Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Violetta Petre: Fundul de ochi – fragment de roman

Violetta Petre: Fundul de ochi – fragment de roman

 

Cânta cu ochii ridicaţi spre cer,  parcă implorând divinitatea să coboare asupra ei, o fărâmă de albastru; împreună mâinile a rugăciune şi continuă să invoce îngerii în plângerea ştiută numai de ea şi frica ce se insinuase în zorii zilei…

Se trezise într-o nelinişte apăsăstoare ce-i răscolea din ce în ce mai dureros, pacea din somnul nopţii, singurul moment în care uita tot…
Ţipete amestecate cu lacrimi şi înjurături năvăliseră ca o furtună peste fiinţa delicată ce-şi pierduse visele pe care le răstălmăcea la fiecare trezire…
-Nelu, vino repede! Gigi nu mai respiră! Doamne, nu face asta! Te rog!
Ţipetele mamei îi împungeau creierul şi ar fi vrut să fugă pe câmpul cu albăstrele să nu afle ce va mai fi…Tatăl Genţiannei înjura de zor…aşa ştia el să le aline zbuciumul în momente de durere…Nu suporta ca cineva sau ceva să-l scoată din ale lui…avea, zilnic aceeaşi traiectorie, aceleaşi mişcări, aceleaşi conversaţii şi orice deviere îl transforma într-un călău.
-Dumnezeul mă-tii de toantă! Numai tu eşti de vină! L-ai dus să-l împărtăşeşti pe frigul ăla! Tu cu biserica ta,  cu prostiile tale! Acum descurcă-te singură! Pe mine nu mă interesează!
Anica, îl luă pe Gigel, înfăşurat într-o pătură şi fugi pe uşă fără să mai scoată un cuvânt; doar suspinele mamei răzbăteau până la ea, lovindu-i sufletul scăldat în lacrimă…
-Doamne, nu ne pedepsi! Că doar la tine am fost!
Erau Sfintele Paşti şi Anica îşi primenise cei doi copii şi plecase la biserică pentru împărtăşanie…Era cam frig afară; un vânticel rece intra obraznic prin hăinuţele noi şi subţiri cu care îi gătise, ca în fiecare an…Gigel avea un fesuleţ alb din aţică pe cap, croşetat de Anica..Scâncea de frig şi somn…

Anica se întoarse de la spital fără Gigel…venise să îşi ia cele de trebuinţă pentru internare…avea în ochi adunată toată disperarea unei lumi; frica îi schimonosise chipul frumos şi nu scotea nici un cuvânt…
-Mămică, une este Gigi? Eu ce mă fac singurică? Cu cine rămân? Cât o să stai acolo?
Întrebările curgeau odată cu ploaia de lacrimi din albastrul cerului fetei…
-Fata mamii, vezi şi tu ce faci! Te duci la bunică-ta, nu ştiu! Gigi e bolnav rău, are meningită, o să plec cu el la Constanţa şi nu ştie mama cînd ne vom întoarce şi cum…trebuie să fim pregătiţi pentru ce e mai rău, draga mamii!
-Dar, eu nu vreau la bunica! Ştii că nu mă iubeşte…tata nici el nu mă are la suflet…şi eu ce mă fac?
Anica simţi disperarea din glasul fetei de numai 7 anişori, dar nu avea nici o soluţie…era preocupată de viaţa băiatului ei, care nu avea şanse să trăiască…Era ca în transă, ca o fantomă în Purgatoriu. De ce trebuia să se întâmple aşa ceva? Avea o viaţă anostă şi nici o bucurie, decât cei doi copii frumoşi, Genţianne şi Gigel…îi iubea ca pe ochii din cap…şi acum era la un pas să piardă unul din ei.
-Puiul mamei, te rog frumos să mă asculţi şi să mă înţelegi, da? Gigi trebuie să scape şi eu trebuie să fiu lângă el…are doar trei anişori.Roagă-te pentru el şi pentru noi, să fim împreună! Roagă-te tu să nu ni-l ia bunul Dumnezeu la cer!
Îşi sărută copila şi plecă în fugă spre un destin neştiut şi plin de meandre, suferinţă, lacrimi, îndoieli, incertitudini…

Un an de zile s-a scurs, un an ca o moarte…ceva din Anica murise la capătul fiului ei mai mult mort decât viu…îi descleşta dinţişorii cu linguriţa ca să-l poată hrani din nou, normal…Stătea între perne, nu mai mergea, nu vorbea…Aşa s-a întors Anica acasă, cu şiraguri de sticluţe goale de penicilină( jucăriile copilului) şi cu 10 ani mai bătrână…Ridurile îi brăzdau pielea fină de altădată şi privirea îi era pierdută dincolo de realitate , undeva numai de ea ştiut…
Genţianne s-a obişnuit greu cu noile feţe ale mamei şi fratelui ei, căci erau altcineva, necunoscuţi, închişi în ei, nu mai comunicau şi ce era mai greu de suportat era tristeţea lor, întipărită pe chipurile lor ca o mască a veşniciei…
Odată cu reîntoarcerea acasă a celor doi începea un nou capitol din viaţa Genţiannei…o perioadă dificilă, cu responsabilităţi mari, deşi avea dor opt ani: Gigel rămînea doar în grija ei…
Singura clipă, doar a ei era atunci când , ridicând ochii spre cer implora un dram de albastru spre limpezirea incertitudinilor din drumul său…

Violetta Petre
azi – 13.02.2016