Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ATITUDINI » GEORGE PETROVAI: Filonismul, fundamentul filosofico-dogmatic al Trinităţii creştine

GEORGE PETROVAI: Filonismul, fundamentul filosofico-dogmatic al Trinităţii creştine

           Deoarece orice lucru, oricât ar fi el de neînsemnat, are în natură o istorie (un trecut în decursul căruia a luat fiinţă şi s-a dezvoltat până la forma pe care omul i-o cunoaşte sau caută să i-o cunoască), adepţii concepţiei evoluţioniste susţin că în natură nu există începuturi absolute! Cu esenţiala completare creaţionistă că de la această regulă a limitelor umane se abate Absolutul şi tot ce a creat El (văzutele şi nevăzutele) în cele şase zile ale plămădirii fiinţării infinit diversificată spaţio-temporal şi dincolo de aceste coordonate, mult prea subtile pentru ca mintea omului să le poată descifra vreodată…

            Urmând logica de mai sus şi neprivind ca un sacrilegiu, adică nerefuzând cu obstinaţie şi dispreţ afirmaţia istoricului Will Durant – „Creştinismul n-a distrus păgânismul, ci l-a adoptat; ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt”, avem dovada certă că această dogmă imposibil de explicat a creştinismului este continuatoarea triadelor (fireşte, pe un alt plan conceptual-spiritual) prezente în cam toate religiile anterioare: Iştar-Sin-Şamaş la babilonieni, Anu-Bel-Ea la mesopotamieni, Brahma-Şiva-Vişnu la indieni, dar mai ales Isis-Osiris-Horus la vechii egipteni, triadă devenită Isis-Serapis-Harpocrates după elenizarea şi pătrunderea ei impetuoasă în lumea romană.

            N.B.De subliniat că nu doar cifrele sacre ale mozaismului şi, mai apoi, ale creştinismului (3, 7, 12 etc.) sunt de origine egipteană, ci şi cele două imagini fundamentale din iconografia creştină: Fecioara Maria cu Pruncul, temă ce redă adâncimea dragostei materne, este în realitate imaginea zeiţei Isis cu copilul Horus pe genunchi, iar lupta Sfântului Gheorghe cu balaurul (conflictul bine-rău) este la rândul său prelungirea în creştinism a imaginii lui Horus care străpunge cu lancea monstrul tifonian….

            În cartea Confesiuni esenţiale, carte apărută în 2007 la editura Echim, am dezvoltat pe larg cele trei mari izvoare ale creştinismului, care, după Clement din Alexandria, fostul dascăl al lui Origene, se constituie în principalele lui izvoare pregătitoare: înţelepciunea Egiptului faraonic, filosofia greacă şi cărţile sacre ale iudeilor.

            Astfel, dacă stoicii admit existenţa Logosului, principiu activ preluat din filosofia lui Heraclit din Efes, prin care se întăreşte monoteismul viitoarei credinţe universaliste, şi mai admit un necesar Suflet al lumii ce o pune în mişcare, Demiurgul platonician realizează unitatea supremă, iar aristotelica Inteligenţă cosmică este trebuincioasă ca să gândească infinitatea lucrurilor ce alcătuiesc lumea şi fiecăruia dintre ele să-i poată da cele necesare pentru a putea exista.

            În veacul I înainte de Hristos, veac în care la Alexandria trăia evreul Philon, scepticismul (aliat cu misticismul) crease o atmosferă deprimantă din punct de vedere intelectual – susţinea că mintea omenească este incapabilă să afle adevărul prin ea însăşi, drept urmare trebuie să fie ajutată de revelaţia divină.

            Iată de ce, ne spune gânditorul P.P.Negulescu în Problema cosmologică, fiind convins că dintre toate religiile existente doar mozaismul se bucură de o indubitabilă revelaţie divină, evreul Philon din Alexandria „a căutat să interpreteze Biblia mozaică cu ajutorul platonismului şi stoicismului”.

            Filonismul ca filosofie cosmologică se centrează pe ideea unui Dumnezeu creator, care – nefiind ca în filosofia greacă doar un principiu ordonator – „nu putea crea lumea în mod direct, ci a fost nevoit să recurgă la o serie de puteri intermediare”.

            Cauza pentru care Philon alexandrinul a trebuit să recurgă la puteri sau ipostaze intermediare este următoarea: Întrucât unitatea exclude multiplicitatea, căci dintr-o cauză nu poate ieşi ca efect decât ceea ce este cuprins în ea, Dumnezeu ca unitate absolută n-a putut (sic!) crea multiplicitatea absolută a lumii „decât printr-o serie de unităţi intermediare, ce se apropiau, treptat, de ea”.

