Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » MARIN IFRIM: Cartea de muncă. Aş vrea să inventez şi eu măcar o literă (I)

MARIN IFRIM: Cartea de muncă. Aş vrea să inventez şi eu măcar o literă (I)

1.

    17 august 1973. Am „carte de muncă”’ şi încă nu am împlinit vârsta de 18 ani.  Sunt angajat, începând cu data de 2 august,  la Combinatul de Fire şi Fibre Artificiale Brăila (CFA). Lăcătuş mecanic în industria chimică, după absolvirea unei şcoli profesionale cu durata de 3 ani. Locuiesc în Cartierul „Radu Negru”, pe strada Scânteii nr. 12,  în casa unui fost marinar apoi maistru electrician la Fabrica de Ciment, Ion Bobohalma, un om de o cultură generală fabuloasă, podul casei sale fiind plin cu cărţi şi ziare din anii dintre cele două războaie mondiale. Nu ştiu exact când am început să-i spun „Unchiul Bobohalma”. El e pensionat pe caz de boală. Soţia sa, tanti Maria, casnică, e o femeie tare frumoasă şi harnică. Aproape zilnic îmi aduce în cameră câte o farfurie de ciorbă, dulciuri etc. Sunt ca şi copilul lor. Au avut o fetiţă, Nataliţa, care a murit cu mulţi ani în urmă. Lucrez într-un singur schimb, de la ora 7,00 la 15,00. Fac naveta cu tramvaiul 2. Între oraşul Brăila şi Combinat sunt vreo 12 km. Am un salariu de 1122 de lei, conform primei însemnări de pe cartea de muncă seria A. Z. Nr. 0122470. Tata m-a adus la Brăila. El mi-a găsit şi această gazdă, în prezenţa mea. El nu ştie decât una şi bună, că „meseria e brăţară de aur”. La câteva case mai încolo, la nr. 32, locuieşte, tot cu chirie, vărul meu bun Dan Florea, care deja a terminat şcoala profesională, fiind angajat ca operator chimist la Fabrica de Celuloză şi Hârtie Brăila (CCH). Cele două fabrici sunt despărțite de o linie ferată uzinală. La serviciu sunt cotat destul de bine. Lucrez la atelierul central de reparaţii. Ceilalţi vreo 30 şi ceva de colegi de clasă au fost repartizaţi prin diferite secţii ale fabricii, lucrând în medii foarte toxice. Fac parte dintr-o echipă de elită, condusă de nea Drăgulin, un ochelarist îndoit tocmai de înălţimea sa mult peste medie. Unul dintre cei mai buni  meseriaşi de pe această platformă industrială. Ne ocupăm doar cu reparaţiile capitale (R K) ale utilajelor aduse din secţiile de producţie. E mult de muncă.  M-am adaptat repede. N-aş zice că sunt mulţumit sau fericit de viaţa pe care o duc. Mi-e dor tot timpul de ai mei. Când sunt liber, la sfârşit de săptămână, iau trenul până la Făurei, apoi un autobuz până la Galbenu, şi de aici, pe jos, vreo 4 km, până în satul meu natal. O distanță pe care, de fiecare dată, parcă o parcurg zburând. Îmi văd vechii prieteni. O bucurie pe care mai târziu nu prea o să o mai înţeleg

I.

