Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » CRISTIAN PETRU BĂLAN: SCRISORI CELEBRE

CRISTIAN PETRU BĂLAN: SCRISORI CELEBRE

Citind zilele-astea (pe Wikipedia, la doar o căutare şi un clic distanţă) cum Eminescu i se plângea Veronicăi de dureri de şale, cum Hannah Arendt îl răsfăţa un pic maliţios pe Heidegger drept „un vulpoi şiret” ori cum Balzac se dădea de ceasul morţii cu monomania lui pentru madame Hanska, cea care-l deposedase (aşa cum susţinea şi Eminescu despre Veronica) de uzul raţiunii, am simţit cum cotrobăi, voyeuristic, prin intimitatea unor oameni deveniţi istorie.

1899194_10203344802560016_2104515972_n
Mihai Eminescu şi Veronica MicleIlustraţie: Ionuţ Dulămiţă
Imediat, mi-a venit în minte un scenariu al viitorului, în care editorii şi publiciştii vor răscoli căsuţele de email şi memoria telefoanelor mobile, în căutarea unor epistole electronice pe care cine ştie ce individ pe care timpul îl va transforma în reper, sau a unor mostre de sexting care să condenseze lava unui vulcan erotic în litere şi emoticoane. Anticipând acest moment, când poate voi apuca să citesc Cele mai frumoase istorii de dragoste scrise pe Gmail, am făcut o selecţie din scrisorile pasionale care au legat, din traistele poştaşilor, din vagoanele trenurilor ori din plicuri lăsate pe masa din bucătărie, poveştile unor cupluri devenite azi celebre.
Mihai Eminescu către Veronica Micle
(Sursa: Wikipedia)
Măi Momoțelule,
   Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-am treabă, ba că nu-ți trimit „Timpul” regulat, fiindcă uit să ți-l trimit, ba – grozăvia grozăviilor – îmi dai sfatul să mă amusez.
   Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că nu există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult – însă n-am publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am trimis-o pentru că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra „Columnei lui Traian” care iar voi s-o remaniez. Tu știi că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în care am scris.
   „Timpul”, suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aștept pân-o ieși de sub tipar și ți-l trimit a doua zi. Astfel ești dispensată de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le citești a treia zi, numai pe ale mele a doua zi – abstracție făcând de admirabilele producțiuni ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi interesând foarte mult.
   Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că – în momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit – fără flori și fără verdeață încă – și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum înainte. Poate da, poate nu; încă nu știu.
   Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieșit vreodată seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decât una singură dată et c’est tout, asemenea la Sarasate la amândouă concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part.
      Draga și mititica mea Moți,
   Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să știi că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu drept e ca vai de el și că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept care pun muștar și piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moți, încât nici nu ți-am putut răspunde ieri la dulcea și încântătoarea ta scrisoare pe care a căzut o lacrimă din parte-ți. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine și-ți trimite complimente.
   Îmi zici să vin. Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și cu toate acestea – Momoțelul meu drag și iubit și dulce și desmierdăcios – de ce aș zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog ție, nu pot mânca-ți-aș gurița ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă, Luni și Marți. Una dusul, una întorsul – ce facem cu una singură? Dac-ar fi să-ți spun motive, ți-aș spune multe, dar nu voi. Eu știu că tu mă crezi, știu că mă crezi că de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu ce dragă-mi ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu toate astea – așa ne-a fost scris amânduror – prin despărțiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moțico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp și apoi… așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, și acesta va trece că vreme este. ș-apoi nu ne va mai despărți nici Dumnezeu, nici dracul.
   Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și „le brin d’amour” pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân
                al tău
                Emin
Balzac către Madame Hanska
(Sursa: Brain PickingsTraducere: TOTB)
Photo_Balzac-Honore_de_002
Iunie 1835
Iubitul meu înger,
Aproape am înnebunit de dorul tău, atât cât poate înnebuni un om: nu pot lega două idei, fără ca tu să nu te srecori între ele. Nu mă mai pot gândi la nimic, în afară de tine. În ciuda voinţei mele, imaginaţia mă poartă spre tine. Te prind în braţe, te sărut, te mângâi, mă las în voia celor o mie de mângâieri amoroase care au pus stăpânire pe mine.  Cât despre inima mea, acolo îţi va fi în veci locul – acesta este purul adevăr. Acolo te simt cu toată pofta. Dar, Dumnezeule, ce se va alege de mine, dacă m-ai deposedat de raţiune? Am de înfruntat o monomanie care, în dimineaţa aceasta, pur şi simplu mă îngrozeşte. În fiecare clipă mă ridic şi-mi spun „Gata, mă duc în cutare loc!”. Apoi mă aşez la loc, apăsat de simţul responsabilităţilor. La mijloc e un conflict înfricoşător. Aceasta nu e viaţă.  Niciodată nu am mai fost aşa. Ai devorat totul. Cum îmi las gândul să alerge spre tine, mă simt nesăbuit şi fericit. Mă las purtat de tăvălugul unui vis ademenitor, unde trăiesc într-o clipită cât într-o mie de ani. Ce situaţie dezastruoasă! Copleşit de dragoste, simţind dragostea cu fiecare por, trăind doar pentru dragoste, dar în acelaşi timp lăsându-mă consumat de griji şi prins în pânza unei miriade de păienjeni. Oh, draga mea Eva, tu nici nu ai ştiut. Am ridicat de pe birou cartea poştală de la tine. Se află chiar aici, sub ochii mei, şi ţi-am vorbit de parc-ai fi aici. Te văd, aşa cum te-am văzut şi ieri, frumoasă, neasemuit de frumoasă. Ieri, nu mi-am repetat pe înserate decât un singur lucru, „Ea este a mea!”. Ah! Nici îngerii n-au fost în veci mai fericiţi în Rai decât am fost eu ieri!
