. Era cuprins de darul căpătuielii şi măririi. Cum putea să vândă dregătoriile la boierii care nu le doreau şi dacă se împotriveau, să-i bată la tălpi? Apoi, el să se plimbe prin târg cu cerbii la trăsură, ca Petru împăratul muscalilor? Aici, a avut dreptate spătarul, că era nebun de legat.

– Am auzit că se visa în faţa armatelor creştine, să înfrângă semiluna şi să se numească împărat. Un vis ca acesta îl putea avea un urmaş al lui Şeitan Oglu, fost urmaş de împărat Cantacuzin, cum a fost Şerban vodă, nu un negustor de peşte şi dragoman ca el.

– Aşa este când nu ai baftă. A murit fostul Kapudan Paşa Hasan la cei nouăzeci de ani ai lui, căruia i-a fost dragoman şi om de casă şi sultanul Abdul Hamid, care îl trimesese să îi spioneze pe ruşi şi a fost numit trădătorul Porţii de noul Sultan.

– Numai Caligula numise armăsarul, senator, ori el l-a numit clucer şi căpitan. Asta este chiar nebunie şi nu vedea cum râde lumea din jur.

– Ai uitat că era chior de un ochi şi nu putea să vadă lumea cu doi ochi ?.

– Ştii că înalţii funcţionari turci din Divanul lor îi numesc pe domnii Fanarului ,,Fiii dracului” şi nu înţeleg cum se descurcă, când plătesc Tronurile noastre aşa mult şi unde mai pui că se îngrămădesc la ele?

– Aici, este vorba de omul nostru de rând, care tace şi suferă, fără a face răscoale ca sârbii şi alte neamuri.

– A trecut destul timp de când lipsesc din Divan. Cum aţi dat la pace cu Pasvantoglu?

– A fot delegat aga Milcoveanu, care s-a retras în Mehedinţi şi se cunoaşte bine cu chiorul, iar paşa cere o sută de pungi pe lună.

– Ar costa într-un an, cât un scaun mai uşurel, la un domn de care ar avea nevoie împărăţia în mod deosebit.

– La a doua tocmeală a lăsat-o mai uşor, cu şaptezeci de pungi pe lună.

– Şi, aţi consimţit?

– Am consimţit, să-i plătim lunar, un timp. Poate îşi revine împărăţia şi înăbuşă revolta sau crapă paşa şi ne vedem izbăviţi. El cerea toţi banii pe un an, dar i-am motivat că nu avem bani şi s-a lăsat îmbrobodit. Numai Dumnezeu cu arhanghelii lui ne poate scăpa de blestemul revoltei paşalelor de la Dunăre. Necazul este că şi paşa de Nicopol s-a unit cu el, iar cel de Rusciuc stă să i se alăture şi  trimitem zahareaua şi olăcarii prin Silistra şi ne este peste mână.

– Tot nu înţeleg, cum un paşă cu trei tuiuri ca cel de la Vidin, se poate răscula împotriva sultanului?

– Aici, este mâna imamilor, prin dervişii lor, care nu înţeleg rostul reformelor sultanului Selim şi cu ajutorul aiamilor din Rumelia şi Tracia o să-l răstoarne pe sultan, care a înţeles crugul vremii şi al lumii.

Se îmbrăcase să plece banul, când s-a întors de la uşă şi a băgat mâna în buzunar, de unde a scos un tub negru din carton şi a chinuit mult până i-a scos răvaşul dinăuntru.

– Mi-a venit răvaş de la feciorii Costache şi Alexandru din Padova.

– Ţi-au folosit la ceva cunoştinţele bălăcencelor?

– Mai mult decât mă aşteptam. Prin ele am putut să iau legătura cu guvernatorul militar al oraşului Padova şi cu ajutorul lui am reuşit să-i înscriu la studii. Toate ar fi bune dacă nu ar fi acest război dintre austrieci şi Republica Franceză.

– Războaiele întorc pe dos toate lucrurile, stările şi instituţiile, a completat postelnicul.

– Iată ce îmi scrie Ionică Siminel, feciorul lui Giovani, pietrarului italian adus să cioplească statui de vodă Mavrogheni. Italianul a trăit cu fata cârciumarului Siminel de pe Podul de Pământ şi are un băiat care a fost cântăreţ la Sfântul Gheorghe nou şi acum mare dascălul de germană şi italiană a copiilor mei. Îmi scrie din Ferrara, unde i-am trimis pe toţi trei într-o plimbare, înaintea începerii şcolii, să se înveţe copiii cu locurile, oamenii şi limba. Şi zicând acestea, banul s-a scotocit prin buzunare şi a pus ochelarii pe nas.

Ferrara 14 august 1797.

Cucoane Dumitrache.

 

Fie ca epistola mea să te găsească în cele mai fericite momente de sănătate şi viaţă lungă a domniei tale. Mă bucur de graba unui călugăr catolic în drum spre Sibiul săsesc şi îţi scriu de iznov, cum suntem la strâmtoare aici, la Ferrara.