    Peste două zile, sâmbătă, 16 ianuarie 2016 s-au împlinit exact doi ani de când doctorul Constantin Tihon m-a operat. Nimeni nu-mi mai dădea vreo şansă, cu excepţia acestui medic de excepţie. De Cel de Sus, nu mai vorbesc. Îi sunt dator cu încă o moarte. Iată-mă începând scrierea celei de-a douăzeci şi noua mea carte. Cândva, am scris aceste versuri mai valabile ca oricând pentru mine: „Am jurat cu degetul la tâmplă/să nu apăs pe cuvânt/decât în caz de poem”. Asta mi-a fost deviza vieţii, să nu plictisesc pe nimeni, niciodată. Nici măcar pe mine însumi. La 1 decembrie 2015, am împlinit 60 de ani, dintre care, 43 numai şi numai în „câmpul muncii”. În acest an, în iulie, urmează să mă pensionez. Încă nu ştiu ce-o să fac. Mi s-a propus să îmi continui activitatea măcar cu jumătate de normă. În urmă cu trei ani, am fondat o revistă, aici, la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu prof. Stelian Grigore şi colegii Miu Emilia şi Vasile Minică, contabilul-şef şi, respectiv, directorul instituţiei. Parcă nu aş renunţa la această publicaţie cu un titlu care a reţinut atenţia încă de la prima sa apariţie: „Cartelul metaforelor”. La iniţiativa directoarei Gina Chivulescu, fosta mea colegă, ieri am prelungit cu trei luni vechiul contract de colaborare, cu drept de autor, cu Teatrul „George Ciprian”. Un act adiţional. În şase luni, am scris o carte de evocări, „Cartea teatrului”. Manuscrisul se află la prietenul meu, publicistul şi poetul Nistor Tănăsescu, la tehnoredactare. El e cel care îmi transformă literele în fiinţe cu suflet. În luna aprilie, teatrul profesionist buzoian va aniversa 20 de ani de la înfiinţare. Cartea va fi gata curând şi sper să fiu prezent acolo, la această mică sărbătoare.  E destul de trist că vor lipsi motivat de la  întrunire câţiva dintre marii actori cu care am lucrat, timp de patru ani: Emil Hossu, Geo Costiniu, Iurie Darie, Ion Lucian, Ruxandra Sireteanu și Oana Ioachim. Dumnezeu să-i odihnească în pace. Ca şi pe regizorii Dinu Manolache, Tudor Mărăscu şi primul director al teatrului, actorul şi dramaturgul Paul Ioachim. În mintea mea ei încă sunt vii și vor muri încă o dată atunci când voi pleca și eu din această lume care ne face cum vrea ea, nu cum am vrea noi să o facem pe ea. Toţi,fără excepţie,oameni frumoşi şi spiritualizaţi până la inefabil de acest fabulos tărâm care e teatrul. Întotdeauna am preferat teatrul ca artă, în dauna teatrului de zi cu zi din comunitățile și colectivele prin care am trecut. Azi, în drum spre casă, am zărit doi astfel de cetățeni-actori, două haimanale cu pretenții de artiști ai cuvântului, intrând într-o crâșmă. Doi vechi turnători de prin cenaclurile literare de odinioară. Cum milă nu pot avea sub nici o formă, față de asemenea specimene, m-a cuprins o greață care-mi transformă tot trecutul într-o dureroasă utopie. Zeci de ani am trăit înconjurat de astfel de indivizi.  Fără să știu ce le poate pielea de pe creier. Cu vreo jumătate de an înainte de a pleca la spital, am făcut curățenie în jurul ființei mele. Am renunțat la orice comunicare cu așa-zișii prieteni de-o viață. După 3-4 decenii de toleranță toxică, nu mai e nevoie de nici o explicație.

2.

    A trecut un an de când îmi câștig existența practicând o meserie destul de sigură. Am învățat repede tot ceea ce trebuia să știu. În timpul liber, dacă nu citesc câte ceva, nu am timp să mă plictisesc. Orașul are 4 cinematografe mari. Filmele se schimbă în fiecare săptămână. Mereu e coadă la bilete. Abia aștept să vină ziua de luni, ca să văd un film nou. Uneori mă duc la două cinematografe în aceeași zi. Până miercurea, dacă nu intervine vreo problemă, văd toate cele patru filme din săptămâna respectivă. Rar de tot mă duc la cinematograf însoțit de vreo fată. Prietenele și prietenii mei sunt acasă, în sat, sau sunt plecați, ca și mine, în cele patru zări, prin orașele patriei, fiecare pe unde a fost îndrumat de părinți. Toți plecați în susul hărții, nu spre Dunăre, ca mine și ca vărul meu Florea. Când termin cu filmele, vine sâmbăta și sunt prezent la Arena Voința sau la Sala Progresul, unde, aproape săptămânal, are loc câte o gală de box. Îmi place la nebunie boxul. E mai adevărat decât filmele. Datorită lui David Tănase, campion între campioni, am intrat în lumea acestor sportivi. Mă împrietenesc cu Giol, Simion (Cuțov), Mihalcea, Gutui și alți câțiva. Ca să nu mai zic de antrenorii Bobinaru, Ovidiu și Ganea. Intru la meciuri ca la mine acasă. Brăila e un oraș periculos, mai ales noaptea. Cuțitarilor brăileni li s-a dus faima. Aici a fost asasinat, în miezul zilei, cu un cuțit, un mare campion de box, Nicolae Gâju, chiar în apropierea sediului Miliției. Într-o noapte, împreună cu o brăileancă, pe care am cunoscut-o în satul meu, am trecut prin mari emoții, fiind abordați de o gașcă de cartier. Șansa noastră a fost sosirea altei găști. A urmat o încăierarea urâtă, cu cuțite sticlind în întuneric, timp în care noi ne-am făcut nevăzuți.