            Prima din aceste unităţi intermediare a fost Logosul, concept cu înţeles dublu în limba greacă: În cosmologia stoică el este întrebuinţat cu sensul de raţiune, mai exact „raţiuni seminale”, iar în vorbirea curentă cu sensul de „cuvânt” sau „discurs”.

            De precizat că în filonism Logosul sau întâiul creat al lui Dumnezeu este întrebuinţat cu ambele înţelesuri: În primul rând el reflectă unitatea lumii şi, potrivit concepţiei platoniciene, „locul” ideilor generale al lucrurilor ei particulare; în al doilea rînd, potrivit mozaismului, Logosul este Cuvântul creator, cunoscându-se faptul că în Genesa actele creatoare se reduc la cuvinte imperative de felul „Să fie lumină!”.

            Fiind conceput filosofic, Dumnezeul abstract al lui Philon nu putea proceda ca mult mai comcretul şi omenescul Dumnezeu biblic: El n-a pronunţat mai multe cuvinte creatoare, ci doar Cuvântul unic sau Logosul, care cuprindea în sine tot ce trebuia ca procesul creaţiunii să se desfăşoare în continuare, fără vreo intervenţie din partea Creatorului!

            Numai că prin însăşi natura lui, Logosul se situa prea departe de lumea ce urma să ia naştere. Prin urmare, se impunea un alt intermediar, acesta – la fel ca în filosofia stoică – fiind Spiritul. Spre deosebire de Logos, care este gândit de Philon ca un principiu sau organ cosmic de concepţie, Spiritul filonian devine organul de execuţie ce trebuie să tindă neîncetat spre realizarea ideilor generale din Logos, altfel spus să dorească transformarea lor în lucruri particulare.

            Dar în continuare era prea mare distanţa dintre această tendinţă generală a Spiritului şi lucrurile particulare pe care, prin acţiune asupra materiei, avea menirea să le producă. Aşa că noii intermediari ai lui Philon sunt îngerii sau demonii, fiinţe eminamente spirituale şi cu un indispensabil înveliş material, căci numai astfel puteau lucra asupra materiei întru realizarea ideilor.

            La naşterea Trinităţii creştine a contribuit decisiv faptul că însuşi Philon numea Logosul „primul născut”, şi aceasta deoarece era prima entitate cosmică pe care a creat-o Dumnezeu. Ba mai mult, ne spune P.P.Negulescu, „în limbajul său, mai degrabă familiar decât filosofic, îi mai zicea şi Fiul”.

            Iată de ce, la sute de ani după epopeea Mântuitorului, creştinii L-au identificat pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, cu Logosul filonian, iar Spiritul lumii cu Spiritul lui Dumnezeu sau Duhul Sfânt.

            Şi aşa s-a impus treptat-treptat în lumea creştină această dogmă peste puterea de înţelegere a minţii umane despre Dumnezeul unic şi totodată triunic.

            Nota 1: Cu ceva timp în urmă, o doamnă mi-a oferit următoarea explicaţie metaforică despre concomitentul Dumnezeu unic şi triunic: „Soarele este unic în Galaxia noastră pentru întreaga viaţă. Dar în acelaşi timp este şi triunic, pentru că din el purced lumina şi căldura…”

            Nota 2: Se ştie că Ioan îşi deschide Evanghelia sa cu Cuvântul, mai exact cu întruparea Cuvântului: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Dacă ne plasăm în afara unei inspiraţii miraculoase, atunci e greu de admis că un fost pescar neinstruit ar fi putut avea cunoştinţe despre concepte heraclitiene sau despre elemente din filosofia lui Philon alexandrinul. Dar lucrurile se schimbă radical atunci când cineva se integrează într-un mediu propice informării. Taman asta a fost în cazul lui Ioan. Ajuns la Efes, este de presupus că apostolul a stabilit contacte fecunde cu secta esenienilor, aceştia plecând din Ierusalim după cucerirea oraşului de către romani. (Despre esenieni, gnostici şi iudeo-creştini, cu altă ocazie).

            Nota 3: Încă din secolul al IX-lea, în Orientul arab circula Teologia lui Aristotel, o culegere de texte extrase din Eneadele lui Plotin. În prefaţa la aceste pretinse texte aristotelice, traducătorul face rezumatul teoriei neoplatonice a celor trei ipostaze (Dumnezeu, Inteligenţa cosmică, Spiritul lumii), iar din Natură face cea de-a patra ipostază. Apoi ipostazele sunt identificate cu cele patru cauze aristotelice: Dumnezeu este cauza finală, Inteligenţa cosmică devine cauza formală, Spiritul lumii – cauza eficientă sau motrice, iar Natura – cauza materială.

            Sighetu Marmaţiei,                                                   George PETROVAI

               7 ian. 2016