Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TRADIȚII » Despre Relaţia Dintre Raţiune şi Credinţă în Teologia Sfântului Vasile Cel Mare…

Despre Relaţia Dintre Raţiune şi Credinţă în Teologia Sfântului Vasile Cel Mare…

Omilia 22 către tineri – Autoritatea Sfântului Vasile în recomandările făcute celor tineri
 
 
            Atitudinea şi gândirea Sfântului Vasile cel Mare faţă de relaţia  culturii profane cu învăţătura creştină reprezintă temeiuri semnificative în conturarea unei poziţii echilibrate şi înţelepte în această problematică deosebit de complexă. În acest domeniu, Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat prin poziţia sa de mijloc, evitând poziţiile extreme şi reducţioniste. El depăşeşte atitudinea unor autori creştini care polarizau într-o manieră categorică relaţia dintre creştinism şi cultura profană, opunându-le categoric. Totodată, Sfântul Vasile cel Mare nu încearcă nici o formulă de acomodare sau justificare a Revelaţiei prin învăţătura exclusiv omenească.
            În contextul actual al unei societăţi dominată de puterea informaţiei, structurarea unei relaţii oneste între învăţătura creştină şi cultură, între teologie şi ştiinţă reprezintă o exigenţă importantă a cercetării teologice. Astfel teologia răspunde unei nevoi concrete, unor frământări efective ale lumii contemporane. Evitarea unor confuzii şi a unor tendinţe sincretiste în relaţia dintre teologie şi cultură, prin cultivarea unei conştiinţe a dialogului structurată cu discernământ, reprezintă un răspuns echilibrat şi constructiv în această problematică.
            În acest sens, poziţia Sfântului Vasile cel Mare cuprinde repere semnificative şi de mare actualitate, inclusiv pentru lumea contemporană. Autoritatea Sfântului Vasile în recomandările făcute celor tineri este dată de instruirea sa de excepţie în cultura profană dublată şi transfigurată de experienţa sa duhovnicească şi eclesială. Sfântul Vasile cel Mare nu recomandă sfaturi gratuite, detaşate de experienţa sa de viaţă. Puterea şi revelaţia atitudinii exprimate de marele sfânt capadocian provin din asumarea cu maturitate a încercărilor vieţii.
            În începutul Omiliei către tineri, Sfântul Vasile cel Mare subliniază că viaţa şi experienţa trăite de el îl legitimează în ceea ce recomandă. El afirmă: „Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sînt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale”.[1]
 
Criterii în relaţia teologie-cultură
 
            Sfântul Vasile cel Mare recomandă o metodologie selectivă în cultivarea unei relaţii adecvate între teologie şi cultură. Un criteriu esenţial îl reprezintă discernământul. Este nevoie de cultivarea discernământului, de exersarea unei minţi capabile să selecteze ceea ce este potrivit cu învăţătura creştină. Cei care se preocupă cu cultura profană nu trebuie să se lase amăgiţi de farmecul autorilor sau lucrărilor. Educaţia intelectuală nu trebuie încredinţate acestor autori.
            Sfântul Vasile cel Mare menţionează în acest sens: „Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care frecventaţi în fiecare zi pe profesori şi sunteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru acesta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte”.[2]
           
