Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » MARIN IFRIM: Cartea de muncă. Aş vrea să inventez şi eu măcar o literă (II)

MARIN IFRIM: Cartea de muncă. Aş vrea să inventez şi eu măcar o literă (II)

8.

   Între 1 iunie 1977 şi 14 ianuarie 1991 mi se majorează de mai multe ori salariu. Primesc şi categoriile aferente experienţei. Am un salariu de doctor chirurg, 3011 lei la categoria 6/B. Lucrez în cea mai titrată fabrică buzoiană. În condiţii de muncă decente. Vestiarele şi baia comună sunt ceva ce nu se vede nici prin marile spitale. Apă caldă tot timpul, curăţenie cazonă. Şeful meu direct, maistru principal la  Atelierul Central de Reparaţii (ca la Brăila), e un tip cu o personalitate aparte. E suplu şi distant, are charismă, impune. Îl cheamă Aristide Răileanu. Te poţi baza pe el. E de încredere oricum l-ai privi. Ştie desen tehnic, e citit, are ceva regal în comportament. Chiar seamănă cu Regele Mihai. Geamăn. E un om care îmi poate influenţa viaţa. Un model de supravieţuire onestă.

      VIII.

    „Cu vaporul prin deşert”, acesta este titlul cărţii mele de pamflete politice, apărută în 2014, la „eLiteratura” din Bucureşti, în cadrul unui proiect susţinut de Uniunea Scriitorilor din România, în format electronic şi tipărit. De de aproape trei ani, între 2009 şi 2012, public câteva sute de tablete politice şi texte literare, în „Jurnalul de Vrancea”, coordonat de Liviu Ioan Stoiciu. Dincolo de reacţiile fireşti, ale unor cititori, la fel de nemulţumiţi, ca şi mine,  de felul în care ţara este administrată, am  parte şi de multe mizerii, de intervenţii jignitoare ale unor postaci, de fel de fel de pseudocitaţii la tribunal, telefoane zilnice, exact la miezul nopţii sau înjurături şi ameninţări prin telefon sau direct. Am trecut peste toate. Nu vreau să mai pronunţ numele secăturilor din fruntea ţării sau a securiştilor cu blană de oaie, care, cu metodă, m-au discreditat foarte profesionist. Au ajuns până acolo încât, cu un cinism inuman, au pus un bolnav psihic să falsifice a adeverinţă CNSAS din care să rezulte că aş fi fost colaborator al Securităţii. Sufăr enorm, ajung în spital. Au ştiut unde să lovească. Lucrurile se lămuresc repede, falsul e dovedit iar CNSAS nu ia nici o măsură împotriva  plastografului. Mi se trag clopotele, sunt declarat ca şi mort. Socotelile nu ies cum vrea imaginaţia bolnavă a unora. Mă întorc şi îmi continui şi mai îndârjit activitatea publicistică. Aşa încât, pe data de 22 ianuarie 2016, la ora 18,52, primesc o subtilă ameninţare cu moartea: „Viaţa e atât de scurtă, iar <MAFIA> atât de mare, încât oricât de dreaptă  şi/sau de nobilă ar fi cauza pentru care lupţi…, nici cel mai mic sacrificiu, nu merită făcut, în condiţiile în care neprevăzutul e instantaneu”. Pe ecranul telefonului îmi apare şi numărul de la care este trimis mesajul. Auzi chestie: „neprevăzutul e instantaneu”! Dau câteva telefoane la câţiva prieteni de nădejde. Unul dintre aceştia, cel mai priceput în treburi tehnice, mă sfătuieşte să mă adresez „organelor”. Îi spun că nu am încredere în „organe”. După un timp, primesc un telefon. Mă sună individul care îmi trimisese mesajul respectiv. Se recomandă. Îl cunosc! Îşi cere scuze. Spune că a încercat să facă o glumă. Înţeleg stratagema, face parte din arsenalul fostei Securităţi. Omul e bolnav cu acte în regulă. Îl las în plata Domnului.

