Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » SILVIA CINCA: COPACUL

SILVIA CINCA: COPACUL

La tăierea pomului, stâlpii rezistenței omului, s-au clătinat. Căderea trunchiului de sute de ani, a făcut să zboare porumbeii poposiți pe acoperișul caselor, au alergat în disperare pisicile și câinii, și orice ființă vie s-a zguduit rămasă fără cântec, strigăt sau vorbă. Totul a amuțit lăsând doar sunetul unui fierăstrău mare aducător de moarte. Am privit trunchiul chinuit și am auzit prohodul intonat de cerul îngreunat de nori.

Au tăiat copacul din fața ochilor mei. L-au desfăcut în cercuri dând frâu liber furtunilor să se arunce cu forța peste curți și case. Am văzut lacrimile tulpinilor mici prăvălindu-se și unindu-se cu cele ale celor trei puternice crengi. Si s-au prăbușit aripile copacului care-i duceau frunzele către razele soarelui. Si sunetul, a făcut să răsune în stradă ca un urlet de durere a unei inimi zdrobite. Sfâșiat trunchiul singur a rămas ciuntit, și-mi privește fereastra cu ultimile lui suflări. De la mine veneau în cascade admirația și iubirea. Ii dădeam binețe în fiece dimineață și mă lăsam încântată de verdele lui imaculat.  Anul acesta parcă a simțit el ce i se pregătea și a păstrat frunzele verzi si frumoase încă mult timp.


Apoi… Tăietorii s-au luptat cu el de dimineață până la întunericul nopții. Apoi, au obosit și i-au lăsat doar tulpina groasă fără viață, la vederea celor ce trec și se îngrozesc de zbuciumul nemângâiat.  Au doborât copacul din fata geamului meu. Privind ce a rămas din el, doar rădacina și ceva din trunchi, lacrimile mele îi vorbesc încă în fiecare zi. Neputința cântă durerea nemărturisită a acelui martor de sute de ani a locurilor. Si cui să-i pese oare de un singur copac? Hienele s-au napustit peste copaci și păduri, și peste tot ce puteau jefui. O țară rămasă ciută, de hoții fără scrupule, de neîndurători prădători a ceea ce unii mai numesc viață. Mai vorbim de suflet. Amagire! Se pare că au pierit de mult gândurile bune și s-au prăbușit multe suflete. Au rămas pe poteca ce ne duce încă undeva, niciunde, doar dureri, lacrimi și înegrite speranțe.


Acum, lumina orbitoare năvălește în geamul meu, căci pomul acela făcea filtrarea razelor, lăsând liber unor fâșii de lumină calmă și odihnitoare. Acum, în fața geamului, e un zid murdar iar alături în balcoane, stă întinsă o prea veche lenjerie intimă pusă la uscat! Acum e altceva. Acum simplu spus nu mai este nici poezie, nici umbră binefăcătoare, nici frumusețe. Pentru că el nu mai este. El, nu se poate reface. El pur și simplu a fost ucis. Sunt prea multe lucruri de neînțeles în lumea asta. Mă gândesc cu groază cum va fi când lacrimile copacului acesta se vor amesteca cu ploile durerii și-mi vor striga în geamul cel mare, bătând cu furie – oprește-i pe nebuni!

SILVIA CINCA