            Un alt criteriu îl reprezintă orientarea educaţiei spre valorile vieţii veşnice. Cultura profană propunea anumite valori legate de existenţa omenească, de afirmarea în contextul lumii prezente. Sfântul Vasile arată că adevăratele valori depăşesc condiţia biologică şi ele ne orientează eshatologic spre viaţa veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este viaţa adevărată propovăduită de Sfânta Scriptură. Mai ales în societatea contemporană dominată de mentalitatea consumistă, de ceea ce înseamnă o domnie a insignifiantului este importantă recuperarea şi valorificarea adevăratelor repere pe calea cunoaşterii autentice.
            Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstea dată de toţi oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârşit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit şi nici nu admirăm pe cei ce le au, ci, prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătirea altei vieţi. Spre viaţa aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taină”.[3]
            Exersarea minţii cu învăţătura „din afară” cum numesc Sfinţii Părinţi cultura profană determină o disciplinare şi o pregătire a raţiunii pentru deschiderea către cunoaşterea împlinită prin credinţă. Sfântul Vasile cel Mare îl dă exemplu pe Moise care mai întâi şi-a exersat mintea cu învăţăturile egiptenilor, apoi s-a întărit prin credinţă în învăţătura dumnezeiască. Un alt exemplu dat este cel al profetului Daniel, familiarizat cu înţelepciunea haldeilor.
            Fără a neglija dimensiunea estetică a scrierilor, un criteriu determinant al Sfântul Vasile cel Mare în selectarea lucrărilor din cultura profană îl constituie căutarea adevărului, respectiv lauda virtuţii şi combaterea viciului. Nu se insistă  atât asupra formei lucrării, cât a conţinutului şi a fidelităţii faţă de adevăr şi viaţă virtuoasă. Este observată astfel reciprocitatea dintre adevăr şi virtute. Cultura nu trebuie elaborată pentru a fi pe placul publicului.
Sfântul Vasile cel Mare arată că nu trebuie imitată arta de a spune minciuni, de a prezenta aparenţele ca fiind adevăruri. Logica sofiştilor este una înşelătoare. Inclusiv în contextul actual, al unei culturi post moderne caracterizată prin dispersia informaţiei, prin orientarea către aparenţă şi exterioritate, este important asumarea criteriului propus de Sfântul Vasile cel Mare prin care este mărturisită prioritatea adevărului şi a virtuţii în formarea culturală.
Referindu-se la lucrările autorilor clasici, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Vom primi acele scrieri ale lor în care au lăudat virtutea sau au osândit viciul. Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încercă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte adevărul, iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător”.[4]
Sfântul Vasile cel Mare îşi dovedeşte realismul său, valorificat în mod elocvent în slujirea Bisericii,  inclusiv în educaţie. El nu încurajează dobândirea unei culturi doar de dragul culturii în sine, ci orientează osteneala necesară formării culturale spre un rost existenţial. Cultura trebuie să fie un temei suplimentar în identificarea priorităţilor existenţiale. Astfel motivaţia pentru exersarea în cultura profană nu este una exclusiv intelectualistă. Este vorba de o motivaţie profund existenţială.
Raţiunea este întărită prin orientarea consecventă către adevăr şi prin eliberarea de patimi, prin practicarea constantă a virtuţilor. Adevăratul înţelept identifică adecvat ierarhia valorilor şi a priorităţilor, evitând totodată asumarea unei logici a vicleniei şi linguşirii. „Omul înţelept trebuie să fugă cât mai mult de dorinţa de a trăi pentru glorie şi de a face pe placul mulţimii; trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare vieţii, încât chiar de-ar trebui să se împotrivească tuturor oamenilor, chiar de-ar să rămână fără glorie şi să-şi pună viaţa în primejdie pentru bine, să nu prefere nimic celor recunoscute de el ca bune”.[5]
Sfântul Vasile cel Mare, plecând de la realitatea conform căreia creştinul este cetăţean al cerului, pune în centrul recomandărilor sale preocuparea constantă pentru viaţa veşnică. Asumând această atitudine, osteneala existentă în practicarea virtuţilor este motivată, întrucât cunoştinţa ca expresie a virtuţii nu este trecătoare.
Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe nepoţii săi (cei cărora se adresează prin Omilia către tineri) să aibă în vedere educaţia structurată pe adevărul viu care propovăduieşte viaţa veşnică şi virtutea. El mărturiseşte: „Pentru această viaţă veşnică v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că e greu şi că e nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute, cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. E ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte ”.[6]
Referindu-se la Omilia către tineri, patrologul I. G. Coman menţiona: „Sfântul Vasile are pasiunea lucrurilor folositoare şi fundamentale. Educatorul nostru enunţă limpede principiile educaţiei creştine. Munca, răbdarea, virtutea, înţelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viaţa trăită în perspectiva nemuririi, iată, în câteva cuvinte, ce îndeamnă  pe nepoţii săi Arhiepiscopul Cezareei. Educaţia preconizată de Sfântul Vasile urmărea folosul practic, exerciţiul neîntrerupt pentru atingerea scopului şi monarhia absolută a spiritului. Este tocmai ce trebuie mai mult timpului de faţă”.[7]
 