9.

   E 22 decembrie 1989. Sunt în cantina fabricii. Ion Dogea, muncitor pe o sudeză electrică, mă întreabă ce se întâmplă cu Ceauşescu. Îi spun că nu-l apucă prânzul acolo unde e acum. Peste vreo jumătate de oră auzim că megalomanul a fost pus într-un elicopter şi a întins-o, ca un mare bărbat de stat ce se crede. Începe balamucul. Simt că ceva nu e în regulă, însă nu văd cine ar îndrăzni să se împotrivească voinţei turbate a prostimii. Şeful meu direct are nişte probleme, el fiind, dincolo de profesia sa de maistru, secretar de partid pe fabrică, funcţie ce i-a fost impusă pentru ca directorii şi inginerii să scape de cel ce deţinuse funcţia respectivă, un tip de o prostie crasă. Sunt secundul său, un fel de ajutor de maistru. Aplanez izbucnirea unui conflict. Organizez schimburile de gărzi patriotice la nivelul atelierului. Mă trec şi eu într-un schimb oarecare, stând de gardă la sediul „comandamentului”.  Printre noi e şi un maior adevărat, un inginer militar. Simt că ştie ce se întâmplă. Şi chiar ştie. Aşteaptă nişte semnale cu rachete luminoase. Vin şi semnalele. Prin oraş se aud împuşcături. Ştiam că se va ajunge aici. Cu două zile înainte, şeful  m-a chemat la biroul său de partid şi, în prezenţa unor gealaţi îmbrăcaţi în haine negre de piele, mi-a spus că, peste vreo oră, va avea loc, într-o hală industrială, o adunare în care va trebui să vorbesc şi eu şi să-i înfierez pe huliganii de la Timişoara. Dau din cap că am înţeles, mă întorc în atelier şi le spun colegilor despre ce este vorba. Îi asigur că nu voi lua cuvântul. Le mai spun că dacă mi se va întâmpla ceva, să ştie de ce mi s-a întâmplat. Mă îmbrac şi plec acasă. Au luat cuvântul toţi mâncătorii de rahat. Am fost strigat şi eu. Colegii le-au spus celor din prezidiu că eram pe acolo,pe undeva. A doua zi, i-am explicat şefului de ce nu am putut să iau cuvântul. Ştiam ce se întâmplă la Timişoara. Seara ascultam, acasă sau la poetul Ion Nica, postul de radio „Europa Liberă”.  Credeam că nu mai pot fi manipulat, fără să înţeleg că totul e manipulare, de colo până dincolo. Şeful îmi spune să nu-mi fac probleme, că nu mi se va întâmpla nimic. Dinspre mine, lucrurile se văd invers.

IX.

  1. Îmi apare volumul”Scrisori din Anglia”, la Editgraph Buzău. Cartea a fost tehnoredactată de Teo Cabel. Rasol! Asta e situaţia,nu mă pot supăra pe el. Trimit volumul şi în Anglia, doamnei Alexandra Noica Wilson şi poetei Carmen Tania Grigore. Apar câteva cronici favorabile. Nu am aşteptări prea mari de la criticii literari. Cu ce m-ar încălzi cronica unuia precum Alex. Ştefănescu, un ins care le ştie pe toate? Multe exemplare le dau la diverse concursuri şcolare. De fapt, ca de fiecare dată, dau tot tirajul gratuit. Ofer cartea inclusiv la curcile din garnizoana literară Buzău.

10.

