Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » EMINESCU » CRISTIAN PETRU BĂLAN: GENIU SUBLIM (SINGURUL SCENARIU DE FILM DESPRE EMINESCU)

CRISTIAN PETRU BĂLAN: GENIU SUBLIM (SINGURUL SCENARIU DE FILM DESPRE EMINESCU)

La vârsta de 29 de ani, în 1965, am început să scriu scenariul de film despre viața lui Mihai Eminescu, intitulat GENIU SUBLIM, iar în anul următor l-am predat Centrului Cinematografic București și Studiourilor Cinematografice Buftea care mi l-au aprobat și achiziționat prin contract plătit, în anul 1967, cu o remunerare frumoasă. Era singurul scenariu de film din țară și venise vorba despre turnarea unui film după această lucrare, dar fuga mea în vest, în anul 1985, a suspendat proiectul și nu am mai auzit să se mai fi scris un alt scenariu pe aceeași temă. Colonelul Gheorghe Eminescu (1894-1989), nepotul de frate al marelui Poet național, care m-a vizitat acasă la Scăieni-Prahova, după ce a citit toată lucrarea, mi-a scris: ”M-am delectat citind scenariul d-tale închinat unchiului meu Mihai Eminescu și achiziționat de cinematografia română. L-am citit cu emoție și entuziasm. Sincere felicitări !”

SINGURUL SCENARIU DE FILM DESPRE EMINESCU A FOST SCRIS DE C.P.B. LA VÂRSTA DE 29 DE ANI ȘI A FOST ACHIZIȚIONAT PRIN CONTRACT OFICIAL DE CENTRUL CINEMATOGRAFIC BUCUREȘTI ÎN 1967. ARE 190 DE PAG. și 200 DE PERSONAJE. IATĂ MAI JOS UN FRAGMENT:

72. LA IAȘI, ÎN CASA VERONICĂI MICLE

E seară… În ajunul Crăciunului, la Veronica Micle acasă. În mijlocul camerei, un pom frumos de Crăciun, împodobit cu mult gust. Câteva lumânări ard cu flăcări cuminți prinse de crenguțele bradului. Niște copii – un grup de vreo opt – patru băieței și patru fetițe – cântă un colind la geam:

– O, ce veste minunată
În Vitleem ni s-arată!
Că a născut Prunc,
Prunc din Duhul Sfânt,
Fecioara Maria…

Veronica iese și le împarte ceva. Este îmbrăcată într-un frumos capot de casă. Nu se întoarce bine, că un alt grup vine cu steaua:

– Steaua sus răsare
Ca o taină mare,
Steaua luminează
Și adeverează.

Steaua strălucește
Și lumii vestește,
Că astăzi Curata,
Prea Nevinovata,

Fecioara Maria
Naște pe Mesia
În țara vestită,
Betleem numită…

Veronica le distribuie și acestora colaci, nuci poleite, alune, după care copiii se pregătesc să plece mulțumiți. Eminescu vine la ușă, îi privește o clipă, mângâie pe câțiva pe cap, apoi se duce la masă, unde încă de la sosirea primului grup de colindători, luase un creion și scrisese ceva pe-o hârtie… Când se întoarce Veronica de la ușă. Mihai îi spune:
– Copiii ăștia m-au inspirat să scriu pe loc câteva rânduri. Vrei să mi le-asculți?
– Desigur… Chiar sunt curioasă ca să văd ce-ai scris…
– Sunt numai două strofioare, fiindcă atâtea mi-au venit în cap:

Colinde, colinde…
Se bucur copiii,
E vremea colindelor,
Copiii și fetele,
Căci gheața se-ntinde
De dragul Mariei
Asemeni oglinzilor.
Și-i piaptănă pletele…
Și tremură brazii
De dragul Mariei
Mișcând rămurelele,
Și-al Mântuitorului,
Căci noaptea de azi-i
Lucește pe ceruri
Când scânteie stelele.
O stea călătorului.

– Este uluitor cât de repede-ai putut să le improvizezi! Și-mi plac ca toate celelalte versuri ale tale. Nu degeaba te-am numit eu geniu în poezia ce ți-am dedicat-o. Ți-o mai amintești? Dacă nu, iată că ți-o recit acum din nou… (Interpretează gesticulând și stând îngenuncheată la picioarele lui Mihai care rămâne așezat pe scaun și o ascultă zâmbind și mângâind-o pe cap când și când, în timp ce Veronica recită):

Vârful ‘nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt? (Se pitulește și mai mult.)
Astfel tu-n a cărei minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.