 
 
Omilie la Psalmul 1
Binele este împlinit prin credinţă, nu doar prin raţiune
 
            Opţiunea pentru virtute şi consecvenţa în practicarea binelui nu sunt doar consecinţe ale raţiunii analitice. Chiar dacă, în mod logic virtutea se prezintă ca o opţiune rezonabilă faţă de viaţa trăită în patimi, în realitate este dificilă asumarea modului de viaţă pecetluit de virtuţi, în absenţa credinţei. Patimile oferă şi promit plăceri imediate, uneori fascinante prin rafinament şi întărite printr-o logică bazată pe amăgiri. Doar exersarea raţiunii, oricât de ascuţită ar fi inteligenţa dublată inclusiv de o bună intenţie nu poate forma un discernământ adecvat. Raţiunea împlinită prin credinţă conduce la opţiunea pentru binele adevărat şi la asumarea acestuia. „Şi pentru că binele poate fi înţeles cu adevărat de raţiune numai prin credinţă – că binele stă departe de noi şi ochiul nu l-a văzut şi urechea nu l-a auzit – pe când dulceaţa păcatului este la îndemână, iar desfătarea ţâşneşte prin fiecare simţ, de aceea fericit este cel care nu se îndreaptă spre pierzanie din pricina momelilor plăcerii, ci, prin răbdare, culege nădejdea mântuirii, iar la alegerea uneia din cele două căi n-a păşit pe calea care duce la păcat”.[8]
Credinţa conduce la împărtăşirea slavei autentice. Cei care se încred în puterea lumească proprie (fie inteligenţă, fie autoritate lumească temporară, fie bogăţie) îşi construiesc  o slavă îngropată în ţărână. „Sfinţii, avându-şi vieţuirea în ceruri şi punându-şi faptele lor bune în vistieriile cele veşnice, au slava lor în ceruri; slava oamenilor pământeşti, însă, şi a celor care trăiesc după trup se sălăşluieşte, spune Scriptura, în ţărână. Cel care-i slăvit pentru bogăţia cea pământească, cel care-i înconjurat de cinstea cea de scurtă durată dată de oameni, şi cel care se încrede în însuşirile lui trupeşti şi are slava lui în el însuşi, nu-i urcat în ceruri, ci rămâne în ţărână”.[9]
Necredinţa generează trufia, încrederea în sine. O minte iscoditoare, scrutătoare a tainelor lumii şi ale lui Dumnezeu, care cercetează puterea autonomă a omului. O astfel de cunoaştere este potrivnică voii dumnezeieşti. În cel cuviincios, inclusiv în angajarea pe calea cunoaşterii, sălăşluieşte „glasul Domnului”. Cunoaşterea trufaşă încrezătoare în forţa exclusivă a raţiunii este idolatră, producând numeroase şi profunde amăgiri.
Sfântul Vasile cel Mare, comentând versetele din Psalmi: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului” şi „Glasul Domnului sfărâmă cedrii”. (Psalmul 28, 5), afirmă: „…glasul Domnului sfărâmă pe cei ce se fălesc în zadar şi pe cei ce se ridică pe ei înşişi în înălţimile aparente ale lumii acesteia; bogăţia sau slava sau dregătoria înaltă sau frumuseţea trupului sau puterea sau tăria. <<Sfărâmă Domnul cedrii Libanului>>. Cei care se împăunează cu faptele făcute de alţii şi-şi adună cu ele loruşi trufie sunt cedrii ai Libanului. După cum cedrii sunt prin ei înşişi înalţi, mai cresc şi pe munţi înalţi şi astfel, din adaosul înălţimii muntelui, ajung şi mai mândri, tot aşa şi cei ce se sprijină pe lucrurile stricăcioase ale lumii sunt cedrii din pricina trufiei lor, din pricina îngâmfării minţii lor, dar se mai numesc cedri ai Libanului din pricină că se laudă cu înălţime străină, pentru că de pe pământ şi de pe lucrurile cele pământeşti, ca de pe vârful Libanului, se ridică şi se îngâmfă. Domnul nu sfărâmă pe toţi cedrii, ci pe cedrii Libanului, pentru că Libanul era locul idolatriei”.[10]
 