    Înapoi la cartea de muncă. După garda de noapte, ajung acasă. Mă întâmpină un vecin,un ciudat, ca să nu-i spun suspect, care mi se adresează cam aşa: „Vecine, unde ai fost? Te căutăm de două zile, am crezut că te-au răpit teroriştii”. Mă gândesc că nu iese fum fără foc şi, în noaptea aceea, dorm la o rudă din partea soţiei, o mătuşă a acesteia, Gina. De vreo patru zile, soţia mea, Nela, e la părinţii ei, la Limpeziş, împreună cu copiii noştri, Florina şi Emil. Eu am rugat-o să plece, intuind ce avea să urmeze. Suntem în plin circ televizat şi de teren. Soţia mă găseşte la telefon, la ruda sa, şi stă liniştită. I-am promis că nu voi mişca în front, că nu mă voi amesteca în balamucul ce se prefigura. Ca la Revoluţie, deh. Adevărul e că sunt destul de fricos pentru a ieşi în centrul oraşului, la „rivoluţie”. A doua zi, la serviciu, unul dintre angajaţi, Badea,  îmi cere permisiunea de a se duce în centru, în Piaţa Dacia. Se întoarce de acolo înspăimântat. Un tânăr, ca şi el, a murit în braţele sale. Împuşcat de „terorişti”. Peste nişte ani, avea să moară şi el, fiind găsit spânzurat în Crângul Buzăului. La fabrică, agitaţie mare, vor să mă pună şef al Frontului Salvării Naţionale. Mă urc pe o bancă şi, în faţa unei mulţimi fără busolă, strig exasperat: „Nu mă alegeţi fraţilor, nu sunt capabil de aşa ceva. Mă cunoaşteţi bine, nu mă pricep la politică. Vreau să-mi văd de treburile mele”. Sunt lăsat în pace. Simt ce ceva se schimbă în jurul meu, inclusiv în mintea mea. Simt că se vor schimba multe lucruri, în bine dar şi în rău.

X.

    Au trecut 26 de ani de la debutul meu editorial. Şi aproape 4 decenii de la prima mea prezenţă într-un cenaclu literar. Cunosc viaţa literară locală în amănunt. Acum 4 decenii habar nu aveam cam ce „poeţi, critici,prozatori şi dramaturgi” colcăie în jurul meu. Nici nu-mi trecea prin minte că printre noi există şi informatori la Securitate. Am publicat încă o carte, un miniroman intitulat „Cartelul metaforelor”. Iniţial, a fost scrisă şi publicată în foileton, acum vreo 15 ani, în ziarul”Muntenia”. Acum doar am adus-o „la zi”.E vorba despre şleahta locală de”liricari”, personaje derizorii, megalomane şi grafomane, infatuate şi lipsite de orice orizont spiritual. Textele au supărat încă de când erau publicate în ziar. Chiar dacă nu dădeam numele nici unuia dintre cei vizaţi, portretele lor, destul de străvezii, i-au iritat pe unii dintre aceştia. Mi-au spus-o verde în faţă. Potăile latră, scrisul se aşterne şi mai abitir. Cu un an înainte, în 2011, am publicat două cărţi care ţin şi de bunăvoinţa editorului. E vorba despre „Cântec pentru cel care se râmnicereşte”  –  o selecţie critică din opera lui Constantin Marafet” – şi „Săptămâna de sare”, volum de versuri dedicat aceluiaşi Marafet, dăruit lui, în manuscris, când a împlinit o anumită vârstă. Manuscrisul a stat în biblioteca sa până când i-a venit ideea să-l publice. Am dăruit şi altora astfel de caiete-manuscris, cu versuri dedicate de ziua lor. Mi-i amintesc pe: Gheorghe Andrei, George Vioreanu şi Nicolae Pogonaru. Sunt mai mulţi, dar nu mi-i pot aminti acum. Pogonaru chiar a tipărit cartea pe care i-am dedicat-o.

11.