         Cum v-am scris în celălalt răvaş din Pesta, după ce ne-am despărţit de nepotul domniei voastre, arhon logofătul Nicolae Dudescu şi după ce am luat calea Salzburgului, ca în vreo săptămână să trecem munţii spre Italia. Dar ce ne-a uimit, pe acel drum erau coloanele militare de parcă se aşteptau la război.

După un popas la Udineze, să se odihnească coconii, am luat iar poştalionul spre Trieste unde, din întâmplare, am cunoscut un funcţionar al Băncii locale şi am aflat că ne poţi trimite bani nu numai prin baronul sas din Sibiu, ci şi prin noua Bancă bucureşteană a lui Crisovelloni, lucru care pe mine m-a uimit şi domniei tale îţi va veni mai la îndemână.

Spre bucuria coconilor, drumul spre Veneţia l-am făcut cu o corabie ragusană, timp de o zi şi o noapte. Iar eu şi coconii am fost încântaţi de bogăţia şi frumuseţea Veneţiei, cu castelele ei, cu valurile canalelor şi gondolierii îmbrăcaţi în costumele lor vechi. Nu am stat decât două zile în oraş şi a rămas să-l vedem în amănunt altădată, să  admirăm frumuseţile acestui colţ de rai. Ne-am grăbit spre Padova, Padua, cum îi zic italienii şi am luat legătura cu colonelul italian Principalle Malvegolli, comandantul militar al oraşului, care mult s-a mirat când a auzit că-i aducem o scrisoare de recomandare de la o baroneasă Bălăceanu.

Ne-a ajutat cum am cerut, înscrierea la Înaltele Şcoli din Padova şi cu internat, aşa cum ai dorit domnia ta. Numai că, abia şi-a găsit timp, că toată Italia şi Padova semănau cu o tabără militară. Iar după înscrierea coconilor la şcoli, colonelul, foarte precipitat ne-a îndrumat spre Roma, că sigur aici va fi război. După cum ne-a recomandat colonelul italian, ne-am îndreptat de iznov spre cetatea Ferrarei, cu gând să luăm poştalionul spre Roma papilor. Dar, de aici au început necazurile cele mari. Toate hanurile şi hotelurile erau ocupate de armată şi nu ne-am putut adăposti decât, după multe insistenţe, doar la un popă catolic, dacă îl putem numi aşa, după cărţile de francmasonerie pe care mi le-a arătat că le citeşte. Cărţi de nişte condeieri ca antihriştii şi fărădumnezeiţii Voltaire, Rousseau şi alţii, care sunt trecute pe lista neagră pe toate uşile bisericilor din ţara noastră şi anatemizate de Vlădica nostru şi  Prea Fericitul de la Constantinopol.

Cu preţ piperat locuim în „villa” lui, dacă vilă se numeşte un han de case dărăpănate, cărora le-a vândut unui englez, frescele de pe pereţi şi de pe tavan şi arată cu bagdadia smulsă şi pereţii goi, ca într-o ruină.

Această familie Mazzacorati ar fi de nobili scăpătaţi, iar doamna bătrână s-ar înrudi cu multe Curţi princiare şi regeşti din Europa. Dar mor de foame, cu băiatul fost popă la cutia milelor dintr-o biserică de mahala, trei fete duse la mănăstire de sărăcie. A doua zi, după ce ne-am adăpostit în „villa” Mazzacorati, a început un potop de ploi şi am rămas pe loc, că nici un poştalion nu mai putea ieşi din cetate. Şi, pe deasupra, cuconul Alecu s-a îmbolnăvit de friguri şi nu ne-am mai putut urni din loc. Noroc că, aşa zisul popă era prieten cu un farmacist renumit şi după o săptămână de tratament cu o coajă de copac adus din America, cuconul Alecu şi-a revenit. Dar, pe 21 iunie au intrat în cetate oştile franţuzeşti şi am fost obligaţi să rămânem pe loc, cum nimeni nu ne mai putea garanta drumul spre Roma.

Înainte de a veni oştile străine, prostimea din Ferrara, în frunte cu un Boldrini, funcţionar pe lângă un negustor de cânepă englez, un francmason Rocaglia şi popa nostru Mazzacorati, s-au luat în cântec de Marsillaieza şi dans de Carmagniola  şi după ce au dărâmat cu ciocanele o coloană de marmură cu bustul unui Papă în vârf, au montat ghilotina în Piaţa Nouă. Iar după ce au intrat francezii în cetate, tot ei au adunat toate odoarele şi lucrurile de cult din Domul din Piaţa Mare şi din toate bisericile din cetate şi au pus în altare, Zeiţa Raţiune în mărime naturală. Au mai plantat „arborii Libertăţii” în vreo trei puncte din cetate, unde se fac căsătorii, botezuri şi banchete.

