Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU – POEME

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU – POEME

Se apropie corăbii de gânduri

 

Limba ascuţită pe cuvinte albastre
ca şi ochii rupţi din contextul expus
îmi pun propoziţia în fraze prea lungi
care se pierd în irisul lor.

Carnea mea obosită de toate răutăţile lumii
prinsă-n cleştele vremii trăite
e ca o ancoră-n trupul tras la ţărmul
unei mări neobişnuit de goală-n iluzii
pe care o umplu delfinii şi bancuri de peşti.

Se apropie corăbii de gânduri
pline de tot ce se naşte cu sângele cald,
femei străine de toate culorile
vin şi ele cu dragostea mea în falduri
în paradisul acesta sălbatic.

Doamne, la tâmplele tale luminoase
se-nchină şi îngerii căzuţi,
oamenii privesc şi cu mâinile-n cruce
se pun în genunchi şi ascultă,
în inimi iubirea li se înfiripă
şi bucuria se vede pe feţe.

Te încălzeşte gândul
Cel mai potrivit este să te întrebi
aşa ca din obişnuinţă,
să te convingi singur că adevărul
nu poate fi spus la oricine
fără să-ţi irite unele slăbiciuni.

Te încălzeşte gândul rece
că orice opţiune este ca o lampă
care te însoţeşte prin întuneric
iar cheia cea mai potrivită
este cea care deschide uşa
şi poţi trece mai departe în siguranţă.

Deaceea ocolirea unui răspuns
ce stârneşte o supărare,
e un fel de a întinde mâna
cuvintelor care ne apără
de suferinţa din interior
şi ne îndreaptă trupul
să mergem drept.

Cu gândul înlăuntrul fiinţei
Căzuse noaptea-n ape
ceaţa le acoperă malurile ondulate
întunericul se lasă atât de jos peste pământ
şi noi acoperim cu privirea drumurile.

Dumnezeu trece singur,
duce pe umeri cerul nostru de mâine,
rupe cu mâinile pâinea cea de azi
şi o împarte la nevoiaşi.

Lumea se mişcă depăşită de interese şi evoluţie,
înghesuită în memoria fiecărei persoane
în care se caută prea târziu
nevoia voinţei de acţiune
sub sceptrul bunăstării omului,
al înţelegerii curgerii spre viitor,
cu gândul înlăuntrul fiinţei
la cine-i scurtează viaţa.

Semn de schimbare
E semn că se schimbă ceasurile,
îşi plimbă acele invers, din răzbunare
şi acel zvon că timpul se întoarce la origini.

Oasele mele-s asemenea crengilor uscate
iar genunchii nu vor să creadă,
îşi uită îndoiala-n articulaţii.

Voinţa ne-ngăduie lupta, îi pune sceptrul,
mâinile deschid porţile galbene
să treacă trăsurile toamnei.

Tu aşezi norii în ele şi-i plimbi
cu brumele dimineţii pe roţi,

de poemele iubirii caută femei de ploaie
să le mângâie pe coapsele fine
ca pe scrisul unor vechi manuscrise.

 

Sunetele cad ucise de tăceri

 

M-am căutat în cuvinte cu respiraţia literelor din aer
ocoleam printre silabe luminoase cu pielea subţire
pe care îşi ascut muzele sabia.

Sunetele cad ucise de tăceri
nopţile se opresc la curbura drumurilor
iubito-mi scoţi iubirea din fântână c-o ciutură spartă.

Piersicile soarelui se roşesc de săruturi
şi mâinile mele-i culeg razele.

Zilele curg ca mierea, alunecă-n portativele timpului
aburul pământului face ochi verde
şi se ridică deasupra ispitei,
caută mângâierea robită
în pântecele amiezii.

Vremea ei stă cu pulpele arse şi moi
cu aromă de zmeură galbenă, îmblânzesc dimineţi cu dulceaţă.

Pădurea cu albinele-n scorburi la arbori tremură-n vânt
râde cu păstrăvi în undele limpezi,
păsările se ascund în frunziş.

Pe sub scări oblice de umbre
trec vulpi de argint
şi-n tufe iepurii se tem.

