Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » GABRIEL DRAGNEA: SUNTEM FERESTRE VECHI (Inspiro liric)

GABRIEL DRAGNEA: SUNTEM FERESTRE VECHI (Inspiro liric)

Suntem ferestre vechi

 

Oameni îngreunați de atâta întuneric pe pleoape

Sub ape, resturi de gând se cuibăresc sub corali

Și tot mai banali, desenați ne sunt ochii ce dorm…

Doar în somn mai vor porți în ceruri să sape.

 

Aceleași străzi prăfuite poartă pașii mărunți,

Peste nunți nu coboară nici măcar o culoare,

Se moare între ceruri pe prăbușite punți

Nespovediți cad îngeri și se îneacă-n mare.

 

Suntem ferestre vechi, pătrunse de rugină

De vină e doar timpul rănit în calendare

Noi tulburăm priviri paralizate-n zare

Suntem ferestre vechi și ne dorim Lumină.

 

 

 

Tăcerile generației mele

(ce mi-a mărturisit prietenul Eminescu)

 

 

Am tăcut si, odată cu nașterea mea

S-a născut tăcerea unei întregi generații.

Era o tăcere în fața unui necunoscut

Pe care urma să îl aflu plângând.

La primele lacrimi, primite de martori cu bucurie,

Mi-am întins brațele suspinând,

Încercând să ating neliniștea,

S-o simt cum îmi spală pleoapele

Cu apele ce aveau să îmi arate Adevărul.

În părul meu urmau să apară zăpezi

În care și acum, tu încă mai crezi

Că încă tresaltă și în lacrimi se scaldă

Tăcerile generației mele.

Prin piele îmi trec respirări de copii,

Prin pustii ecouri ce-și caută glas,

În lacrimile nașterii mele

Sunt gânduri ce-și caută pas.

Am tăcut și, odată cu nașterea mea

S-a născut zâmbetul schițat pe ascuns,

Într-un nepătruns orizont de-așteptare,

Labirint de căutare a copilăriei

înghețate.

La sate, dorul și-acum tot așteaptă

Un nou stăpân și-n suflet nouă poartă.

 

15 ianuarie 2016

 

 

Un Om Nou

(o amintire cu Oskar Schindler)

 

Când 1200 de suflete grele

Gemeau, cu lacrimi împietrite sub pleoape

Ape tulburi se ridicau dincolo de gleznele zdrobite.

Rareori, seara, în secret, sub kipe

Mai scăpau rigid câte-un zâmbet,

Ofrandă adusă unui Dumnezeu nedumerit,

Uimit, lovit de propria creație.

El a început, deodată, să se clatine

Între cele 1200 de suflete încarcerate în umbra crucilor,

În umbra rugilor furate sau pierdute între pământ și cer.

Adună-te, Oskar, îmbrățișându-l i-am spus:

La apus, aruncă-ți privirea și vei mai vedea o zi

Și în copii un mâine ce lovit se va ridica

Și, în timp, va ierta ziua de ieri.

Printre confuze și condamnabile păreri,

Înțepați cu grimase și prejudecăți,

Toți se vor semna în Cartea Destinului:

„Un Om Nou”.

Pentru aripile oferite, încercând să găsim Lumina

Acceptă, dragă Oskar, inelul nostru –

Logodnă a omului cu durerea.

 

07 ian. 2016