Și dorești a mea iubire, prin iubire pân’ la tine
Să ajung și a mea soartă vrei de soarta ta s-o leg –
Cum să fac? Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniu tu planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc!

…Și mă semnez – Veronica Micle, iubita (sau… presupusa iubită) a genialului Mihai Eminescu… Est-ce que vous etait d’accord, monsieur Eminesco?
– Oui, madame Eminesco, avec une seule exception: singurul mare geniu în România este poporul român! El a creat cea mai frumoasă operă – limba română ! Restul sunt umbre trecătoare… Oricum, poezia ta mă emoționează foarte mult și mă face dator să-ți răspund prin noi dedicații… (Îi sărută mâna.) Iar dacă stau să mă gândesc, și eu îți scrisesem deja ceva, cam în genul ăsta:

Cuvinte dulci inspiră-mi
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește…

– Eminescul meu drag, nici nu mai știu ce să mai fac ca să mă placi mai mult. Ai gustat din prăjiturile mele de pe masă? Ei bine, eu le-am făcut! Știu să gătesc orice fel de prăjituri și orice fel de mâncăruri pentru tine! Sunt o foarte bună gospodină, nu știai?
– Ba știam… Și ți-am mâncat prăjiturile toate, n-ai văzut? Ți le-am exterminat până la ultima… Și-au fost extraordinare. Doar știi că sunt înnebunit după dulciuri. Și ți-am mâncat și curmalele de-alături.
– Bravo, bine-ai făcut. |Și-atunci eu cu ce să te mai cuceresc? Vezi tabloul ăsta în ulei de pe perete cu cei doi mesteceni albi și cu munții în ceață? Tot eu l-am pictat, ca și alte peisaje similare… Dar și asta știai deja, căci ți-am mai spus… Cu ce să mă mai laud să te impresionez? A, da, am găsit! Lasă-mă să-ți cânt acuma ceva la pian, ca să vezi că nici la muzică nu-s nepricepută… (Eminescu o ascultă zâmbind tot timpul.)
Veronica se apropie de pian, și își plimbă degetele pe clape și, cu o voce dulce, vorbește cu Mihai, aflat în picioare lângă dânsa, înconjurându-i cu mâinile gâtul gol.
– Îți aduci aminte, Titșior? Când trăia soțul meu, am petrecut odată Crăciunul împreună… Tu și Ștefan cântați ”Stille Nacht”, apoi ”O, brad frumos!”, iar eu vă acompaniam la pian, fără să fiu atunci o pianistă prea bună… Acum am mai avansat puțin… O să vezi… (Veronica începe să cânte. Are o voce splendidă și mânuiește destul de bine pianul. Eminescu o acompaniază cu vocea-i frumoasă):

– Stille Nacht, heilige nacht!
Alles schlaft, einsam wacht
Nur das traute hochheilige Paar,
Das in Stalle zu Bethlehem war,
Bei dem himmlischen Rind!
Bei dem himmlischen Rind!…
…………………………………………………………………………
O, brad frumos, o , brad frumos,
Cu cetina tot verde,
Tu ești copacul credincios
Ce frunza nu și-o pierde,
O, brad frumos – o, brad frumos,
Cu cetina tot verde…

– …Din fericire, Valeria îmi moștenește vocea, iar cu bursa primită studiază canto la Paris, unde deja s-a lansat sub pseudonimul de artistă – Nilda… Speră să devină o mare cântăreașă de operă. Acesta-i visul ei. Virginia îmi moștenește calitățile poetice, scrie versuri și pictează și ea puțin…

– Soțul tău a fost un om excepțional, Veronica, iar fetele tale vă seamănă lui și ție.
– Dar trebuie să știi că te iubesc amândouă. Într-o zi mi-au declarat deschis: mămico, dacă intenționezi vreodată să te recăsătorești, nici nu l-am dori pe altcineva ca tată adoptiv decât numai pe domnul Eminescu…
– Serios? Au spus ele asta? Care din ele?
– Amândouă! Întreabă-le.
– Scumpele de ele! Să știi că tare mult mi-s dragi amâdouă, mai ales că sunt rupte din tine. Atât fetițele tale cât și Ștefan, îmi rămân adânc în suflet ființe iubite ca și când ar fi membri ai familiei mele.
– Mă bucur, numai că stima ta pentru Ștefan te-a oprit uneori să mă iubești pe mine mai mult decât aș fi vrut… (Veronica începe un preludiu de Chopin.) Dar compoziția aceasta îți place? Ce zici? |Știi ce este?
– Da. Totdeauna mi-au plăcut preludiile lui Chopin… Iar tu posezi toate talentele ca să mă cucerești… Și m-ai cucerit definitiv, ce mai vrei!
– În schimb, tu poți reda prin cuvinte ceea ce pianul murmură prin clapele sale… Iar asta-i uneori mai greu! Dar și eu încerc să te imit, bineînțeles, fără succesele tale… Vrei să-mi asculți o strofă scrisă pentru tine? Iat-o:

Eu sunt o zână, tu ești un soare;
Eu sunt o harfă, tu ești o mare,
Eu sunt un templu, tu ești un zeu –
Iubitul meu!

…Poftim un creion și-o hârtie. Răspunde-mi chiar acum în scris, domnule poet!
– Nu-i nevoie să mai scriu. Ascultă… (Se gândește puțin, apoi compune recitând cu ochii închiși. Veronica scrie):

– Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un haos, tu o problemă,
Privesc în ochii-ți și te ghicesc – (Deschide ochii și-i zâmbește.)
Și te iubesc! (O apucă ușor de năsuc.)

– Bravo! strigă Veronica bătând din palme. Ura! Eu am ajuns să-l ajut pe marele Eminescu să facă poezii… Frumos din partea mea! Asta-nseamnă că sunt cineva… Bravo mie!
– Nu râde… Să știi că că mă ajuți, căci numai tu mă inspiri… Vrei să-ți repet din nou ce ți-am recitat adineauri? Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea să plece… Numai tu mă inspiri…
– Da? Numai eu și… regina Carmen Sylva! Și… uneori madam Mite Kremnitz… Și alteori Cleopatra Poenaru și… cine mai știe ce alte muze sfinte și necunoscute mie… Halal, domnule Eminescu… Iar eu trebuie să mă zbat și să le înlocuiesc pe toate. Dificilă luptă cu aceste muze de categorie grea! Mai ales cu Cleopatra care cântărește cât toate celelalte la un loc…
– Prostii. și te rog să nu fii geloasă. Pe Veronica nu mi-o poate înlocui nimeni. Tu ești și vei fi veșnic marea mea fericire…
Poetul se apropie de Veronica și o ridică de subțiori în dreptul lui sărutând-o, apoi o ia în brațe și se învârte cu ea prin cameră. O lasă ușor pe pat și se așează lângă dânsa. Ambii se sărută cu patimă. (Nu se insistă cu prea multe detalii în această scenă intimă care nu trebuie să devină totală.)
– Veronica mea! Am venit să te iau pentru totdeauna cu mine… Să rămânem veșnic împreună, vrei?
– Vreau, Mihai! Din toată inima, vreau! Ți-am mai spus. Dar mi-e teamă că tu ai să-ți schimbi repede gândurile… Ca și altă dată…
– Nici poveste! De data asta nu ne mai împiedică nimeni.
– Ți se pare, Titi… Cred că ți se pare.
– Nu mi se pare, Veronicuță! Cine poate veni aici peste noi?
– Inamicii noștri nu dorm, Mihăiță… Știi prea bine. Ei stau ascunși și ne atacă din toate părțile, chiar atunci când nici nu te aștepți. Acum ei sunt invizibili, dar ei există. Ei există ! Important este să nu pleci urechea la șoaptele lor veninoase…
– Hai, lasă-i. Nu te mai gândi la ei… Mai lasă-i în plata Domnului! Uite, acum ești aici cu mine. Nu vezi ? Ești cu mine. Iar alături de mine, vei străbate secolele, Nicuță mică… Doar inima ta să mi-o dai, să o simt cum bate pentru mine. Atât…. Îți cer prea mult? (O sărută cu patimă.) Și buzele acestea dulci…
– Eu nu mai am ce-ți da, Mimișorul meu. Ți-am dat tot, tot… De fapt, demult n-am mai fost stăpână pe mine, Eminul meu drag; demult eram toată a ta și încă mă consider că sunt; dar tu m-ai respins întotdeauna, sub o formă sau alta… Și nu o dată te-am rugat: ai milă de mine… Ai uitat ?
(Eminescu îi ia mâinile și i le sărută, degețel cu degețel.)
– Iubita mea dulce, ce-au făcut mânuțele acestea atâtea săptămâni ? (I le sărută din nou.)
– S-au întins în zadar după tine, căci tu ai fugit. Ai să-mi plătești tu asta, copilul meu; ai să mi-o plătești!
– Numai cu viața pot să-ți plătesc… (O sărută iarăși pe gât, pe piept.)