II.

    Gina Chivulescu, directoarea Teatrului „George Ciprian”, m-a invitat la o întrunire a elevilor cenaclului Colegiului „B. P. Haşdeu”, care va avea loc în sala de spectacole a teatrului. E vorba de Ziua Naţională a Culturii şi ziua de naştere a lui Mihai Eminescu. Mă duc fără nici un fel de rezerve, vineri, 15 ianuarie 2016, ora 17,00. Altfel, despre alte „manifestări” nici să nu mai aud. Sunt sătul de impostori, grafomani, turnători, genii în pustiu şi alţi maidanezi de cartier. Timp de două decenii mi-am sacrificat timp preţios, realizând sau organizând, cu cele mai bune intenţii, fel de fel de manifestări, lansări de carte, şedinţe de cenaclu, concursuri literare,proiecte editoriale etc. Ca să nu mai spun de sutele de cărţi prezentate în diverse ziare şi reviste, din ţară sau din oraşul în care m-am risipit cu dărnicie şi naivitate timp de 42 de ani. Timp în care am muncit pentru „imaginea” altora. Pentru politicieni de rahat, pentru „prieteni” de-o viaţă, pentru intelectuali de doi bani. Am făcut greşeli pe care nu mi le pot ierta şi nici nu le mai pot îndrepta vreodată. Spre exemplu, exceptând elevii şi studenţii, cărora le-am promovat creaţiile literare, am făcut mult mai mult decât ar fi trebuit pentru afirmarea unor impostori, majoritatea acestora fiind, în prezent, „scriitori” cu acte în regulă, la recomandarea mea şi a altora determinaţi de mine să facă acest compromis. Astăzi, ţaicul din cerneala acestor hahalere s-a umflat aşa de mult încât nu le mai ajungi la buricul pixului.

3.

Fără sentimentalisme. E 7 noiembrie 1974, ziua în care sunt hotărât să-mi dau demisia. Şi chiar mi-o dau. Mă prezint cu cererea la şeful secţiei. Înţelege că nu am nici un chef de ascultat poveştile sale şi îşi pune imediat semnătura pe hârtia din faţa sa. Ştia despre ce este vorba, avusesem deja o discuţie lămuritoare. Îmi place oraşul,îmi plac oamenii din jurul meu. Nu-mi place viaţa mea lipsită de orizont. Abia aştept să ajung acasă. Sunt cu gândul la cel mai apropiat oraş de lângă satul meu, Râmnicu Sărat. Ajuns acasă, îl văd pe tata contrariat,nemulţumit. Îi explic că mai am un pic şi trebuie să plec în armată, drept pentru care am crezut de cuviinţă că am nevoie de o pauză.  La scurt timp, acesta primeşte o înştiinţare de la fabrica din Brăila. Va trebui să plătească vreo 3000 de lei, cheltuieli de şcolarizare, pentru că am întrerupt contractul de muncă semnat pentru trei ani. După vreo două săptămâni,mă plictisesc şi acasă. Am o scurtă aventură amoroasă, aici, în sat. Mai nimic.  Până când voi fi înrolat, pentru serviciul militar obligatoriu, ar mai fi vreo jumătate de an. Nu mai am răbdare. Îmi caut de lucru în Râmnicu Sărat. Aş vrea să lucrez la vestita Fabrică de Ţigarete. Nu se fac angajări, nici aici şi nici în altă parte. Mi-ar plăcea să trăiesc în acest oraş. E primul oraş pe care l-am văzut vreodată. E situat la vreo 15 km distanţă faţă de satul meu. Când mi-am luat primul meu buletin de identitate,am parcurs această distanţă pe jos, împreună cu alţi copii de aceeaşi vârstă, pe un viscol cumplit. Dus şi întors. Nu circula nici un fel de vehicul, stratul de zăpada fiind de aproape o jumătate de metru. Acum mă întorc acasă un pic dezolat. Am o fire agitată, căreia nu-i prieşte trândăveala. Cu atât mai puţin plictiseala.

