Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » NECROLOG » VASILE BELE: Cinci ani fără Veronica Crăciun Perșe pe scena cântecului popular

VASILE BELE: Cinci ani fără Veronica Crăciun Perșe pe scena cântecului popular

A iubit cântecul popular așa cum a iubit rugăciunea. A iubit cântecul popular așa cum și-a iubit familia și neamul. A iubit cântecul popular așa cum își iubește un părinte copilul. A fost artistă, interpretă de cântec popular autentic, dar și soție și mamă. Desigur, tare mult și-ar fi dorită să ajungă soacră și bunică. Dar, oare putem să ne alegem ora de plecare? Desigur, nu! Asta e realitatea vieții. A plecat fără să ne spună nimic, iar noi am condus-o cu lacrimi, flori, durere și regrete.
Se împlinesc cinci ani de când Veronica Crăciun Perșe nu și-a mai cântat cântecele. Se împlinesc cinci ani de când glasul Veronicăi Crăciun Perșe nu s-a mai auzit decât din înregistrări de televiziune sau radio, casete sau c.d.-uri audio. Se împlinesc cinci ani de când prietenii care au iubit-o (și-o vor iubi mereu), nu i-au mai auzit vocea sau glasul spunând, așa cum numai ea știa să spună: ,,- Ce faci, puiu? Hai la o cafea!”. Se împlinesc cinci ani de când cei care au iubit-o cel mai mult – familia – o plâng și o regretă. Sunt ferm convins că lacrimile nu se vor opri niciodată, cunoscându-i.
Am pierdut un Prieten și un Om pe care l-am cunoscut prea puțin. Am pierdut un Prieten și un Omcare știa să-și iubească prietenii. Am pierdut un Prieten și un OM care a știut defini prietenia și omenia cel mai bine. Am pierdut un Prieten și un Om care n-a știut ce înseamnă ura, disprețul, neîncrederea, minciuna sau fățărnicia.
Nu știu câți vor citi aceste rânduri, dar știu un singur lucru – ele sunt sincere, așa ca sufletul celei pe care o vom plânge mereu. Nu știu câți își amintesc de prietenia acestui Om, dar știu că sunt câțiva care o vor regreta mereu. Nu știu câți au știut s-o prețuiască așa cum a fost, dar știu că ea a prețuit pe toată lumea. Nu știu cât a fost de înțeleasă, dar știu că ea a înțeles pe toată lumea.
Talentul nu i-a fost deloc străin, ba dimpotrivă, Dumnezeu, în marea Lui iubire i-a dăruit mult prea multe. Veronica Crăciun Perșe a fost un Om care și-a recunoscut talentul, darul și harul lui Dumnezeu, și-a făcut tot ce i-a stat în putință, pentru a-l arăta sau a-l dărui și altora. Ea a primit un talant și-a știut ce să facă cu el, nu la irosit, dimpotrivă, la înmulțit, și din el, a dat tuturor. Și-ar fi dat viața și sufletul pentru prieten și familie. Citindu-i rândurile, post-mortem, e adevărat, am mai învățat ceva: să fiu sincer și să-mi iubesc familia. Nu știu dacă voi reuși vreodată să iubesc așa cum a știut Veronica să iubească! Am învățat (dar nu știu dacă voi reuși!), să fiu sincer în fața prietenilor.
Veronica Crăciun Perșe m-a învățat ce înseamnă cinci ani fără de un prieten – uneori au fost lacrimi, alteori au fost vise. Uneori au fost regrete, alteori uitare și resemnare. Uneori a fost lipsă, alteori gând bun și speranță. Între regretul personal și durerea ce o simt, atât eu cât și familia (inclusiv cei din Chiuzbaia), există o bucurie – bucuria că am reușit să-i împlinesc Veronicăi un vis. Acela de a așeza în paginile unei simple cărți – gândul, bucuria, valoarea, emoția, înțelepciunea, trăirea unui Prieten.
Nu-mi cereți să spun cât am știut prețui din toate astea cât Veronica era în viață, că sincer m-aș roși! Și dacă tot am vorbit de sinceritate, lăsați-mă să spun că mă simt dator unor oameni cu niște mulțumiri. Mulțumirile le îndrept în primul rând celor din familia Crăciun-Perșe, care au avut deplină încredere în mine și în munca mea. Apoi, tot pentru un mulțumesc, mă îndrept spre toți și toate care au susținut ideea mea și gândul Veronicăi. Dacă așa nu era, nu cred că ajungeam această clipă. Și tot ca o promisiune mai permiteți-mi să rostesc și următoarele: nu cred că drumul meu se va opri aici. Atâta timp cât voi avea susținerea necesară, voi merge mai departe pentru a arăta lumii ca Veronica Crăciun Perșe nu este uitată. Adevărații prieteni n-o vor uita! 
Toți regretăm plecarea Veronicăi spre stele, spre cer. Începutul drumului a marcat profund și pe prieteni și pe neprieteni. A fost condusă pe ultimul drum cu cinste și lacrimi. Cu amar și durere. Drumul ei s-a oprit deodată, acolo, la Petreasa, în Bihor. De acolo, din Bihor a pornit spre glorie și tot acolo și-a dorit a se întoarce spre eternul sfârșit. A vrut să fie alături de cei pe care i-a iubit mereu. A vrut să fie alături de neam și seminție. A vrut să fie de moșii și strămoșii ei. Cei care au înțeles-o i-au îndeplinit ultima dorință – oricând se va întâmpla, aici, în Petreasa, să se întâmple! N-am înțeles atunci gândirea și probabil am fost printre puținii prieteni care au plâns-o întrebându-se de ce aici la Petreasa? Apoi am înțeles, iar acum nu fac altceva decât să regret că am gândit așa! Iertare, Veronica, dar te doream aici lângă noi, în Baia Mare, apoi ți-am înțeles drumul. Abia după ți-am înțeles adevărata dragoste pentru neam, familie, seminție și apartenență socială.
Tu ai fost o trecătoare prin Maramureș, și totuși ai fost iubită de foarte mulți maramureșeni. Tu ai aparținut dintotdeauna Bihorului, și totuși te-au iubit enorm de mulți și-n Maramureș. Te-au iubit pentru că și tu i-ai iubit și respectat. Te-au iubit ca pe un frate pentru că și tu ai știut să le respecți neamul, istoria, moșii și cântecul. Atâta de frumos răsuna cântecul maramureșean alături de cântecul bihorean pe care îl iubeai! Era o îmbinare perfectă, și-mi permit să vorbesc despre toate astea ca despre o punte de legătură ce s-a făcut între Bihor și Maramureș, datorită ție. Acum, cele două județe, îți duc dorul și-ți simt lipsa. Nu-ți mai auzim glasul, nu-ți mai auzim cântecul decât de pe casete sau înregistrări.
Un singur lucru o să-mi regret: de ce n-am insistat mai mult ca tu să-ți împlinești visul – acela de-a-ți face un C.D. personal, deși știam că lucrezi pentru el. De ce n-am insistat, de ce nu m-am implicat mai mult, deși ți-am promis ajutor și sprijin. Poate dacă insistam atunci, acuma era un pic altfel! Cel puțin așa îmi place să cred.
 