– Dacă ai crezut că pot fi cuminte lângă tine, iată cumințenia mea… (Îl sărută și-l răstoarnă sub ea.) Dac-ai crezut că sunt frumoasă, iată frumusețea mea toată… (Își dezgolește parțial sânii.) Toată ființa mea este sfințită de sărutările tale… De nu mă poți iubi pe mine, iubește-mi ochii mei, căci ei te-au privit cu multă durere, cu mare dor și foc; iubește-mi genele, căci ele și-au lipit razele de frumusețea ta! Iubește gura mea, căci ea a ars însetată după tine… Iubește-te pe tine în ființa mea… Mimi, – zice Veronica plângând și lipindu-și gura de urechea lui, iubește-ți copilul tău… Ce fericită sunt, Mihai! Ce fericită sunt, o Doamne ! Ce fericită sunt… Fericită, fericită ! Nici nu-mi vine să cred… Sunt nebună, nebună de fericire, nici nu-ți închipui! Da, nebună, auzi? Cred că la fel de fericiți vom fi amândoi toată viața!…
Mihai își culcă ușor capul pe sânii iubitei și o întreabă zâmbind:
– Te cred, fiindcă la fel simt și eu acum, exact ceea ce simți și tu. Dar mă întreb: oare cum crezi că va fi, atunci când ne vom căsători, Verona mea scumpă?
– Cum? Ah! iată cum… Iată tabloul frumos ce mi-l zugrăvesc… Dimineața, când tu, ostenit, vei dormi încă, eu te-oi săruta pe ochi – uite-așa… Și tu vei tresări și te-i trezi puțin uimit. Apoi mă voi mai încălzi în îmbrățișările tale strânse, liniștindu-mă…
– Și după aceea?
– După aceea ți-oi aduce cafeaua și cămașa cu butonii, apoi și ciorapii, și halatul și… stai să văd… A, da ! Și, dacă vrei, și-o țigară…
– Bravo. Mulțumesc, însă trebuia să mă trimiți mai întâi la spălat, la pieptănat și abia pe urmă la îmbrăcat… În sfârșit, totul a fost bine. Și… după aceea?
– După aceea, te-i îmbrăca, bineînțeles după ce te speli și după ce te razi, ca să nu mă zgârii pe față, apoi te-i duce la treburile tale… Vei fi liber. Liber, dar al meu, totuși, căci nu scapi ușor de mine…
– Nici nu vreau să scap. Iar tu?
– Iar eu, rămasă singură, voi șterge colbul de pe cărțile tale, îți voi aranja cu grijă hârtiile toate, voi drege penele stricate și când vei veni acasă, va fi totul lună. Va fi masa pusă gata…, pânza albă pe masă, farfuriile toate curate, paharele limpezi de clare, pregătite pentru vin… După masă vom ședea la cafele, la taclale, vom vorbi nerozii, ne vom odihni în pat făcând iar dragoste. Și curând, da: curând, îți promit, vom avea și copii! Nu-i frumos?
– Nu știu, chiar că nu știu… Rămâne de văzut. Este ceva neobișnuit pentru mine… Va fi cumva o fetiță ca tine de drăgălașă, nu?
– Nuu, mai întâi un băiețel frumos ca tine, icoana ta. Ah! vom fi fericiți, Mihai… În sfârșit, fericiți, fericiți! Nu spui nimic?
– Ce să spun? Te ascult. Și m-am mai pronunțat și altă dată: cine a fost o viață întreagă nefericit se va teme totdeauna de prea multă fericire. Asta… categoric. Și un asemenea individ nu va ști să speculeze fericirea atunci când ea se ivește așa, ca un trăsnet picat din senin. Sunt unul din această categorie nenorocită de indivizi holtei inadaptabili la schimbări bruște. Nu crezi că totul ne-a cam luat prin surprindere, nepregătiți, Veronicuță?
– Eu am crezut că te-am pregătit destul. Am făcut tot ce am putut pentru a ajunge aici…
– Va să zică asta-i viața mea viitoare… Curios! Uite, să fiu sincer, eu n-am alcătuit niciodată astfel de planuri exacte. Deci, vom face și noi ceva comun, ceva terestru, ceva mecanic, ceea ce au mai făcut sute și mii – milioane! – înaintea noastră… Nu știu, dar nu-i nimic nou și extraordinar în asta; e un lucru dezgustător de comun și banal! Ei bine, se grăbea Mama natură să-și împlinească scopul ei măreț și perfid, reproducerea neamului omenesc, și iată! ne-a găsit imediat și pe noi – tocmai pe mine și pe tine, pe-amândoi – și haț! Ea ne pune la treabă, iar noi ajungem niște biete instrumente oarbe ale naturii. Hm! Nu-ți dai seama? E comun, e banal! (Râde cu hohote.)