III.

       Anul trecut, în 2015, am publicat o singură carte: „Blocat în lift, spre cer”. Un volum „puzzle lirico-est-etic”, cum a precizat, sub titlul acestuia, poetul Nistor Tănăsescu. Am scris mult, însă destul de haotic, lucrând la mai multe proiecte în acelaşi timp. Tot anul trecut, am avut bucuria de a fi printre fondatorii revistei „Caietele de la Ţinteşti”, alături de Stelian Grigore, Nistor Tănăsescu şi Constantin Toma. Am mult de lucru. Am satisfacţia că am după ce să trag linie. În timp ce caracudele literare îmi ţin socotelile mărunte, ahtiate după bârfe de senzaţie, eu îmi văd de ale mele. Doar am dat drumul la un text, referitor la Colocviul literar de la Buzău, din anul 1982,text publicat iniţial în revista „Asymetria” de la Paris, al cărei redactor-şef este cunoscutul critic literar Dan Culcer, plecat din ţară în 1987, în prezent cetăţean francez, cu care am o corespondenţă electronică destul de constantă, dar nu abuzivă din partea nici unuia dintre noi. Despre volumul „Blocat în lift, spre cer” deja au apărut vreo 10 cronici. Au scris: Radu Voinescu, Passionaria Stoicescu, Nicolae Cabel, Traian Gh. Cristea, Stelian Grigore, Calin Vasile, Teo Cabel ş.a. Am tipărit două ediţii. Peste 600 de exemplare date gratuit. Cartea place inclusiv oamenilor simpli. E un fel de autobiografie comprimată. Acum, în aceste rânduri, ghidat de propria mea carte de muncă, încerc să scriu încă o carte, tot cu caracter autobiografic. Am ajuns la 6o de ani şi bag seamă că nici nu ştiu cine sunt. În aceste rânduri sunt în căutarea mea. Nu am cum să rătăcesc. În ultimii ani, din motive politice, mi s-au făcut multe mizerii. Toate, doar pentru că am îndrăznit să iau atitudine fermă, publicistică, împotriva clasei politice în general, incluzând aici şi anexele acesteia. Inclusiv turnătorii preluaţi de la vechea Securitate, de la vechea Miliţie şi de prin alte părţi clasice.

4.

    Sunt în Buzău, caut un loc de muncă. Dau târcoale pe la Forţele de Muncă. Nimic! Sunt câţiva agitaţi pe acolo, pe Strada Tunelului, în centrul oraşului. Un sediu dosit pe o ulicioară. Se dau repartiţii. Şmecherii! Nu ştiu cum se face că ajung la serviciul de cadre al Intreprinderii „Metalurgica Buzău” (la „Personal”). Începând cu data de 29 ianuarie 1975 sunt angajat la Secţia Tractor. Program de opt ore, plătit cu 7,10 lei/oră. Lucrez în acord individual. Sunt tânăr şi pot munci ca un robot. Fac câte două norme, iau aproape două salarii lunar. În fiecare zi mănânc o friptură la Restaurantul Pomul Verde sau la Restaurantul Tineretului. Cu câte o sticlă de vin bun. Îmi cumpăr haine, aparat de radio cu pikup, aparat de fotografiat şi alte marafeturi. Am bani. Locuiesc în căminul de nefamilişti al fabricii, în condiţii decente, împreună cu un tip cu handicap la o mână, cu un boem pe nume Stan Pârlea şi cu un turnător profesionist, turnător în fontă, nu la Securitate. Îl cheamă Ştefan (Fănică) şi este un fel de şef de echipă la Turnătoria de fontă. E de undeva de pe la munte. Un tip bine făcut, simpatic şi cu mult bun simţ. Câştigă vreo 5000 de lei lunar. Un prim-secretar de judeţ are un salariu de 6000 de lei. Sunt zile când dorm câte 12 ore. Fac o muncă grea, dar sunt mulţumit de cât câştig. Sunt trecut în schimburi. Lucrez noaptea. Trebuie să tai cu un ferestrău automat nişte bucăţi de fier pentru confecţionat piuliţe necesare scaunelor de tractor. Acestea, împreună cu roţile de oţel, şi alte piese construite aici, ajung la marea fabrică de tractoare din Braşov. Găsesc o soluţie norocoasă şi, în doar opt ore, fac piese cât e norma pentru trei zile. Timpul trece repede. La 19 mai 1975, fac cerere de lichidare. Pauză până în octombrie, când voi fi recrutat în Armată. Despre această pauză, peste vreo doi ani, avea să-mi ceară socoteală un tovarăş secretar de partid, unul Ionaşcu şi numai ştiu cum.

