Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » LILIOARA MACOVEI: PROZĂ SCURTĂ

LILIOARA MACOVEI: PROZĂ SCURTĂ

Când se-aprind luminile  în noapte

Se-ntunecă parcă prea devreme şi de undeva, nu prea departe, parcă surâde păcatul. Drumul care taie satul în două începe să devină din ce în ce mai pustiu şi rând pe rând la ferestre apar lumini slabe, bolnăvicioase. Se lasă liniştea de iarnă. În case se adună toţi după o zi de muncă şi frământări. Se trag perdele la geamuri şi fiecare se apucă de treabă.

 Soba este plină cu lemne bune de foc şi deja parcă e mai cald în casă. Mama, pregăteşte totul, tata supraveghează totul, noi ne jucăm cu ce avem.

Dincolo de geam vremea se descătuşează. Se înăspreşte şi-şi face planuri pentru câteva surprize. La fântână s-a format gheaţă alb gălbuie. E spuma din vară a valului nebun? E pânza de in spălată-n flori de tei? E poate dantela prinţesei pusă deoparte pentru rochia de bal?

Lampa pâlpâie şi bine face, poate aşa o să merg mai repede în lumea plină de vise realizabile. Când am intrat în casă, piersicul meu unde-mi legam mărţişorul după o lună de purtat la mână era supărat. Îngreunat de-atâta zăpadă i se rupsese o creangă. L-am asigurat de dragostea mea şi spunându-i ,,noapte bună” mi s-a părut prea gânditor.

– De ce frumos pom, eşti dus în vise?

– Încă nu am uitat vara.

Şi crengile se mişcă greu, dar se mişcă. Suferă şi tace. Şi eu la fel. De ce nu ar fi un an cu trei veri şi-o toamnă? Şi râd la soare. Crezi că lui nu i-ar conveni să fie atâta timp admirat şi chemat la multe festinuri? De ce nu ar fi un an cu două veri şi două primăveri? Câtă lume îndrăgostită nu s-ar vedea!

Florile de gheaţă prind contur discret pe geamul meu. Şi cu palmele calde stric opera iernii încăpăţânate şi pusă pe fapte reci. O ajută şi vântul, acest suflu neastâmpărat şi orgolios, care arde şi taie ce prinde.

Se stârnesc mici vârtejuri şi pulberea albă de zăpadă se ridică spre cer. Se răsfaţă luna după nori şi câte nu s-or alinta după perdele! Încremenită în genunchi fac crucea de final a rugăciunii de seară. Sunt plină şi grea de păcate, dar închinarea mea poate ajută.. Se aude un şuierat sinistru. Prevesteşte a ceva la fel e înfiorător? Inima stă şi doar ceasul din perete îi aduce aminte că trebuie să-şi reia normalitatea. Pentru o clipă nimic nu s-a mişcat. Îngheţase totul în casă. Rătăcirea a fost prea lungă sau prea scurtă? Poate că… poate…

Se-ntunecă parcă prea devreme şi de undeva, nu prea departe, parcă surâde păcatul. Drumul care taie satul în două începe să devină din ce în ce mai pustiu şi rând pe rând la ferestre apar lumini slabe, bolnăvicioase. Se lasă liniştea de iarnă. În case se adună toţi după o zi de muncă şi frământări. Se trag perdele la geamuri şi fiecare se apucă de treabă. La mine acasă, nu s-a aprins nicio lumină.

 Soba este nu mai este plină cu lemne bune de foc şi e destul de frig în casă. Mama nu mai este, tata nu, sora nu şi eu stau înţepenită în pragul casei. Nu mă aşteaptă nimeni, nu am pe cine îmbrăţişa.

Îmi îngheaţă lacrimile pe obraji şi inima vrea să stea. Ceasul din perete nu ar mai putea să resusciteze nimic, a murit şi el. În fiecare din aceste zile, mor câte puţin. Şi s-a adunat ceva moarte.

Neliniştile sugrumante

De multe ori fac bilanţuri pe diferite teme şi cele mai documentate sunt pe timpul nopţii. Am inspiraţie, aplomb, discurs şi cele mai multe au finalul bun. O problemă mă încearcă de o bucată de vreme, înfruntarea a ceea ce urmează. Aici, mă părăseşte până şi previziunea pe care mă bazez în alte domenii. Arta de a ieşi din aceste strâmtori nu mă mai caracterizează. Nu se vede seninătatea, nu mă domină siguranţa, nu mă mai… adică, da, mă oboseşte. Totuşi, cine să ştie ce va să fie?

Uneori cred că nu am nici o rezolvare, prea sunt multe aceste nelinişti, prea sunt nervii întinşi, prea se tace, prea se vorbeşte. Stau sub povara asta şi mă cert cu mine. Ceva a devenit insipid şi nu aş vrea să las frâul moale. Mă va hăţui viaţa şi nu cumva greşeala îmi va fi fatală? Doamne, fereşte-mă!

Sunt vulnerabilă şi nu pricep de ce. Sunt o plângăcioasă şi mă consum. Cum, toate astea mă eliberează de amărăciunile de azi, de mâine, de poimâine? Sau îmi iau din apetitul vieţii începând de ieri?

Acum, ceva îmi este înfipt în piept, exact pe mijloc. Trag aer şi sper să ajung la geam. Pe drum trec atâtea maşini, că-mi pierd până şi durerea. Cei care sunt acuma în avioanele care mă zguduie din configuraţie în timp ce trec pe deasupra capului meu, ce gândesc când sunt la înălţime?

Ce muzică! Gălăgie pusă pe notele de sus. Repetiţie, vorbe spuse, iar repetiţie şi urlet, mult urlet. Schimb postul. Ştiri cu sânge, plâns şi mă împietresc. Schimb privirea. E uşa tocită, posacă şi tăinuitoare. Schimb gândul, adică vreau să-l… nu merge, nu vrea…

– Ce să faci şi tu cea care te zbaţi? Clemenţa mea este justificată.

– Da, ştiu că pricepi. Frustra rogatur qui misererinon protest. (În zadar te rogi de cineva care nu ştie ce-i mila).

– Nu ştiu dacă te rugai, dar te-am văzut acoperită cu nepăsare. Alung-o! Ştii că poţi ajunge iresponsabilă şi te poţi sinucide?

– Gata! Mă insulţi şi-mi accentuezi ritmul neliniştilor.

Într-un colţ al camerei de pe un cuier se râzgâie o agăţătoare numai frunze. Totdeauna a avut pretenţii de elevată şi s-a întins ca pecinginea. Nu m-am supărat că mi-a plăcut verdele, altfel era cadou demult.

Gândurile mele de acuma nu mai sunt energii bune, sunt sculptorul şi eu materia primă. Mă ajustează zi şi noapte şi tot un abstract plictisitor şi dărâmător voi ajunge. Am nevoie de o funie, de un braţ să mă scoată de sub stăpânirea maestrului dăunător.

– O, tu, noapte care eşti mama gândurilor mele grele, nu vrei să te prefac în zi?

Prea multe bilanţuri, prea multe consumuri, prea multe nelinişti. Sunteţi repetabile, plictisitoare şi-mi ocupaţi timpul. Mă sugrumaţi şi nu pot striga după ajutor. Plecaţi de la mine, deveniţi obsesii!

Ceva ca o sonerie de ceas, se auzi vag de undeva. Un gust de viaţă amară mă năpădi din nou.

LILIOARA MACOVEI