Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MEDITAȚIE » SILVIA CINCA: MEDITAȚII – DESTIN

SILVIA CINCA: MEDITAȚII – DESTIN

Cine mi-a întrerupt visele? Tocmai scriam cu litere de aur că sunt ultima ramură a romantismului terestru. M-am născut din întâmplarea clipei și am trăit în tumultul alergărilor. Am poposit scurt timp doar, în drumul urcușului pe care voința și dorința mă aruncaseră în cerințele de nevăzut ale ceea ce spun unii că-i destin. M-am luptat în disperarea momentului să-i țin calea și să-i explic dorințele mele. Si el, nu m-a ascultat, la fel ca tine. Tu și destinul mi-ați încătușat visele și am devenit sclavul puterilor predestinate din care n-am vrut să recunosc decât chipul tău. Si știi oare pentru ce? Pentru că am iubit numai frumosul, m-am încătușat lui și am renunțat la tot pentru chipul tău.

Frumosul absolut. Căruia nu-i stau în față nici vânturile cele mai puternice și nici tsunami înverșunat să supună pământul. I-am spus destinului că eu și numai eu îmi construiesc viața cu fiecare lacrimă și fiecare tulburătoare privire către un viitor desenat și prins în luminile cerului.

Tu spui că destinul mă doboară și visele mele sunt fără de putere. Si eu, vă spun că nu sunt prada unor preziceri fie ele tulburător de adevărate, ci propria mea gândire a născut și monștrii si stelele care mi-au cântat victoria și căderea și Înălțarea… M-am prăbușit în adâncul peșterilor cu nevăzute adâncimi și am țâșnit ca un vârtej de lumină aruncat direct în mijlocul soarelui pe timpul verii. M-am prăvălit în singurătatea romantismului și am spus de la început că destinul mă pregătea pentru o altă epocă în care sufletele mărturiseau iubirea și cântul nu asculta de note ci de chemările nesecătuite ale spiritului.

Am dreptul să mă proclam aici ultimul romantic pentru că vin din epoca marilor iubiri în care creionul, lumina sclipirile sufletului dându-i contururi de poveste eternă, soră a lacrimii și simțirilor vrăjite. Iubesc frumosul omului și mă închin sufletului dar și ochilor care scânteiază spre înălțimile cerului cu focuri de nemurire.  Te iubesc omule pentru divinul tău etern, pentru lacrima ta pe care o poți o clipă stăvili, pentru suferințele pe care le-am înscris vieții unora dintre voi pe când îmi căutam drumul în lumea timpului meu spre a spune da, romantismului meditativ pentru care am fost creată.

Mă iartă omule, dacă în drumul unor iubiri nelegiuite am creat suferința acolo unde poate merita să lumineze iubirea. Blamez doar timpul care m-a născut prea târziu, atunci când romantismul sucombase de ceva vreme. Blamez epoca romantică și timpul acela, în stare să mă părăsească înainte de a mă naște. De ce ai plecat epoca mea de vise și iubiri? Vino înapoi destin care umbli pribeag nechemat de nimeni, vino înapoi fiindcă vroiai să te împlinești numai prin mine. Numai că… eu eram în întruchiparea unui alt destin și am rămas să iubesc continuu.

SILVIA CINCA