IV.

    Despre ”cărţile mele” s-a scris destul. Nu suport laudele, îmi ştiu neputinţele, frustrările, imposibilităţile. Scriu ca să trăiesc și pentru mine. E o formă mai educată, mai silenţioasă de sinucidere. Sunt blocat între nămeţi de litere. Sau în flăcările unor verbe toxice pentru minte. După apariţia volumului de publicistică „Cu vaporul prin deşert”, în ciuda unor cronici foarte corecte, am realizat că, între scris şi pescuit, între scris şi oricare activitate umană, în genere, nu e nici o diferenţă de fond sau de formă. Sunt la forma latentă a scrisului, ca viciu, şi la fondul teluric al scrisului ca lipsă de convingere. Am pus tot sufletul într-o carte dedicată politicienilor, acestor animale bolnave. Nu s-a schimbat nimic, doar ura dintre mulţime şi cei aleşi a căpătat proporţii biblice. Renunţ definitiv la publicistica politică. Deja simt murdăria ce m-a cuprins tot dedicându-mi timpul unor curci umflate de/cu vid.

    Mă prezint la Comisariatul județean. Am aproape 20 de ani. Sunt chemat să ”satisfac” serviciul militar obligatoriu. Sunt la grămadă, nu sunt un copil de-al lor. Repartizat departe, la celălalt capăt de țară. Peste ani, aveam să constat cum erau repartizați oamenii sistemului comunist-securistic, turnătorii și acoperiții. Deocamdată, îmi duc crucea. Am pe cap un caporal, un retardat de prin Moldova, ochelarist din naștere, învățător ”la bază”. Frecuș ca la spitalele de psihiatrie.  În numele Patriei. Dacă e să mă iau după ce mi se spune aici, suntem egali, ca putere militară, cu rușii și cu americanii. Asta e situația, timp de un an și jumătate, va trebui să am un coi în plus. Stropit cu ceaiuri de blegire a organului luptător.

V.

   Sunt în anul de grație 2014. Tocmai am publicat o carte ceva mai blândă. Interviuri cu femei dedicate scrisului. E un volum bine primit, dar cu puține cronici. Se înțelege, femeile nu-și au locul în ”discuții serioase”. Un volumaș plin de normalitate. Din carte lipsește doamna Magda Ursache. Am insistat, însă doamna a tot amânat discuția. Toate cele 12 autoare sunt fosforescente, spiritualizate. Există viață și după masculi. Nu știu alții cum sunt, însă eu, cu toate cutumele mele, de răzgânditor mioritic, nu  m-am crezut de prea multe ori mai isteț decât sunt. Cu puțin ajutor din timpul trăit, aș putea să mă apropii de filozofia ideală: nihil sine nihil. De multe ori,  privim femeile ca pe niște anexe în jurul fuduliilor. Prostia se decontează. Cea mai deșteaptă femeie de pe planetă a fost mama mea. M-a făcut în așa fel încât să nu mă văd pe mine însumi. Să intru mereu în mine ca într-o casă memorială.  Nu numai doamna Magda Ursache lipsește din carte. Ar fi fost loc și pentru mama. Un interviu cu ea, ar fi echivalat cu  un fel răstihnire. ”Invitație la vals literar”, interviuri , Ed. Caracter Print, Buzău., e o carte cu și despre femei deloc de-a gata, o discuție cu  cine te face să simți că încă mai simți.