     De vreo câteva luni, câţiva ziarişti insistă să plec din fabrică, să le devin coleg de redacţie. Soţia mea e bolnavă de cancer mamar. A fost operată de două ori. Fabrica în care lucrăm, e pe ducă. Ea e pensionată pe caz de boală. La 14 ianuarie 1991, îmi iau transferul.  Nela e îngrijorată văzând cum scriu până după miezul nopţii, ca să nu mai spun de programul infinit de la redacţie.   M-am luat după un vechi amic de cenaclu, Dan, şi după un fost activist PCR, Nicolae P. Sunt coleg cu ei la un ziar de partid. Am luat plasă! Un ziar al miliţienilor, securiştilor şi foştilor activişti comunişti. Pute toată redacţia. Pe 21 septembrie 1991, îmi moare soţia. Am rămas cu doi copii. Sunt frânt, dat nu mă frâncuiesc nu nimeni. E greu, dar nu imposibil. Ei sunt sprijinul meu, copiii. Se încearcă racolarea mea de către un serviciu secret. Jigodiile caută oameni slabi, cu probleme existenţiale sau psihice. Comportament de hiene. Oricum, redacţia e plină de informatori. Nu există nimic în afara manipulărilor. Am lucrat câteva luni  în această  cocină. O pată neagră în cartea mea de muncă. Am priceput greu despre ce e vorba şi, la 31 octombrie, în acelaşi an, îmi iau transferul la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. Mă angajez ca mecanic de întreţinere. La munca de jos. Tot la cazanele lor. Din lac în drac. Ei sunt peste tot. Ca lăcustele.

XI.

În fine, îmi apare şi mie o carte cu un ”fizic” atletic, „Din capitala mondială a anonimatului”, o antologie de versuri de peste 450 de pagini, în condiţii tipografice de lux, în cadrul unui proiect, la Ed.Tipomoldova, colecţia „Opera omnia”, Iaşi, 2012,la recomandarea lui Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” Buzău, şi la decizia poetului Aurel Ştefanachi. O carte despre care, cu puține excepții,  nu se scrie nici măcar în zona  ferparelor  literare. Înţeleg, literatura română are alte priorităţi. Aceleaşi pe peste şapte decenii. Sunt imun, inafectabil de principiile haitelor. Până şi titlul cărţii îşi merită soarta. Mă simt bine pentru că ştiu cum stau lucrurile. Concret,nu am nimic de pierdut dacă mă şamponez în anonimat. Dimpotrivă! Deranjant e felul în care musca română bâzâie pe crusta Premiului Nobel. Dacă, mâine, ar trebui să mor, şi aş avea de ales, între încă o  zi de viaţă, şi premiul respectiv, aş alege cele 48 de ore în care aş avea destul timp să-mi fac nevoile ultime pe acest fleac artificial. La transfer, pierd peste 1000 de lei.

13.

    Ce vremuri! Am program non-stop. Nația are nevoie de culturalizare. Avem un video cu care, zilnic, dăm filme cu de-alde Van Damme și alte gorile musculoase. Din când în când, și câte un spectacol cu pitici naționali, purtători de sfinctere puse pe portativ, maneliști. De-alde Minune. Sunt supravegheat în continuu, sub pretextul că mi se duce grija. Nu primesc femeile lor, cadourile lor grețoase. Până și-n cimitire sunt doamne mai dihai decât gheișele securiste.  La data de 15 ianuarie 1993, ca de obicei la început sau la sfârșit de an, mă transfer la firma SC ”Cadif-Press”, ca redactor la ziarul ”Muntenia”. Muncesc pe ruptelea, cum se spune. Nici aici redacția nu e pură. Patronul, Gh. V., e un om cumsecade. Din păcate, e înconjurat de frâncuitori de profesie. Se încearcă încă o dată racolarea mea de către un fost securist, unul I.P. Nu e vorba de vreo minune, nu sunt vreun partizan din munții patriei. Îl duc cu preșul, îi descopăr ”asociații”. Unul e șef la ziar, altul ”patriot” din naștere. Îi prind la grămadă, la ispită, și se termină totul. Ce observ, toți ăștia care au lins vome secrete sunt de o lașitate cosmică. Au curaj doar cânt te pot omorâ fără să-i vadă nimeni. Criminali inclusiv când se ocupă cu soarta spermatozoizilor risipiți de cetățeni. Și asta nu e nimic!

XIII.