 

În pas cu timpul

Îmi ia din greutate, crucea e mai uşoară pe umeri,
nervii fac drum prin măduvă, se destăinuie,
respiră prin piele foşnetul din trup
şi lasă ferestre-n suflet să intre lumina.

Întunericul se soarbe pe ascuns
se face noapte-n culise.

În pas cu timpul se cere voinţă şi răbdare,
înfrângerea îndoielii până la sânge,
să se simtă cum rodesc libere gândurile.

Îmi reiau strigătul, trag clopotele de funii,
spiritul să intre-n febra speranţei,
cuvintele nu lasă urme nici pe zăpadă
fără să treacă o rază de soare.

Miracolul inexistent
vreau să-l trezesc,

demult este cerut
spiritul să intre-n febra speranţei
şi aşa să rămână.

 

Nimic nu se naşte fără de moarte

 

Buzele ei ating sunetele înalte,
cuvintele se strâng între dinţi şi se aruncă
fără teama de a strivi pe cineva,
în trup i se clatină fiinţa şi se zbate.

Carnea ei fragedă miroase a mentă sălbatică
culeasă dintre Pietrele Doamnei,
lângă un izvor fără moarte
de unde muzele iau apă pentru descântec.

În ea mi-am găsit plinul, în ea mi-am pierdut golul
ca într-o inimă de împrumut.

I-am băut sângele şi m-m hrănit cu iubirea
de nu au mai rămas din tot ce a fost decât urme
şi din urme s-a regenerat trupul de la început.

Atunci am înţeles că nu-i de şagă,
mi-am făcut din dragoste un căpătăi
sub care am pus nopţile mele visătoare
în care dospeşte credinţa-n aluatul facerii
şi sufletul capătă contur.

Nimic nu se naşte fără de moarte,
secretele dau buzna în guri pe la colţuri,
se iveşte necazul de unde nu te aştepţi
şi trece fără să se încline la nimeni.
Cine se crede mai presus decât întâmplarea, nu este
şi din ea i se trag marile deznădejdi.

Dacă m-aş regăsi în oricare din voi, n-aş mai fi eu
cel care se strânge în sine şi răbufneşte-nafară
mai liber ca un vulcan să spargă muntele,
nu se lasă furat de gânduri orfane,
se zideşte în catedralele timpului său
piatră pe piatră-n cetate.

Mâinile mele bătrâne pe trupul tău se strâng
ca un cerc în mijlocul cunoaşterii,
cine nu se vede în oglinda lumii sale
nu poate trăi decât ca un şarpe.

 

Se joacă scenarii în fiecare zi

De când te cunosc îmi iau gândurile foc,
clipele arse-s pierdute-n aşteptare,
carnea-mi tremură, se-nroşeşte-n dorinţe,
mâinile caută ce nu-mi este dat,

inima se zbate între ce este şi ce va fi.

Se joacă scenarii în fiecare zi,
izvoarele pornite-şi unesc apele,
paşii mă poartă pe maluri cu fluturi

pe unde tu treci şi nu se mai vede.

În mine se scutură crinii regali, albine le fură mirosul,
noaptea se va odihni-n tine ca-ntr-o peşteră.

Rădăcini de speranţe prind în trup areal deluros,
nervii îşi caută o linişte a lor, stau la pândă,
aşteaptă momentul când florile leagă fruct
şi umbra ta urcă pe trepte.

Pe când totul se va împlini cum se scrie,
poeme se vor naşte din cuvinte alese
convingere topită-n credinţă.

În sufletul meu vor poposi
dimineţi cu păsări cântătoare.

Ziua să înceapă cum trebuie

Până la noaptea minţii
gândirea este primă doamnă,
nimeni nu se îndoieşte de loialitatea ei
până i se rupe apa conştiinţei
şi naşte un prinţ al afacerilor de culise
în care acoperă totul şi-l îngroapă.
Întâmplarea îşi face de cap,
se descoperă matrapazlâcurile mari,
ele nu sunt recunoscute,
se caută mai departe vechii colaboratori
pentru a inventa tertipuri de a scăpa de zdup,
uneori reuşesc
dar noi sperăm într-o dimineaţă limpede,
ziua să înceapă cum trebuie.

 

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU