Plouă-ncet şi rar şi-i ceaţă peste tot şi-n mine plouă
Şi mi-e dor de firul ierbii şi de marea ruptă-n două:
O jumate-mbrăţişată de-asfinţitul verii-albastre
Şi o alta ce aleargă înspre ţărmul clipei noastre.
Iarna mi-a pătruns prea crudă până-n carne şi în oase
Şi mi-a ros visele toate învelite în mătase;
Igrasia ca un şarpe s-a încolăcit pe braţe
Şi exultă de plăcere în grimase de paiaţe.
Inundaţii mari în irişi, lacrima de sânge ţipă
Că se scurge viaţa-n valuri, face Dumnezeu risipă
În clepsidra-n care timpul în galop goneşte-ntruna
O secundă rătăcită ce şi-a franjurat cununa.
Plouă-a mine, că sunt toamnă şi sunt iarnă cum mă ştie
Versul meu sătul de ploaie şi de-atâta elegie;
A plecat şi el de-o vreme-n cârd de păsări călătoare
Îl aştept cu primăvara şi-un buchet de lăcrămioare…
Violetta Petre
azi – 13.02.2016