– Taci, taci, Mihai! Nu mai râde! Te rog, nu mai râde! Cum ai vrea tu oare să fie altfel? Astea-s legile vieții, ăsta este cursul normal, creat de Dumnezeu, legi firești existente în natură, dragul meu, căci altfel nici nu se poate trăi! Nu privi viața numai prin prismele filosofiei lui Schopenhauer, că ajungem să desființăm omenirea… Nu-mi place pesimismul lui.
– Dar aspectul existenței e banal, e prozaic, Veronico… Zău că e prozaic! Nu știu cum să-ți mai spun. Tu nu vezi? Hai să nu mai vorbim despre asta…
– Așa o fi – banal, prozaic, cum spui. Totuși, numai dragostea generează viața; ura naște totdeauna moarte. Dragostea aprinde un foc etern, Mihăiță, un foc sacru, capabil să ardă toate murdăriile, toate meschinăriile firii omenești. Dragostea ne înalță sufletește până la tronul lui Dumnezeu! Știu că tu ești original și că gândești totdeauna diferit de oricare altul… Poate gândești cu un secol-două înaintea generației noastre. Sau poate că nu-ți pricep eu bine teoriile tale înalte. Și iartă-mă dacă nu te înțeleg…
– Veronica, nu-i vorba de înțeles ori de neînțeles ceva vizibil și elementar pentru toți – cenușiul vieții. Doar închipuirea noastră o înfrumusețează, mai ales în romane, în versuri, în picturi și-n muzică… De aceea, aș vrea să știi că mie mi-a fost totdeauna teamă de monotonie, de stagnare, lucruri îngrozitor de stereotipe. Repetând mereu ceva, repetând banalul la infinit, devine îngrozitor de monoton, și monotonia asta cleioasă ucide, frânează spiritele – mă ucide și pe mine, pur și simplu! Așa simt eu, iar acest adevăr este valabil chiar și-n orice căsnicie.
– Oricum, tot nu sunt de acord cu opiniile tale filozofice, zice Veronica cu lacrimi în ochi. Eu mă consider, cred, mai pământeană, mai practică decât tine… Și gândesc poate mai simplu, ca orice femeie care-și dorește pur și simplu un cămin românesc liniștit, bazat pe sentimentul de dragoste reciprocă, de întrajutorare – și nimic mai mult. Că într-o căsnicie se pot ivi și momente de plictiseală, momente banale, cum le spui, sunt perfect de acord. Ele par firești, după ani și ani de conviețuire, dar totuși sunt preferabile momentelor de singurătate și izolare ce pot fi mult mai cumplite. Și, la urma urmelor, totul depinde de cei doi. Sunt atâția care-au reușit să învingă această monotonie și să facă din căsnicia lor un rai armonios, iar eu am acest instinct charismatic de schimbări miraculoase, crede-mă… Tu însuți ai recunoscut că am fost un element de inspirație în viața ta. De ce-mi negi această capacitate reală și pentru restul vieții? De ce ești rău ? Chiar și pe Ștefan, fire mult mai închisă și mai pretențioasă decât tine, l-am făcut fericit, deși el m-a nefericit furându-mi tinerețea, căci eram minoră și n-am fost altceva decât o simplă sclavă vândută lui de biata mama mea care credea că mă fericește. Pe de altă parte, nu crezi că vorbindu-mi astfel mă jignești?
– N-am vrut să te jignesc, Veronica mică… Iartă-mă…
– Nu știu ce-ai vrut și ce n-ai vrut. Însă tot ce-mi spui acum mă doare și mă doare. De fapt, în clipa asta mă luminez eu mai bine și înțeleg de ce ți-ai ales tu Bucureștiul… Cunoștințele tale cu fuste și ifose de Capitală, poate mai tinere și mai frumoase decât mine, te scăpau de fiecare dată de… ”monotonie”… Ele m-au făcut adesea să simt cu durere că, încet-încet, m-ai alungat din sufletul tău… Poate am procedat greșit, poate nu am știut să mă comport după preferințele tale sau poate te-ai plictisit de mine, prin insistențele mele nebune, căci ți-am cerut să intervii pentru a-mi obține o pensie amărâtă de urmaș după decesul lui Ștefan. Da, ți-am cerut cu lacrimi în ochi să revii la Iași și te-am cerut de mai multe ori în căsătorie, în loc să fie invers…
