Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Al Florin ŢENE: CRONICĂ DE CARTE – GAVRIL MOISA: “ARHIPELAGUL IUBIRII”

Al Florin ŢENE: CRONICĂ DE CARTE – GAVRIL MOISA: “ARHIPELAGUL IUBIRII”

Poet cu o sensibilitate deosebită, care şi-a încercat talentul pe o claviatură policromă, de la poezia iubirii, religioasă şi până la stihurile pentru copii, fiind un epigramist cu simţul humorului inteligent, scriind fabule, monografii, reportaje jurnalistice etc, Gavril Moisa vine în întâmpinarea cititorilor cu un nou volum de poezii, intitulat simptomatic „Arhipelagul iubirii”, apărut la Editura „Ecou Transilvan”, 2015. Volum care radiografiază starea patologică a poeziei autorului ajunsă la stadiul acut al sentimentelor, proces afectiv ce tangenţiază treapta superioară a percepţiei…

Încă din titlu, poetul fixează în spaţiul virtual, acest sentiment uman, exprimat cu acurateţe în poezia sa, care este „rouă pe buza de foc a gliei, sâmbure ce rodeşte veşnicii”, aşa cum subliniază Persida Rugu. Este vorba de arhipelagul spiritual, format din mai multe insule ale iubirii în oceanul societăţii. În acest context iubirea poate fi faţă de femeia iubită, una sau mai multe, iubirea de aproapele, de părinţi, de glie, de ţară, de un simbol etc. Ex: „Îţi mai aduci aminte de o vară/ Când sângele fierbinte-l simţeam o povară?/ Noi încolţeam amândoi în săruturi,/ Prin lanuri de maci, pierduţi ca doi fluturi” (Au înflorit, iubito, macii).

Structurat în trei cicluri: „Sub clopotul iubirii”, „Inscripţie pe inimă” şi „Poeme în oglindă – parodii”, volumul conturează în miezul iubirii „legea”  acestui univers ce  creează în jurul unei perechi  un caracter regulat care intervine într-un fenomen, exprimând esenţa lui, adică a firii.

Există în poezia lui Gavril Moisa o profunzime a orizontului în care ontologic vorbind, descoperim o strânsă legătură între ceea ce este creat ca artă şi trăire ca realitate: „Colinzile ning peste mine,/ Mă-ncing la brâu c-un curcubeu/ Îmi umplu trupul de lumine/ Cu pace de la Dumnezeu” (În ajunul Crăciunului). Aici sufletul poetului vibrează la întâlnirea cu Creatorul prin intermediul colindelor, dând frâu liber imaginaţiei prin hiperbolism şi metafizic, având a revela senzaţii inedite cu ajutorul unui dialect liric personal. Un rol important în acest context îl are uşurinţa de a  versifica care dă o muzicalitate versurilor.

Aproape întreaga carte este dedicată cu generozitate femeii, jumătate mitologică a bărbatului, ce întrughipează mama, soţia sau iubita. Sentimentele sunt atât de profunde încât cuvintele vibrează precum coardele harfei sub degetele unui înger coborât „Din câte-am adunat sub stele”, fiindcă lacrima fiului pentru mama sa simte că aceasta, dincolo de metafizic, miroase „a tei şi a pământ,/ Cununa gândurilor mele.“ (Pentru o lacrimă, mama).

Poetul îşi  face, cu responsabilitatea lirică a inimii, o radiografie sinceră a sufletului, unde descoperă armonia dintre duhuri „În baza unui acord  nesemnat,/ Dintre suflet/ Şi trupul stăpânit de păcat.“ (Pe străzile sufletului meu), ajungând la un fel de eclectism al sfinţilor şi al stelelor, cultivând, în alte poezii, mesajul patriotic, ca „Lecţie de prietenie”: „Prietene, de orişiunde vii,/ De ţara mea e bine ca să ştii/ Că de la prima sa îngemănare/ Prietenii-şi primeşte, cu pâine şi cu sare”. Gavril Moisa vine cu intuiţia “cântecului “, care este întâia schiţă a unei specii pe care el o ilustrează făcând din aceasta un amestec de rugăciune şi litanie pe muzica interioară a versurilor clasice, prin care încearcă să explice sensul inefabil al iubirii: „Este ecoul viu al sufletului zeu/ Încrederea şi frica de iad şi Dumnezeu.//(… )Adesea nebunie, o stare de mister/ Un şarpe care muşcă şi din pământ şi cer.” (Iubirea).

Gavril Moisa este un sentimental, frisonat uneori de un romantism optimist, chiar şi atunci când scrie poezie cu nuanţe conceptuale şi filozofice, scoţând un efect dintr-un sens cu tendinţă cifrică, inteligibilă în trepte, dezvoltând intelectualiceşte aluzia, mai ales în parodiile din ultima parte a cărţii, dar efectul descoperindu-l, mai ales, în poeziile romantice, ce face să crească efectul liric iniţial. Poetul are o înclinaţie barocă în a dezvolta, cu contraforţi vizibili de iniţiaţi, schiţa lumilor lui de vis: „Noaptea se-nghesuie pe vale,/ Pârâul e o sinfonie/ Ce-mi intră-n inimă agale,/ La fel precum o muză vie” (La Băişoara).

Există în această poezie o adâncime a orizontului ontologic, exemplificând trăirile cu spiritualismul şi extazul, creând o coloratură omogenă între ceea ce este creat şi trăit, încât poetul reuşeşte să întruchipeze o dragoste universală cu răsunet filozofic, desprins din cazul particular şi din sentimente incomunicabile. Iubirea poetului, faţă de  aproapele său, faţă de spaţiul în care trăieşte şi de universal limbii în care s-a născut, al pasiunii în sensul teologal,toate  izvorăsc din expresia culturală; universalitatea iubirii unui eu exponenţial creşte datorită trăirilor poetului, catalizate de inteligibilitatea exemplelor culturale.

Parodiile după Blaga, Radu Stancu şi alţi poeţi, ne descoperă în Gavril Moisa un bun mânuitor al ştiinţei versificaţiei, care nu afirmă un versificator, dar confirmă echilibrul şi maturitatea unui poet.

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

12 ianuarie 2016