    Tipăresc volumul ”Nume și cărți”, la Rafet, în 2009. O sumă de cronici de întâmpinare. Nu primesc mulțumiri nici măcar de la cei mulțumiți. O chestiune tare ciudată. Dintre cei aproape 100 de autori prezentați, vreo 3-4 mi-au devenit dușmani seculari. Tot ei, sistematicii. Nici mie nu-mi convine că nu sunt integrabil, însă am un somn liniștit. Știu îngerii de ce. S-a supărat pe mine până și un poet notabil, descoperit și promovat de George Călinescu. I-am acordat, în liliputana mea carte, doar vreo câțiva qvadrați. Nici nu știu ce să regret, omul sau cartea?

14.

    La 15 aprilie 1994 intru în vrie la ziar. Sunt în conflict deschis cu un ins care, mut și uniform în toate cele, după o săptămână de la angajare, e numit redactor-șef. Simt că e adus aici  de dincolo de firescul profesiei. Îi dau tot ce merită, verbal, firește, și îmi dau demisia în scris. Idiotul abia aștepta să scape de mine. Patronul, într-o discuție de suflet, îmi spune că nu el e șeful ziarului. Știam. Știa toată planeta. Eu am aflat ultimul, ca-n proverbul ”nu știe bărbatul ce știe tot satul!” . Mai târziu, peste vreo doi ani, i-am găsit un loc de muncă acestui necunoscut. Din milă și silă. Vorbesc despre păcatele mele, nu ale acestuia.

XIV.

  1. La aceeași editură ”Rafet”, îmi apare volumul ”Circum-stanțe”. O carte despre aparențele banalității. Grea treabă. Niște tablete, chestiuni de îmbălsămare literară. Nu vreau să critic pe nimeni, nu e felul meu de a fi. Totuși, primesc înjurături en gros, inclusiv de unde nu mă așteptam, din partea unei femei oarecum deprinse cu birjăreala, foarte inteligentă în jos, proastă de la natură în sus, o maimuță accidentată de secolul viitor. Nu prea am reacții. Scroafa îmi dedică o carte, un roman. Sute de pagini. Sunt vesel. Mi s-a belit personalitatea.

15.

    M-am transferat la S.C. „Romsix” S.A. , o firmă nou înfiinţată, care urmează să editeze ziarul „Informaţia Buzăului. Până să expire demisia mea, am forţat nota şi i-am grăbit pe ceilalţi să urgenteze apariţia ziarului. Sunt primul angajat cu contract de muncă. Am un salariu de 140. 000 de lei. La următoarea negociere primesc 170.000 de lei. Ziarul arată foarte bine. Are nerv. Redactor-şef e cel mai bun ziarist al generaţiei mele: Nistor Tănăsescu. Sunt şi destule uscături printre noi. Nu le pomenesc numele, nu are rost să fac celebre nişte jeguri morale. Mă înţeleg bine cu directorul ziarului, Cristian Teodorescu, fost arbitru FIFA. Îmi permite multe obrăznicii, de fapt, doar nişte vorbe ceva mai acide. De treabă e şi patronul publicaţiei, cel mai cunoscut om de afaceri din Buzău, inginerul Constantin Toma, un tip înalt, cu un fizic de luptător de greco-romane, însă foarte iute la minte. Vine la câte o şedinţă de redacţie şi are  un discurs foarte articulat, o combinaţie între pragmatism şi retorica succesului. Îmi place cum gândeşte.

XV.