Despre trufia înţelepciunii de tip eretic
 
Înţelepciunea lumească exersată în mod autonom, detaşată de experienţa vie a Bisericii generează o încredere de sine care conduce la o cunoştinţă amăgitoare. Încrederea în puterea logicii autonome a minţii care iscodeşte taina fără cuviinţă produce o gândire de tip eretic. Această gândire se înstrăinează de logica eclesială, formulând raţionamente complexe, îndepărtate de puterea de viaţă a simplităţii învăţăturii Bisericii asumată prin credinţă.
Sfântul Vasile cel Mare identifică resorturile acestei gândiri de tip eretic în concepţia lui Eunomiu. Acesta, încrezător în puterea minţii umane, transformă teologia ca viaţă duhovnicească asumată în interiorul experienţei eclesiale într-o tehnică a raţionamentelor, într-un eşafodaj conceptual bazat pe argumente ale logicii discursive. Sfântul Vasile cel Mare este intransigent şi arată foarte limpede înstrăinarea acestui tip de gândire de Adevărul Evangheliei trăit în viaţa sfinţitoare a Bisericii.
Eunomiu invocă învăţătura Bisericii, însă este înstrăinat de cunoaşterea împărtăşită în Duh şi Adevăr. El invocă cele duhovniceşti şi se arată ca fiind smerit, însă într-un mod fals şi ipocrit. Prin învăţătura sa şi prin modul său de a fi, transpare trufia de tip luciferic mascată printr-o smerenie ipocrită tocmai pentru a produce înşelare şi amăgire.
Sfântul Vasile cel Mare arată foarte clar acest lucru, afirmând despre Eunomiu: „Căci prin cele prin care se preface că dispreţuieşte înfumurarea se ridică pe sine la cea mai de pe urmă înfumurare. Căci, dacă cele prin care se arată că i se îngăduie cu vrednicie să se poarte aşa sunt picturi ale vieţuirii evanghelice, lasă să se deducă cum că a ajuns să creadă că el e ca cineva din cei îmbunătăţiţi. Ţinând acestea ca pe un semn al intenţiei lui, trecând sub tăcere multe, e de ajuns să grăiască pentru ca să-l cunoaştem prin cel ce a minţit pe tatăl minciunii vorbind prin el, iar din semeţiile cu care se osândeşte ne învăţăm vădit de la Apostolul care zice <<cel ce se înfumurează a căzut în judecata diavolului>> (1 Tim. 3:6)”.[11]
 