Sartre către Simone de Beauvoir
(Sursa: Brain PickingsTraducere: TOTB. Ilustraţie: Ionuţ Dulămiţă)
1927190_10203343971179232_1685526507_n
Draga mea fetiţă,
De multă vreme îmi doresc să-ţi scriu seara, după una dintre acele ieşiri cu prietenii pe care le voi descrie în curând în „O înfrângere”, o seară când lumea ne aparţine. Am vrut să-ţi aduc bucuria cuceritorului şi să ţi-o aştern la picioare, aşa cum se obişnuia în Epoca Regelui Soare. Dar apoi, obosit de toată hărmălaia, mergeam întotdeauna la culcare. Astăzi însă o fac, cuprins de o plăcere pe care tu încă n-o cunoşti, aceea de a trece dintr-o dată de la prietenie la dragoste, de la forţă la tandreţe. În această seară, te iubesc într-un fel în care tu încă nu l-ai cunoscut în mine: nu sunt nici epuizat de călătorii, nici învăluit în dorinţa prezenţei tale. Îmi stăpânesc dragostea pentru tine şi o întorc spre interior, asemenea unui element constitutiv al propriei fiinţe. Acest lucru mi se întâmplă mult mai des decât îţi mărturisesc, dar rareori atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc în acelaşi timp în care acord atenţie lucrurilor exterioare. La Toulouse, te-am iubit pur şi simplu. Astă-seară, te iubesc în adierea înserării primăvăratice. Te iubesc cu fereastra deschisă. Eşti a mea, şi lucrurile sunt ale mele, iar dragostea mea modelează lucrurile din jurul meu, în vreme ce lucrurile din jurul meu îmi modelează dragostea. (…)
James Joyce către Nora Barnacle
(Sursa: James Joyce, Corespondenţă, Editura ART. Traducere de Radu Lupan)
James Joyce and Nora Barnacle on the day of their marriage in 1931
15 august 1904
60 Shelbourne Road
Draga mea Nora,
A bătut ora unu. Am venit acasă la unsprezece jumătate. De atunci stau ca un nebun într-un fotoliu. N-am putut face nimic. Nu aud altceva decât glasul tău. Stau ca un nebun ascultându-te spunându-mi „dragă”. Azi am ofensat doi oameni lăsându-i să vorbească în vânt. Voiam să aud glasul tău, nu al lor.
Când sunt cu tine nu mai sunt neîncrezător, aşa cum îmi este firea. Aş dori acum să simt capul tău pe umărul meu. Cred că o să mă duc la culcare.
De o jumătate de ceas scriu lucrurile astea. Tu ai să-mi scrii? Cum să mă semnez? N-o să semnez deloc, fiindcă nu ştiu cum să mă semnez.
Virginia Woolf către Vita Sackville-West
(Sursa: Brain PickingsTraducere: TOTB)
westwoolf
Ascultă la mine, Vita – lasă-ţi bărbatul şi hai să mergem la Hampton Court, să cinăm împreună la râu şi să ne plimbăm apoi prin grădină, la lumina lunii, să ne întoarcem acasă târziu şi să bem o sticlă de vin, să ne ameţim, iar eu îţi voi spune toate lucrurile pe care le am în minte, milioane, miliarde – Ele nu vor să iasă la iveală pe lumina zilei, ci doar pe întuneric, în apropierea râului. Gândeşte-te la asta. Lasă-ţi bărbatul, îţi zic, şi vino cu mine.