    Sunt într-o agitaţie publicistică foarte pronunţată. Împreună cu prietenul Dumitru Ion Dincă, scriitor consacrat, susţinem o pagină literară biseptămânală în cel mai titrat cotidian buzoian: OPINIA. Am timp să-mi scriu şi cărţile Îmi apare volumul de proză scurtă „Trilogia singurătăţii”, câteva zeci de tablete cu tematică socială sau texte dedicate celor din jurul meu, scriitori sau artişti în general. Tablete frumoase, adevărate omagii făcute cu inocenţa omului care nu ştie şi nu poate să urască sau să invidieze. Mai târziu o să regret această bunătate prostească. Acum încă mai cred în oameni, în bine. La serviciu, lansez cărţile acestor ”prieteni”, le organizez medalioane literare, le satisfac orgoliile, infatuările etc. Unii îmi pun condiţii, ceva de genul”Dacă îl mai chemi pe cutare la aceste manifestări, noi nu mai venim”. Nu înţeleg de unde atâta ură şi intoleranţă. Peste ani, aceste caracude vor deveni amici. Flatulențe literare. Cine se aseamănă, se adună. Primesc invitaţia de a colabora la o revistă cu un nume milităros. Refuz. Nu am timp. Securistul care a înfiinţat revista îmi va plăti cu vârf şi îndesat acest refuz. Aşa e la ei.

16.

    Pe 1 februarie 1995 îmi iau transferul. Mă întorc la Gheorghe Vasile, la ziarul „Muntenia”. Sunt primit boiereşte. Patronul mă întreabă ce salariu am avut la ziarul de la care am plecat. 170.000 de lei. Ziarul acestuia apare de 3 ori pe săptămână.  Am senzaţia că vrea să-mi dea mai puţin decât dincolo. Încerc să îi explic ceva. Mă întreabă dacă îmi convine să primesc 215.000 de lei. E incredibil. Gh. V. e cunoscut pentru „zgârcenia” sa calculată. Înţeleg că îmi apreciază munca şi loialitatea. Înainte de apleca de la ziarul său, data trecută, ca să zic aşa, am cerut un salariu mai mare. Nu s-a putut. L-am anunţat că plec, m-am purtat corect. Ceilalţi din redacţie, vreo 10 inşi, au plecat peste noapte, din senin, cum se spune. Omul a fost foarte afectat de această trădare în grup şi a trimis vorbă la redacţia cealaltă, la „Informaţia Buzăului”, că nu-l va primi înapoi decât de Marin Ifrim. Am priceput mesajul şi am reacţionat ca atare. Întotdeauna mi-am muncit onest fiecare leu din salariu.  Sunt mai sărac decât Ion Creangă. Dar nu cerşesc, nu fur şi nu mint. Tocmai din aceste motive unii nu mă pot suporta. Uneori amplific sentimentele acestora şi mă fac şi mai de nesuportat. E o mare şi rece satisfacţie să spui cuiva ce gândeşti despre el. E terapeutic. Mai greu e să spui cuiva că-l iubeşti. Parcă ai plăti ceva ce costă enorm! Te doare gura!

XVI.

    Îmi apare volumul de tablete ”Portrete în bleu marin”. O carte la care țin foarte mult. Pe coperta I-am pus poza lui ”Valorică”, ultima mea ispravă conjugală, fiul mei Valeriu. O poză ”în picioare”. Valeriu are doar patru ani. Culmea, cartea apare la editura unui ins cu care voi avea conflicte grele, prostești din partea acestuia. Se poartă corect și, după o discuție dură, îmi aduce aproape tot tirajul cărții. Am dat cartea gratuit oriunde am avut ocazia. Apoi am incorporat-o în volumul ”Trilogia singurătății”. Nu-mi dau seama de ce, însă simt că îmi scade ”pofta” de scris. Nu cititorii sunt de vină. Eu am niște cititori cu care mă simt înrudit spiritual. Majoritatea sunt și ei scriitori. Rude de sânge albastru! Mă înjură cei care nu mă citesc. Copii de moașe comunale, care acționează din reflex matern, luând în calcul doar ce spun mamele lor, când ajung acasă, după vreo naștere a vreunui copil făcut cu vibratorul. Mi-e silă rău de tot de asemenea specimene cu vocație inclusiv politică. Aș vrea să am intuiția lui Paul Ioachim, care, prin 1997, văzându-mă în compania unui ”amic”, m-a tras de-o parte și mi-a spus foarte părintește”: ”Stai departe de insul ăsta. Are toate calitățile unei jigodii profesioniste”. M-am convins repede de spusele lui Ioachim.

MARIN IFRIM