Opţiunea Sfântului Vasile cel Mare pentru adevărul credinţei
 
Sfântul Vasile cel Mare a asumat principiul selectivităţii în relaţia dintre înţelepciunea lumească şi credinţă. El s-a ostenit serios cu deprinderea înţelepciunii lumeşti, dar nu din motive de curiozitate, ci determinat fiind de înaintarea pe calea virtuţilor. Sfântul Vasile cel Mare era preocupat de aflarea adevărului mărturisitor. Însetat profund de adevărul mântuitor al existenţei, Sfântul Vasile cel Mare optează în cunoaştere pentru ceea ce este edificator din punct de vedere spiritual. Pentru Sfântul Vasile cel Mare întreaga înţelepciune şi cunoştinţă erau puse în slujirea Adevărului. El „Nu putea limpezi logic cele dinlăuntrul său. Vedea însă cel mai aproape de sine, cel mai potrivit sieşi acel drum ce poartă în el numeroase experienţe ale lui Dumnezeu, ale adevărului. Cel puţin în această privinţă nu mai avea îndoieli. Adevărul-Dumnezeu, Dumnezeu-adevărul. Trebuie să fie tot mai aproape de acestea, cât e cu putinţă mai aproape. Nu-l interesau decât Dumnezeu şi adevărul. Simţea de-acum înlăuntrul lui o libertate binefăcătoare. Slobod de toate cele din jur. Liber de sine însuşi. Căci, fireşte, în el însuşi era şi lumea pe care o iubea şi căreia i se dedicase cu patimă până acum: înţelepciunea lumii, educaţia, gândirea şi acea copleşitoare oratorie, care îl mişcase atât de mult. Fusese pur şi simplu îndrăgostit de acestea. Iar acum întreagă această lume luase chipul ascezei, al sihăstriei. Inima i se legase de această hotărâre. Ceea ce îi aducea bucurie, dulceaţă, mângâiere. Îi sporea aşteptarea şi nădejdea bucuriilor duhovniceşti celor mai puternice şi mai cutremurătoare. Pregusta cele viitoare”.[12]
Asumarea Adevărului sfinţitor al Bisericii presupune o înnoire radicală a vieţii, o prefacere a minţii şi a simţirii. Adevărul nu se reduce la litera Evangheliei sau a învăţăturii de credinţă; el are o dimensiune profund existenţială, devenind izvor de viaţă autentică. Adevărul Bisericii asumat ca mod de viaţă exersat concret transfigurează persoana. În persoana purtătoare de Adevăr străluceşte puterea Duhului.
Sfântul Vasile cel Mare, optând pentru adevărul Bisericii, căuta cu asiduitate persoana care s-a exersat pe Calea Adevărului şi a Vieţii, întrucât persoana precum şi adevărul sunt dincolo de concept. „Căutarea lui Vasile  după călăuzitor este cea dintâi şi marea expresie teologică. Şi iată de ce. Adevărul, Biserica, Hristos Însuşi – sunt toate adăpostite de către persoană. Persoana este dinaintea literei, precedă textul ce caută s-o înfăţişeze. Textul nu-i decât un slab ecou a ceea ce trăieşte persoana, nu litera. Umbla cu înfrigurare să găsească persoana, dascălul, povăţuitorul, ca în acela să citească adevărul pe care Dumnezeu l-a dat omului. Ca să vadă cu ochii proprii chipul noii vieţi, chipul viaţii omului. Ca să vadă cu ochii proprii chipul noii vieţi, chipul vieţii Bisericii: „Mă rugam să mi se dea povăţuire spre a pătrunde în evlavia dogmelor”. Dogmele Bisericii, cugetul ei şi credinţa ei sunt înfrângerea vieţii credinciosului; sunt sunetul instrumentului. Vasile îl voia pe credinciosul însuşi, voia instrumentul cel autentic; nu rămânea doar la acea răsfrângere sau la acel sunet”.[13]
Pentru aprofundarea Adevărului Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare se retrage  pentru o vreme din tumultul lumii. Este nevoie de o desprindere de cele exterioare pentru ca mintea să aprofundeze adevărul dumnezeiesc. Prin agitaţie şi risipirea gândurilor este foarte dificilă şi adunarea în sine, concentrarea spre cele dumnezeieşti şi înaintarea spre adevărul tainic al credinţei.