Frida Khalo către Diego Rivera 
(Sursa: Brain Pickings. Traducere: TOTB)
frida-kahlo-and-diego-riv-001
Auxocrome — Cromofor
În trupul nostru s-a înăbuşit setea multor ani. Cuvinte înlănţuite, pe care nu ni le-am putut rosti decât cu buzele viselor. Totul a fost învăluit de miracolul verde al peisajului trupului tău. Luând forma ta, bicele florilor au răspuns atingerii mele, murmurul izvoarelor. În licoarea buzelor tale a fost mereu ceva din aerul fructelor, sângele rodiilor, orizontul mammeelor şi ananasul limpezit. Te-am strâns la pieptul meu şi miracolul formei tale mi-a inundat sângele, prin vârfurile degetelor. Parfumul esenţei de stejar, amintirile alunului, răsuflarea verde a frasinului. Orizont şi peisaje = pe toate le-am urmărit cu un sărut. Uitarea cuvintelor va construi limbajul precis al înţelegerii privirilor pe care ni le aruncăm cu ochii închişi. = Tu eşti aici, intangibil, tu eşti universul pe care-l modelez în încăperea mea. Absenţa ta tresare tremurând din bătăile ceasului, în pulsul luminii; respiri prin oglindă. De la tine, la mâinile mele, îţi mângâi trupul întreg, sunt cu tine preţ de o clipă şi, tot preţ de o clipă, sunt cu mine însămi. Sângele meu e minunea ce curge în vasele aerului dintre inima mea şi a ta.
Martin Heidegger către Hannah Arendt 
(Sursa: Scrisori 1925-1975. Martin Heidegger şi Hanna Arendt, Editura Humanitas, Traducere de Ursula Ludz. Ilustraţie: Ionuţ Dulămiţă)
Dragă domnişoară Arendt,
Trebuie să trec să vă văd, chiar astă-seară, pentru a vorbi inimii D-voastră.
Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi neprefăcut. Numai astfel ne vom arăta demni de ceea ce ni s-a întîmplat, şi anume că ne-a fost dat să ne întîlnim. Faptul că aţi devenit studenta mea, iar eu profesorul D-voastră, nu a făcut decît să prilejuiască cele petrecute.
Nu-mi veţi aparţine niciodată, însă de acum înainte veţi face parte din viaţa mea, iar ea, datorită D-voastră, se va îmbogăţi.
Nu ştim niciodată ce anume poate însemna fiinţa noastră pentru ceilalţi. În schimb, ne stă în putere să înţelegem efectul distructiv pe care persoana noastră l-ar putea avea asupra celorlalţi, obstacolul pe care l-am putea reprezenta pentru ei.
Încotro se îndreaptă acum tînăra D-voastră viaţă, acest lucru rămîne o taină – să ne înclinăm, aşadar, în faţa ei. Eu vă voi sta întotdeauna alături – şi asta numai pentru a vă ajuta să rămîneţi, întotdeauna, fidelă D-voastră înşivă.
Faptul că v-aţi pierdut – cum spuneţi – „neliniştea” dovedeşte că aţi ajuns la acel fel de a fi care vă este cel mai propriu, la fiinţa D-voastră în pura ei feminitate. Cîndva veţi înţelege şi veţi fi recunoscătoare – fireşte, nu mie – că vizita pe care aţi făcut-o în „ora de consultaţie” a fost un pas decisiv, şi anume un pas înapoi de pe drumul ce sfîrşeşte în cumplita singurătate pe care o presupune cercetarea ştiinţifică. Doar un bărbat este în stare să îndure această singurătate, şi doar atunci cînd i-a fost dat să cunoască chinul şi, totodată, nebunia de a fi productiv.
„Bucuraţi-vă!” – cu aceste cuvinte am să vă întîmpin de acum încolo.
Căci numai dacă vă bucuraţi veţi deveni acea femeie care poate la rîndul ei să ofere bucurie şi în jurul căreia oricine simte bucurie, ocrotire, linişte, veneraţie şi recunoştinţă în faţa vieţii.
Numai astfel veţi fi pregătită cum se cuvine pentru a vă însuşi ceea ce poate şi trebuie să vă ofere Universitatea. Numai astfel veţi putea lucra autentic şi serios, dar nu cu încrîncenarea cu care multe dintre femei fac ştiinţă, ajungînd într-o bună zi să-şi piardă acest zel şi să se descumpănească, înstrăinîndu-se cu totul de sine.
Atunci cînd o femeie ajunge la o activitate spirituală proprie, tocmai atunci ea îşi păstrează esenţa sa fenimină cea mai proprie, iar acest lucru este decisiv.
Să păzim aşadar ca pe un mare dar, în interiorul nostru cel mai adînc, faptul că ne-a fost dat să ne întîlnim şi să ne ferim să-l mutilăm, în virtutea autoamăgirilor pe care viaţa ca atare le aduce cu sine; altfel spus, să nu vedem în el doar o prietenie sufletească, ce nu este niciodată posibilă între oameni.