Cu funcţia de locotenent în Garda Civică, în uniformă militară şi cu panaş la chipiu, neterminatul nostru popă răspunde şi de „arborii Libertăţii”. Şi, în numele Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţi, adună de la cei bogaţi ajutoare în alimente, îmbrăcăminte, odoare şi bani, pentru armata franceză. Alaltăieri, l-au prins a treia oară pe abatele don Pietro Zanarinni, îndemnând credincioşii să smulgă arborii Libertăţii, ocrotiţi printr-un decret al municipalităţii. Ieri, l-au judecat şi condamnat la moarte, iar azi l-au executat dincolo de poarta Sao Paolo Dei Paroni, spre mânia poporului flămând, înnebunit de biruri şi rechiziţii pentru armata franceză.

De vreo trei zile, cei trei francmasoni din fruntea nemâncaţilor ferrarezi merg la „vilele” şi castelele nobilimii şi fărâmă cu ciocanele înscrisurile nobiliare şi stemele princiare de pe frontoane, lucru foarte plăcut de coconii noştri, care nu au putut răbda să nu participe şi ei la asemenea sacrilegiu, cu toate că eu nu am fost de acord.

Acel francmason de Rocaglia a umblat prin schiturile de maici, să îndemne miresele lui Cristos să se descălugărească şi, în numele Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii să se căsătorească după voia inimii, să-şi trăiască viaţa în legile firii şi cele cetăţeneşti. Cu aceasta, bătrânii din casa Mazzacorati au intrat în alarmă şi în discuţii interminabile cu fostul popă care, zice că este bine că se întorc cele trei surori de la mânăstire, acum cât el este locotenent în Garda Civică şi  le va mărita cu oameni de rang.

M-am simţit dator să vă descriu viaţa noastră, cu toate primejdiile războiului şi am lungit-o prea mult. Dar, în timp ce vă scriam, am primit veste că la Padova nu au intrat trupele franceze şi, deocamdată, nu va fi război. Deci,când va fi pace, vom merge la Roma şi amânăm pe altădată cunoaşterea locurilor, oamenilor şi limbii italiene.

 

Ioniţă Siminel,

fost cântăreţ la Biserica Sfântul Gheorghe nou, din                                                                                              Bucureşti şi acum  dascăl de limbă italiană şi nemţească.

 

P.S. După ce am văzut Ferrara inundată , îndrăznesc să vă aduc aminte de înţelegerea noastră. Să trimiteţi vătaful curţii acasă la mine şi să vadă dacă inundaţiile din această vară nu a ajuns în mahalaua Trâmbiţaşilor şi mama are tot ce-i trebuie.

                                                                                                 Acelaşi.

Cu aceste zise, banul a împachetat epistola în tocul ei şi l-a privit pe postelnic peste ochelari.

– Ei, ce ai de zis despre ce ţi-am citit, postelnice?

– Cu epistola domniei tale mi-ai băgat un junghi rece în oase, arhon banule. După cum scrie omul domniei tale, este mai mult decât o zurba de la noi. Şi, în timp ce citeai şi vedeam că şi coconii domniei tale se bucurau şi ajutau la dărâmarea însemnelor nobiliare ca nişte copii fără minte, mă gândeam la aiuritul meu de fecior, care, cine ştie cu ce gaşcă de golani şi francmasoni s-a unit şi  cu ce idei va veni.

– Eu, ce-ţi spun?

– Auzi tu, nişte neterminaţi de scribălăi se aşeză în fruntea gloatelor, fură odoarele bisericilor şi pun în altare o Zeiţă a Raţiunii. Dărâmă statui, să pună în loc ghilotine. Dărâmă însemnele nobiliare de pe frontoanele castelelor, forţează nobilii să le dea odoarele şi iau cu japca ajutoare pentru armata invadatoare? Cine a mai auzit aşa ceva, arhon, banule? Eu am citit de tânăr din lucrările lui Voltaire ăsta şi a lui Rouseau şi nu am dat importanţă când acest episcop răspopit afirma că, dacă îl dăm jos pe Dumnezeu, trebuie să punem un  zeu în loc. Iată, au găsit Zeiţa Raţiune, căruia trebuie să i se închine.

– Şi, pentru că un popă a îndemnat enoriaşii să smulgă un arbore al lor, trebuia să-l împuşte?

– Spirit de turmă, spirit iacobin, de care noi suntem la alt capăt de lume, nu l-am putut afla mai în adâncul lui. Şi, dacă mi-ai citit mie, încearcă să citeşti la mai puţine obraze alese şi arde acest răvăşel, să nu audă prostimea ce este în acea lume civilizată, dar cuprinsă de focul răzmeriţei.

Ar fi vorbit ei mai multe, dar banului îi era foame, ca întotdeauna, că venea direct din Divan şi trecuse de mult de amiază. Vâlva răvaşului primit de ban din Italia a fost mare că, a fost obligat să îl citească în plin Divan, apoi, l-a ars şi nu a ajuns la urechea prostimii, să vadă cum s-au revoltat sărăcimea occidentului şi să ia exemplu de la ea.

Numai Vlădica, Înalt Prea Sfinţitul Dositei a dat importanţă mai mare anatemizării francmasonilor şi zurbagiilor din Estul Europei ortodoxe, după instrucţiunile Patriarhiei Mame de la Constantinopol.

VA URMA…