Sfântul Vasile cel Mare întocmai cu alţi mari asceţi ai Bisericii face acest exerciţiu de retragere pentru a lupta mai intens cu propriile patimi şi neputinţe astfel încât să se pătrundă tot mai mult de Adevărul sfinţitor al Evangheliei. „Când mintea nu are linişte, când e purtată de colo-colo de gândurile lucrurilor, nu se poate aţinti la adevăr. Nu ajunge la a-L simţi pe Dumnezeu. Curăţindu-se şi intrând la Dumnezeu, mintea este inundată de frumuseţea dumnezeiască, se luminează pe deplin, într-un chip pe care nimeni nu-l poate înfăţişa cu precizie. Experienţa lui Vasile este personală, n-a auzit-o de la altcineva, n-a văzut-o la altcineva; a „pătimit-o” el însuşi, precum confirmă şi Grigorie al Nyssei. Din prima perioadă a retragerii lui, Vasile a lucrat cu încrâncenare şi, de aceea, cu roade multe. Studiul Scripturilor, cercetarea tradiţiei şi asceza îl absolviseră integral. Mintea i s-a deprins să se sfinţească la adevărurile dumnezeieşti. Şi se curăţea întruna de ispitele din afară. Devenea astfel tot mai capabilă şi pătrundea tot mai adânc în adevăr”.[14]
Mărturisirea Adevărului nu presupune doar o biruinţă dialectică în faţa gândirii de tip eretic, ci împărtăşirea Adevărului printr-o convingere izvorâtă din trăirea deplină a Adevărului. Această mărturisire presupune confruntarea cu realitatea, cu încercările vieţii, nu doar o retorică, oricât de măiastră ar fi aceasta. Sfântul Vasile cel Mare în lupta cu Eunomiu, cu arienii şi cu alţi eretici nu se comporta ca un sofist care căuta să-şi învingă interlocutorul prin dialectică.
Este o mare amăgire de a crede că biruinţa Adevărului asupra ereziei este rezultatul unei teologii reduse la dialectică şi retorică. Pentru Sfântul Vasile cel Mare „…nu vreun Eunomie îi era ţinta. Nu, acest dialectician capabil şi retor de temut pur şi simplu se înşela. Lua drept adevăr ceea ce nu era adevăr. Îşi aţintea ochii asupra nimicului şi-l credea adevăr. Să se lupte, deci, cu nimicul, cu golul? Cei mari nu se luptă cu umbrele. Nici chiar la începuturile lor. Asta o fac cei mici, teologii de duzină. Cei ce „salvează” Ortodoxia. Cei ce se luptă ca să audă apoi aplauzele. <<Hai, sărmane Vasile, curaj! Altul îţi este drumul. Realitatea. Vei suferi neînchipuit de mult pentru ea. Te vei topi de suferinţă. Însă Dumnezeu îţi va descoperi adevărul. Te va lumina şi ai să începi, puţin câte puţin, să-l descoperi şi celorlalţi şi să-l susţii. Doar aşa îl vor vedea şi cei ce nu-l cunosc. Cei ce s-au înşelat, luând nimicul drept adevăr. Vor putea şi ei, de voiesc, să spună: <<Acum, într-adevăr, ceea ce ne dai prin cuvântul tău există. Acum primim că ceea ce ziceam nu există>>. Ar fi fost atât de lesne, Vasile, să-l combaţi pe Eunomiu! Dar n-ai fi câştigat nimic. Îţi ştii armele. Le-ai fi folosit şi l-ai fi umilit. Dar n-ai să câştigi lupta decât dată vei trăi adevărul pe care nu l-a trăit acela. Aceasta este lupta ta. Aşa îi înfrângi pe eretici>>.”.[15]
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, mărturisirea Adevărului prin viaţa personală, prin puterea exemplului propriu înseamnă un martiriu asumat cotidian. „Sfântul Vasile cel Mare, a cărui viaţă a fost o mărturie permanentă a lui Hristos, îi propune pe martiri drept modele pe care creştinii sunt datori să le imite. Aceasta nu înseamnă că ei trebuie să moară precum aceia, în afară de cazul în care condiţiile externe ar cere acest lucru. Înseamnă însă că ei trebuie să trăiască cu adevărat creştinismul, străduindu-se până la moarte, după cum spune, pentru împlinirea Evangheliei în viaţa lor. Scrierile şi omiliile Sfântului Vasile cel Mare constituie o invitaţie adresată nouă tuturor la a trăi o viaţă martirică, mărturisitoare, la a duce un mod de viaţă martiric. De mărturia pe care noi creştinii o dăm astăzi cu viaţa noastră depinde biruinţa împotriva puterilor de astăzi ale răului şi a noului păgânism contemporan, atât de divers şi de intens propagat. Vom da noi această mărturie? Răspunsul rămâne să-l dea fiecare cu viaţa lui”.[16]
 