Nu pot şi nu vreau să despart loialitatea care se citeşte în ochii D-voastră şi înfăţişarea D-voastră atît de dragă de încrederea curată, de bunătatea şi de puritatea fiinţei D-voastră feciorelnice.
Însă, în felul acesta, darul prieteniei noastre ne obligă să fim la înălţimea lui. Această obligaţie mă face să-mi cer iertare pentru faptul că, în timpul plimbării noastre, mi-am pierdut o clipă cumpătul.
În orice caz, aş vrea să vă mulţumesc şi, sărutînd fruntea D-voastră pură, să fac ca ceva din puritatea fiinţei D-voastră să treacă asupra scrisului meu.
Bucuraţi-vă, buna mea Hannah !
Al D-voastră,
M. H.
Lord Byron către Teresa Guiccioli
(Sursa: Thought Catalog. Traducere: TOTB)
cropwm
August, 1810
Draga mea Teresa,
Am citit această carte în grădina ta; – tu nu erai acolo, dragostea mea, căci altfel nu aş fi putut-o citi. E cartea ta preferată, iar autorul ei îmi e prieten. Tu nu vei înţelege aceste cuvinte englezeşti, nici alţii nu le vor înţelege – tocmai de aceea nu le-am mâzgălit în italiană. Dar vei recunoaşte scrisul de mâna al celui care te-a iubit şi vei înţelege astfel, ca printr-o divinaţie, prin intermediul cărţii ce ţi-a aparţinut, că el nu s-a putut gândi decât la dragoste.
În acel cuvânt, frumos în toate limbile, dar mai ales în limba ta – Amor mio – e concentrată întreaga mea existenţă de acum şi din vecie. Simt că trăiesc aici, simt că voi trăi şi de-acum încolo  – tu vei decide însă în ce măsură; destinul meu este legat de tine, o femeie de optsprezece ani, de doi ani ieşită de la mânăstire. Te iubesc, iar tu mă iubeşti pe mine – cel puţin aşa spui şi aşa te porţi, de parcă m-ai iubi, cea mai mare consolare dintre toate câte există. Ce simt eu pentru tine este mai mult decât iubire şi nu pot înceta să te iubesc. Gândeşte-te din când în când la mine, atunci când Alpii şi Oceanul ne despart – deşi n-o vor face cu adevărat niciodată, decât dacă tu ţi-o doreşti.
Ingeborg Bachmann către Paul Celan
(Sursa: Timp al inimii, Editura ART. Traducere de Iulia Dondorici)
bachmann_celan52
Viena, 27.IX.1950
Dragul meu,
tânjesc atât de mult după puţină ocrotire, încât aproape mi-e teamă s-o găsesc curând. Va trebui să ai multă răbdare cu mine – sau, dimpotrivă, îţi va fi foarte uşor. Sunt rătăcită, disperată şi amărâtă şi ştiu că nu trebuie să aştept doar ca Parisul să-mi rezolve toate frământările interioare, va depinde mult de mine şi de relaţia noastră.
Mă bucur şi mă tem, rând pe rând, de ceea ce va veni; deocamdată, teama e mai puternică. Încearcă, te rog, să fii bun cu mine şi să mă ţii strâns! Uneori cred că totul e doar un vis încâlcit, că tu nu exişti, nici Parisul, numai îngrozitoarea hidră cu o sută de capete – sărăcia – care mă zdrobeşte şi nu-mi dă drumul deloc.
Urmează să ridic viza pe 5 octombrie; sper că, într-adevăr, este gata până atunci. Dacă pe lângă asta ar veni şi banii necesari, atunci aş avea motive, după mult timp, să fiu fericită.
Te îmbrăţişez, iubitule, şi-ţi dau de ştire în curând când plec!
A ta
Ingeborg.
Paul Celan către Ingeborg Bachmann
(Sursa: Timp al inimii, Editura ART. Traducere de Iulia Dondorici)
Paris, pe sau după14.X.1950
Dragă Ingeborg,
e patru şi jumătate şi trebuie să plec la elevii mei. Acesta a fost primul nostru rendez-vous la Paris, inima îmi bate foarte tare, şi tu nu ai venit.
Azi trebuie să mai predau două ore, am de mers foarte mult şi mă întorc abia pe la opt şi un sfert.
Priza pentru fierul tău de călcat este în lampă; ai grijă şi închide bine uşa, să nu bage de seamă cei din hotel că tu calci.
Scrie-ţi şi scrisorile. E greu să aştepţi scrisori.
Şi gândeşte-te puţin la ceea ce mi-a tulburat simţirile atunci când ţi-am vorbit.
Paul