– Poftim ? Singură spuneai adineauri că oameni răi vor să ne despartă prin zvonurile lansate. Văd că ești prima care iei zvonurile în serios.
– Nu mă refer acum neapărat la zvonuri, ci la fapte concrete, observate de mine. Crezi că mie îmi convine să știu că însăși reginei Carmen Sylva i se scurg ochii după tine, că ești gelos pe rege și văzând că îi faci curte Mitei Kremnitz, altețea sa regală a început, de geloasă ce este, să te bârfească? Că fete tinere, liceene și studente de 18-20 de ani, îți trimit bilete de dragoste, așteptându-te la ușa redacției de la ”Timpul”să-ți dea întâlnire la ele acasă. Colegul și prietenul tău Caragiale mi-a confirmat așa ceva…
– Dar toate astea-s prostii, dragă Veronica! Ceea ce-mi spui acum nu pot fi numite observații personale, ci tot zvonuri, iar dacă Iancu se pretează la așa ceva, înseamnă că nu mi-e prieten cu adevărat și că urmărește să mă înlocuiască din inima ta. Chiar am să-i spun să nu se mai amestece între noi doi.
– Faci ce vrei, căci mie puțin îmi pasă de domnul Cara-yegli, și i-aș respinge orice curte, cum i-am respins-o și lui Iuliu Roșca, ceea ce tu nu faci cu Frau Kremnitz, care te cântă în poezii nemțești și-n nuvelele ei germane în care tu ești eroul principal. |Și ție bineînțeles că-ți convine, trecând cu vederea ce i-a spus lui cumnate-su despre tine…
– Și ce putea să-i spună?
– Că ești un om de rând ce ții de o clasă socială inferioară și primitivă pe care ea o disprețuiește. Auzi, Mihai, cum te judecă simpatica ta, Frau Kremnitz? Tu și om de rând ! – când neam de neamul ei n-a întâlnit un om superior, o mare personalitate care să-i semene!
– Veronica, în afară de tine, nu mai există nimeni pentru mine, înțelege odată!
– Lasă-mă, Mihai! Lasă-mă așa în nenorocirea și singurătatea mea! (Plânge.) Dacă tu-mi respingi dragostea cu amânări și ocolișuri filozofice, cred că nu mai are nici un rost să ne vedem… Iar eu știu ce-am de făcut, căci am procurat în sfârșit flaconul acela de pilule care mă vor liniști definitiv… Cred că nu mai are rost să ne mai vedem. Acum te-am înțeles mai bine ca oricând! Lasă-mă, te rog, singură să-mi duc crucea până la capăt, iar tu du-te după cine vrei! Poți să pleci chiar acuma. Du-te unde ți-e bine… Vreau să rămân singură, e clar? Du-te! Te rog, du-te!..
– Veronica, îți dai seama ce-mi spui?
– Da, știu bine ce spun. (Cu vocea înecată de lacrimi): Te rog, pleacă imediat! Pleacă, ți-am spus, și du-te unde vrei, cu cine vrei, iar pe mine lasă-mă cu nenorocirile mele! Te rog, lasă-mă! (Eminescu încearcă să o mângâie, dar Veronica îi respinge mâna.)
– Bine… Te las. Adio !
Mihai se repede la cuier, de unde-și ia în grabă paltonul, fularul și căciula, apoi iese furios, trântind ușa. Veronica, dezmeticindu-se, sare repede drept în picioare și aleargă aproape dezbrăcată afară după el pășind desculță prin zăpadă și strigându-l din răsputeri, cu lacrimi în ochi:
– Mihai! Mihaai… Iartă-mă, mi-a trecut ! Iartă-mă !!
Eminescu a dispărut în întuneric, iar Veronica se întoarce sfârșită, disperată, singură, ninsă pe păr și sughițând desfigurată de plâns amarnic. Se trântește în pat, pe burtă și plânge în hohote cu sughițuri mari bătând cu pumnii în perne… La geam sosește un nou grup de colindători care cântă vesel:

Astă seară-i seară mare,
Florilor dalbelor de măr,
Că vă vin colindători
Noaptea pe la cântători
Și nu v-aduc nici un rău,
Ci v-aduc pe Dumnezeu
Să vă mântuie de rău…