 
Rezumat
 
Studiul de faţă doreşte să scoată în evidenţă că atitudinea şi gândirea Sfântului Vasile cel Mare faţă de relaţia  culturii profane cu învăţătura creştină reprezintă temeiuri semnificative în conturarea unei poziţii echilibrate şi înţelepte în această problematică deosebit de complexă. În acest domeniu, Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat prin poziţia sa de mijloc, evitând poziţiile extreme şi reducţioniste. El depăşeşte atitudinea unor autori creştini care polarizau într-o manieră categorică relaţia dintre creştinism şi cultura profană, opunându-le categoric. Totodată, Sfântul Vasile cel Mare nu încearcă nici o formulă de acomodare sau justificare a Revelaţiei prin învăţătura exclusiv omenească.
Totodată, Sfântul Vasile cel Mare recomandă o metodologie selectivă în cultivarea unei relaţii adecvate între teologie şi cultură. Un criteriu esenţial îl reprezintă discernământul. Este nevoie de cultivarea discernământului, de exersarea unei minţi capabile să selecteze ceea ce este potrivit cu învăţătura creştină.
În încheiere vom susţine că Sfântul Vasile cel Mare a asumat principiul selectivităţii în relaţia dintre înţelepciunea lumească şi credinţă. El s-a ostenit serios cu deprinderea înţelepciunii lumeşti, dar nu din motive de curiozitate, ci determinat fiind de înaintarea pe calea virtuţilor. Sfântul Vasile cel Mare era preocupat de aflarea adevărului mărturisitor. Aşadar, fiind însetat profund de adevărul mântuitor al existenţei, Sfântul Vasile cel Mare optează în cunoaştere pentru ceea ce este edificator din punct de vedere spiritual.
 
 
 
 
 
 
 