6.

   Se duce dracului și ”satisfacerea stagiului militar”. Cu vreo două luni înainte de lăsarea ”la vatră”, când toate trupele plecau la cules de porumb, cartofi, struguri etc., maiorul meu, un tip gârbovit de importanța funcției sale de deasupra soldățeilor, îmi propune un troc: nu mă trimite la ”munci agricole” dacă îi spun, în scris, cam ce s-a întâmplat, cu mine și cu cei din jurul meu, în timpul existenței noastre cazone. Am fost trimis la cules de cartofi. Fostul maior nu mai e nici măcar un cartof. Nu te joci cu pământul. M-aș fi nenorocit, aș fi devenit informator, turnător la un oligofren cu epoleți, în numele patriei și al  morţii viitorului meu cenușiu, dar nativ, de culoarea cerului văzut prin sfincterul intereselor naționale.

VI.

    Scrisul e mai complicat decât alcoolismul. E un viciu de…procedură, niciodată textul nu sună ca o lege dreaptă. Nu mă mai întreb de multă vreme de ce scriu. Ca să nu mă aflu în treabă. Cum nu pot scrie ca marele Will Shakespeare, m-aş mulţumi să inventez şi eu o literă. Una singură. Ce scop frumos de viaţă. Ce utilitate inexistentă. Tot în 2014 am publicat un volumaş de versuri, „Vid reîncarnat” – „Reincarnated void”, ediţie bilingvă româno-engleză în traducerea Alinei Astaluş, fiica scriitoarei Luminiţa Zaharia. O carte dedicată părinţilor mei, in memoriam. Ionel Necula, critic literar de excepţie, m-a dus în zona filozofului Emil Cioran. Pe mine, Cioran şi Bacovia mă îngroapă de viu. Mă extenuează. Asta mi-ar fi salvarea, să inventez o literă. Cred că numai Dumnezeu are acest drept. Mă resemnez şi trec la loc, în rând, lângă „clasici”. Vorba Sfântului Petru: „Marine, stai în banca ta”!

7.

   21 decembrie 1976. Lăcătuş mecanic la Intreprinderea de Mase Plastice Buzău. Categoria I/B, 1469 de lei salariu lunar. Angajat după ce am trecut de ifosele unui balaur analfabet de la serviciu de cadre,după aroganţa unui inginer cu idei fixe şi după un instructaj de muncă făcut de un fost maior dat afară de prin cele sfinte ale armatei. Başca o discuţie cu secretarul de partid „pe fabrică”,un incult, unul Ionaşcu, care, cu insistenţă paranoică, vroia să ştie ce am făcut eu în perioada cutare, timp de vreo 4 luni, când nu am avut serviciu. I-am spus că am citit şi am scris poezii. Mai că nu şi-a făcut cruce. Se uita la mine ca la o bacterie sforăitoare,nu-i venea să creadă că, în timp ce tot poporul construia societatea multilateral-dezvoltată, eu scriam poezii.

VII.

    Între 27 decembrie 2012 şi 10 ianuarie 2013, am locuit în Anglia. Am fost primit de fiica marelui filozof Constantin Noica, doamna Alexandra Noica Wilson, şi de soţul acesteia, Barnabas Wilson. Doi oameni fascinanţi. Am luat masa împreună, acasă la ei şi în oraş, în compania admirabilei poete Carmen Tania Grigore. M-am întors în ţară dezumflat. România e ocupată de jeguri politice. Cât timp am stat acolo,am trimis, în fiecare seară, câte un text cu iz de reportaj la ziarul online „Jurnalul de Vrancea”, condus de inimitabilul poet Liviu Ioan Stoiciu. Apoi am tipărit o carte: „Scrisori din Anglia”. N-aş putea trăi în una dintre cele mai civilizate ţări ale lumii. Locuiesc în România, bine mersi,ca porcul în nămol. Nu sunt bine deloc. Şi nici nu pot face altceva decât să toc cuvinte la adresa maidanezilor clasei politice. La hahalerele unui stat în poziţie obligatorie.

Marin Ifrim