Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » EMINESCU » CONSTANTIN OANCĂ: TIMP ȘI ETERNITATE ÎN POEZIA EMINESCIANĂ (variațiuni)

CONSTANTIN OANCĂ: TIMP ȘI ETERNITATE ÎN POEZIA EMINESCIANĂ (variațiuni)

S-a făcut mereu asociere între oameni și stelele cerului, ca și când oamenii ar fi stelele văzute de pe pământ, iar stelele oamenii văzuți din cer.  În credința populară este înrădăcinată ideea că atunci când o stea cade, moare un om. Dar și specialiștii vin cu date privind nașterea și moartea unor stele, așa cum se întâmplă în lumea oamenilor: ”Stelele-n cer/ Deasupra mărilor/ Ard depărtărilor/ Până ce pier.” (”Stelele-n cer”).  La fel cum în jurul unor stele mari gravitează altele mici, după modelul din sistemul solar, și pe pământ în jurul unor spirite alese gravitează neamuri  întregi, așa cum se întâmplă și cu Mihai Eminescu. De aceea ziua aceasta este dedicată atât lui cât și culturii naționale.

Viața, ca și lumina, este fără sfârșit. Din timp se trece în eternitate.  De aceea pe lângă naștere există și renaștere, iar la Eminescu în ”Mai am un singur dor” și ”Odă în metru antic” despre renaștere este vorba – renaștere întru eternitate.  Aceasta conferă spiritualitate și, prin urmare, perenitate operei  eminesciene.

Celebrul binom “timpul şi dragostea”. Timpul stăpâneşte în „Şi se duc pe rând, pe rând…” (Ce te legeni…) sau în „Iar timpul creşte-n urma mea… / Mă-ntunec” (Trecut-au anii) – timpul care transmite un sentiment de singurătate; iar în versurile „Anii tăi se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri” (O,rămâi…) timpul este luat în stăpânire, prin iubire, devenind eternitate – „Timpul mort şi-tinde trupul şi devine veşnicie” (Scrisoarea I). Iubirea este răspunzătoare şi de ieşirea mea din „cercul strâmt” şi de opţiunea pentru „marginea mării”; prin iubire învăţăm să murim cotidian pentru a renaşte în eternitatea din noi. Căci între toate celelalte făpturi „Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor” (Revedere). Unii înţeleg după o viaţă cum se cuvine pe Eminescu, iar alţii niciodată, deşi el vorbeşte pe înţelesul tuturor.

De ce a scris Mihai Eminescu Luceafărul? Pentru a demonstra că rolul poetului în lume e de a o întoarce pe aceasta în cuvânt, adică acolo de unde ea a purces.

Trăind în lumea aceasta vederea ne este blocată de o mare îngrămădire de obiecte materiale aduse de ape mari într-un iureş asurzitor, de după care nu se mai vede nimic. Este aceasta expresia amputării vederii omului, când acesta se vede numai pe sine şi consecinţa imediată e diminuarea dramatică a calităţii vieţii. Este cea mai străină sufletului meu dintre lumile posibile, este, dacă vreţi, „neagra străinătate” din Doina lui Mihai Eminescu. Şi n-ar fi deloc greşit ca Doina lui să fie înţeleasă şi în această cheie.

Iată câteva perle formulate despre Mihai Eminescu şi opera sa transmise din generaţie în generaţie în numele adevărului:

  1. a) nemurirea marelui poet ţine de cei care-i vor citi opera. Aşadar nemurirea este temporală;
  2. b) marea din „Mai am un singur dor” este Marea Neagră;
  3. c) zidul de la Rovine din Scrisoarea III se vede şi azi;
  4. d) moartea din „Odă în metru antic” este curată sinucidere.

„Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi” (Eminescu, Epigonii) înseamnă „Deşertăciunea deşertăciunii, totul este deşertăciune” (Eclesiastul ).

Între cuvintele goale „ce din coadă au să sune” şi cele care „exprimă adevărul” (Eminescu) noi alegem fără îndoială pe ultimele. Primele sunt urmarea unui meşteşug, iar celelalte a inspiraţiei. Asta o şi spune Nichita Stănescu atunci când compara pe unele cu roata şi pe altele cu aripa: „Roata se învaţă, cu aripa te naşti.” La Nichita Stănescu cuvintele se ordonează după liniile de forţă ale unei viziuni de geniu în ce priveşte comunicarea pe pământ, devenind „necuvinte”.

Talentul este o sensibilitate specială care cheamă lucrurile înalte, iar inspiraţia este un „moment ” în care lucrurile înalte se revelează celui talentat. Asta nu e greu de înţeles, important e să ştim care sunt lucrurile înalte şi de ce sunt ele aşa. Că dacă considerăm lucrurile efemere ca fiind şi înalte atunci şi talentul şi inspiraţia rămân sub semnul întrebării.

Faptul că Eminescu a scris o singură carte de poezie este un argument pentru nevoia noastră de despovărare. Se regăsește aici adevărul din adagiul latin ”Non multa, sed multum.”

Nichita Stănescu spune despre Mihai Eminescu așa: „Eminescu este propria sa operă, iar faptul că a şi existat ca om aproape că e ceva în plus.”  Într-adevăr, scriindu-şi poezia marele poet se mută încet în cuvinte (că doar „La început era Cuvântul” – Ioan 1,1), trecând astfel în cartea nemuririi neamului nostru. Şi-atunci să ne mai întrebăm ce sunt cei 39 de ani de viață, pe care a dus-o aici pe pământ, în raport cu nemurirea sa? Nimic, pentru că din perspectivă atemporală naşterea şi moartea omului sunt evenimente simultane, suprapuse într-un punct.

OANCAIubind pe Eminescu iubim de fapt nemurirea şi cine iubeşte nemurirea are toate şansele să devină şi el nemuritor.  Am ajuns la o răscruce unde se întâlnesc opera eminesciană cu doctrina creştină. Moartea din poezia ”Mai am un singur dor”, ca şi cea din „Odă în metru antic”, este aceea a bobului de grâu care aruncat în brazdă nu poate aduce însutită roadă până nu moare mai întâi. Marea, tot de aici, este lumea, iar marginea mării este ţărmul ei din cer, ieşirea din cercul strâmt, adică punctul terminus al evoluţiei noastre spirituale.

Dacă ținem cont de faptul că poezia ”Mai am un singur dor” a fost publicată cu șase ani înainte de ieșirea definitivă a poetului din lumea asta, ne îndreptățește să spunem că Mihai Eminescu s-a născut plecând. Încă un element, pe lângă altele, care-l face de înțeles pentru plecarea lui prematură  –  exemplarul de lux al tuturor plecărilor.

Constantin Oancă