 
Dr. Stelian Gomboş
 


[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XXII-a către tineri, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 568.
[2] Idem, pag. 566-567. Pentru dezvoltarea discernământului, Sfântul Vasile cel Mare propune folosirea selectivă a lucrărilor din cultura profană: „Trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cu boiangii pregătesc mai întâi cu oarecare operaţii care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui. Aşadar, dacă există vreo înrudire între aceste feluri de învăţături, cunoştinţa lor poate să ne fie de folos; iar dacă nu-i nici o înrudire, să cunoaştem deosebirea dintre ele, punându-le faţă în faţă şi nu-i puţin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bună”.
[3] Ibidem, pag. 567.
[4] Ibidem, pag. 569-570. Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra valorii virtuţii, întrucât virtutea nu se pierde şi nu rămâne ruşinată niciodată. El arată că nu este suficientă doar propovăduirea virtuţii, ci este nevoie de o consecvenţă între cuvânt şi viaţă. „Aproape toţi scriitorii, renumiţi prin înţelepciunea lor, au lăudat, fiecare după puterea lui, în scrierile lor, mai mult sau mai puţin virtutea. Acestor scriitori se cade să le dăm crezare şi căutăm să punem în practică cuvintele lor. Acela-i înţelept la care înţelepciunea este întărită de fapte, care nu se mărgineşte la cuvinte. Socot că înţeleptul care întăreşte prin fapte înţelepciunea sa se aseamănă cu un pictor care pictează frumuseţea vrednică de admirat a unui om în aşa fel încât modelul seamănă perfect cu cel înfăţişat de pictor în tablou”. Ibidem, pag. 572.
[5] Ibidem, , pag. 581. Înţeleptul autentic este consecvent cu el însuşi, nu este ipocrit. Sfântul Vasile cel Mare arată clar acest lucru: „A lăuda în public în chip strălucit virtutea, a ţine lungi discursuri despre ea, iar în intimitate a prefera plăcerea în locul castităţii şi lăcomia în locul dreptăţii, înseamnă a te asemăna celor ce joacă dramele pe scenă. Adeseori aceştia o fac pe împăraţii şi marii demnitari, dar ei nu sunt nici împăraţi, nici mari demnitari, ci, mai mult, se întâmplă chiar de nu sunt nici liberi. Şi fiecare e în dezacord cu sine, dacă viaţa nu-i este la fel cu cuvintele, ci grăieşte aşa cum spune Euripide: <<Limba a jurat, dar mintea la jurământ n-a luat parte>> şi căută să pară bun, fără să fie”. Ibidem, pag. 572-573.
[6] Ibidem, pag. 582.
[7] Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare – închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, pag. 446.
[8] Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Omilie la Psalmul 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 190.
[9] Ibidem, pag. 196. Prin credinţă, împărtăşim existenţial convingerea că Dumnezeu este prezent, viu şi ne întăreşte, inclusiv în încercările şi necazurile cu care ne confruntăm.  Nu ne încredem în propria putere, devenind autosuficienţi, ci în lucrarea biruitoare şi milostivă a lui Dumnezeu. „Ajutorul meu nu-i de la bogăţie, nici de la împrejurări trupeşti, nici de la puterea şi tăria mea, nici de la rude, ci ajutorul meu de la Dumneuzeu. Cât este de mare ajutorul trimis de Domnul celor care se tem de El am aflat şi din altă parte, din psalmul care spune: <<Luptaţi-vă îngerul Domnului în jurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei>>; şi din altă parte: <<Îngerul cel ce m-a izbăvit>>”. Ibidem, pag. 202.
[10] Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Omilie la Psalmul 38, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, pag. 229.
[11] Sf. Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie – Expunere a credinţei niceene, Editura Crivarux, 2007, pag. 39-40.
[12] Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, pag. 57. Înţelepciunea lumească dobândită doar pentru slavă deşartă nu poate să conducă spre lumina Adevărului. Sfântul Vasile cel Mare se căieşte pentru timpul dedicat „înţelepciunii din afară”. „Înţelegea acum că-şi închinase toţi aceşti ani ai vieţii deşertăciunii lumii. Îşi cheltuise aproape întreaga tinereţe slavei deşarte. Slavei deşarte de a studia sofia, înţelepciunea; înţelepciunea pe care Dumnezeu a arătat-o nebunie, defăimând-o. Se trezise şi vedea lumina cea adevărată,  lumina  Evangheliei. Nu că până acum ar fi ignorat-o, n-ar fi ştiut-o. Dar nu o văzuse atât de profund. Nu o trăise atât de intens. Şi, de cum legătura lui cu lumina i s-a adâncit, s-a încredinţat de ceva ce l-a făcut să plângă îndelung: înţelepciunea pe care o studiase era nefolositoare, nu-l putea duce la lumina cea adevărată. Plânsese ore întregi. S-a defăimat pe sine însuşi pentru tot ce făcuse. Privea înainte; la ce trebuia să facă numaidecât. Oamenii mari nu au nicicând vreme de pierdut”. Ibidem, pag. 58.
[13] Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, pag. 59-60. Sfântul Vasile cel Mare în căutarea sa stăruitoare de modele duhovniceşti ajunge în pustia Egiptului. În nevoinţa asceţilor este întrezărită viaţa în Duhul Sfânt care transfigurează întreaga înţelepciune lumească. „Măreţia şi asprimea luptei erau atât de intense, încât îl înspăimântau pe Vasile. Atunci se deda rugăciunii şi Duhul Sfânt îl călăuzea la nevoitorul care trăia clipele biruinei, care trăia pacea, dăruită de însuşi Duhul; care se umpluse de dumnezeiasca lumină şi ajunsese el Însuşi lumină, desfătare, armonie, chip al lui Dumnezeu. Câte clipe irepetabile! Câte experienţe profunde şi dumnezeieşti i-au fost dăruite tânărului bărbat care dăduse totul spre a-L căpăta pe Dumnezeu!. Cutremurătoarea învăţătură a pustiei nu se asemăna altora. La Cezareea, la Constantinopol şi la  Atena învăţase cu patimă tot ceea ce zămislise spiritul omenesc. În pustie învăţa cu patimă viaţa cea nouă ce se născuse în nevoitorii luptători, cu harul Sfântului Duh. Acolo depsinsese înţelepciunea, spre a o folosi în lucrul său. Aici lua tradiţia ascetică, spre a trăi. În pustie nu căuta sofia, ci viaţa”. Ibidem, pag. 68-69.
[14] Ibidem, pag. 89-94.
[15] Ibidem, pag. 104-105.
[16] Episcop-vicar Sofian Braşoveanul, Martiri, Martiriu şi Mărturie după Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005, pag. 174. Înţelepciunea lumească transfigurată prin experienţa Bisericii în Duh şi Adevăr poate fi folosită în mărturisirea învăţăturii de credinţă. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare este numit „trâmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire şi cerească albină, care din florile învăţăturilor ai adunat mierea cea făcătoare de viaţă a dogmelor Treimii şi o ai lăsat Bisericii lui Hristos bogăţie neîmpuţinată, din care gustăm noi toţi”. Colecţia Liturgica, Viaţa şi Acatistul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, Editura Episcopiei Dunării de Jos Galaţi, 2009, pag. 60.