…………………………..
 
Privind-o, Veronica, parcă ar vrea să ne spună …
 
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați fost, îmi sunteți, și-mi veți fi admiratori şi prieteni.
Vă mulțumesc tuturor celor care m-au aplaudat la urcarea și coborârea de pe scena pe care am slujit-o cu toată cinstea și demnitatea, pentru a nu-mi dezamăgi strămoșii, moșii, neamul și seminția din care mă trag.
Vă mulțumesc tuturor celor care ați văzut în mine un prieten.
Vă mulțumesc tuturor, că azi, pe ultimul meu drum pământean, v-ați rupt din timpul vostru pentru a ajunge la mine acasă, Petreasa mea iubită.
Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați înțeles rostul și drumul pe acest pământ binecuvântat.
Vă mulțumesc tuturor celor care ați avut încredere în mine și v-ați aplecat cu dragoste asupra mea și a familiei mele.
Vă mulțumesc – la toți și la toate, indiferent din ce colț de lume sunteți.
Vă mulțumesc vouă, maramureșenilor, că mi-ați iubit și respectat, așa cum doar voi știți, cântecul și costumul popular bihorean.
Vă mulțumesc vouă, bihorenilor, că nu m-ați uitat, așa cum nici eu nu v-am uitat în drumul meu – mereu am fost cu gândul la voi și la cântecul nostru strămoșesc.
Și nu în ultim rând am să mulțumesc FAMILIEI și NEAMULUI – pentru că mi-ați înțeles menirea, chemarea și rostul pe aceste cărări. Vă mulțumesc pentru faptul că m-ați înțeles ori de câte ori a fost nevoie. Vă mulțumesc pentru că mi-ați fost mereu aproape și m-ați susținut și încurajat.
Iată că s-a întâmplat, să-mi vină și mie rândul, în aceste prime zile din luna lui Făurar să plec. Azi, 2 februarie 2011, mi-am început Marea Călătorie în lumea de Dincolo, căci călători, suntem toți prin acest veac.
Așa a fost scris în Cartea Vieții, să plec în plină tinerețe, dar, acuma, la plecare, am un singur dor, şi-o singură rugăminte … conduceţi-mă, tot cu cântec, iar vouă celor rămaşi, acesta, să vă fie alinare, să vă fie mângâiere, să vă fie amintire.
Nu voi cere nimic din ce-am făcut. Nu voi lua nimic din ceea ce am realizat. Las, zestre, celor ce au darul și harul cântatului, toată zestrea mea de cântec.
Şi de-acolo, din ceruri, vă voi trimite, pe îngeri, cântecul meu, pentru a vă ocroti și apăra, MEREU …
 Merg la dreapta judecată cu gândul curat că fiecare în parte mi-ați iertat greșelile – dacă au fost, că mi-ați iertat păcatele – dacă au fost, căci, fiecare suntem păcătoși supuși greșelilor!
Și-acum vă las, hai duceți-mă, căci drumul meu pământesc aici s-a încheiat, doresc să-l urmez pe celălalt, al Lumii de Dincolo, doresc să urmez calea lui Dumnezeu.
Voi veți rosti fiecare cele ce se cuvin, eu vă spun doar atât – Dumnezeu să trimită binecuvântare asupra tuturor celor care ați pășit în Petreasa.
Mai am un gând, așa printre lacrimi, lui mama Florica, să nu rămână supărată, nici amărâtă, căci visul de-a ajunge în Petreasa, pentru somnul de veci, azi mi s-a îndeplinit. Sunt aici, mamă Florică, și te voi ocroti până la următoarea noastră întâlnire, pe care doar Dumnezeu știe când va fi.
Mamă Florică, nu vei mai fi singură, căci zi de zi, clipă de clipă, voi fi alături de tine, din acest moment. Am să-L rog pe Dumnezeu, să-ți ocrotească bătrânețea și să-ți aline durerea. Mi-am lăsat departe familia pentru a veni la tine așa cum mi-am dorit mereu. Iată, am ajuns, pentru vecie, mamă Florică, în pământul strămoșilor din Petreasa. Am ajuns dar nu ți-am fi dorită să ajung așa niciodată.
 
Vasile Bele
 3 februarie 2016