Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Daniela POPESCU: VERSURI (1)

Daniela POPESCU: VERSURI (1)

A RĂSĂRIT SOARELE AZI DOAR PENTRU MINE

A răsărit soarele azi doar pentru mine.
Şi-a făcut loc pe după norii plumburii.
A dat viaţă himerelor, a topit zăpezile-mi alpine,
Mi-a copt strugurii, rămaşi neculeşi printre vii.

Azi am zâmbit fără rost la trecătorii grăbiţi.
Îmi face bine iluminarea de-o clipă a feţelor reci.
Sunt cerşetorul ce-şi schimbă ruşinea-n arginţi
Şi-n apă curată văi de suflete seci.

Azi am trăit copilăria-ntr-un ceas
Am primit o solie de zâmbet şi-o dau mai departe.
Sunt călătorul ce caută febril un popas,
Pe care-l găsesc adesea într-un gând de departe.

Iar tu, cel ce-mi dăduşi, prin zâmbet, lumină,
Eşti soarele pasului meu străin, efemer.
Mi-ai făcut din toamna asta, grădină
Şi aşa te păstrez, pe al prezentului cer.

AM ADUNAT CORĂBII ÎNCĂRCATE

Am adunat corăbii încărcate
Cu aur de douăzeci şi patru carate
Şi le-am dat la schimb pentru o mână de sare,
Scoasă din adâncuri de mine, nu de mare.

I-am întins apoi mării o cursă,
Pentru despicarea apei prea scursă
Prin mii de fante de false carene,
Împotmolite în nisipuri eterne.

Şi marea s-a făcut că mă crede,
Şi la mine năvalnic nu se repede,
Cu alge încercă însă a prinde
Toate năzuinţele mele avide.

La târguiala aceasta ciudată
Fu martor o sticlă cu eticheta pătată
De roşu şi-azur în tonuri de sepie beată
Şi-un şir de cuvinte adunate în ceată.

Ele îmi fură apoi şi nuntaşi,
Mărşăluind în ritm de val nărăvaş
Spre ţărmul cu ochi de cetate
Ce toate văzu şi ştie de toate.

Pe mare-n furtună, nebun negustor,
Îmi zălogii ziua pe-un zbor de cocor
Şi văzui dedesupt vrerile-mi ninse
Covor pentru paşi spre zările-aprinse.

Şi, obosit, poposii pe nisip, la amiază,
Şi adormii vegheat de-un şarpe şi-o barză,
Iar trezirea îmi fu fără şuier de val,
Dar şi fără durluit de caval,

Căci aurul la mine iarăşi se-ntoarse,
Să-mi piardă şi visul cu şoaptele-i arse.

LA CUMPĂNA CEASULUI-AN (1)

Se uită mama lung spre vale,
Cu ochii ei de azur sfânt,
Cu dorul ce-a bătut cărare
De-atâta zbucium în privit.

Nici astăzi fata mea nu vine!
La ce-ar veni? La mărăcini?
Se-nchide ploapa-i cu suspine,
Fără a găsi nimănui vini.

La poarta cu vopseaua veche,
Se-aşează binişor pe piatră,
Statuie vie, nepereche,
Al unui timp lăsat la vatră.

*

Ridică-te, patrie scumpă, la veghe,
Ridică-te la un nou început!
Străinii te vor pusă în zeghe,
Dar tu te fă din nou de temut.

Acoperă-ţi fii sub aripi, i-adună
Cum cloşca puii, în ceas de furtună,
Şi-ntoarce orologiul să sune,
La miezul nopţii cu lună.

Adună-ţi fărâma de vlagă la piept
Şi suflă-i puteri de titan,
Şi fă să strălucească ce-i drept,
La cumpăna ceasului-an.

PREA OBOSI JELANIA-N LEAGĂN

Prea s-a oţetit vinul în teascuri,
Prea s-a ascuţit fierul în rană,
Prea s-a aruncat dreptatea în vreascuri,
Să încălzească o sobă străină.

Prea s-a lustruit piatra sub paşi,
Prea a crescut buruiana cât casa,
Prea s-a-nfăşurat vrerea-n vrăjmaşi,
Prea se cere bătută iar coasa.

Prea s-a uscat gâtul de strigăt,
Prea s-a-ncovoiat spinarea de lipsuri,
Prea s-a-nveninat condeiul de plânset,
Prea sunt multe fără-nţelesuri.

Prea obosi jelania-n leagăn,
De prea torida verii-nfăşare,
Ce mult râvnim la ploaie, la reavăn
Şi ce departe s-a dus orice răcoare!

Prea străină-i doina în crânguri,
Prea cu jale suspină-n amurg;
Prea s-au pitulat peştii în râuri
Şi apele prea trudite mai curg.

Prea încovoiată spinarea,
Sub mii de bice la boier pe moşie
Şi prea s-a scurs până şi lumânarea,
Din sfeşnicul tău, Românie!

MIRACOL VIU DE ALBĂSTRELE

Inima mea din crengi de alun,
Un dor pribeag îmi doarme-n plete!
Bogată-i haina ce-o adun,
Izvor în pustietăţi ascete,
Torcând din ani, năvalnic, sur,
Un chip în sute de portrete,
Liman de zbor viteaz şi pur.

Mai cântă marea-n valuri line,
Ecoul zguduie abisul,
Umplând de necuprins atinsul,
Far în lumina care vine,
Rupând zăgazuri şi hotare.

Urzită-i calea mea cu stele,
Miracol viu de albăstrele,
Ocean de zâmbet şi candoare,
Sărut de răsărit de soare.

ŢI-AI AŞTERNUT CAPUL PE BRAZDA INIMII MELE, TOAMNĂ !

Ţi-ai aşternut capul pe brazda inimi mele, toamnă!
Mi-ai adus dansul frunzelor din amintiri,
Mi-ai fluturat evantaiu-ţi de serenissimă doamnă,
Străfulgerată de două irepetabile iubiri.

La glasul norilor tăi, somnambulic, am ieşit pe terasă
Să respir o himeră din câmpul meu cu ciulini,
Să fiu iar copilul ce întârzie de fiecare dată la masă,
Chiar dacă acum, întârzii să mănânc printre străini.

De valsul frunzelor tale în ploaia rebelă, mi-e dor,
De săgeţile-stoluri ce se-depărtează spre sud,
Până şi de ciorile-ţi, când croncăne speriate sub nor,
Mi-e dor, aşa cum tânjesc veşti mai bune s-aud!
ADAM

Adam ar fi putut cingătoare din şarpe,
Să-şi facă, ascultând vocea divină,
fără a privi spre fructul oprit.

n-ar mai fi fost alungat din paradis,
ci ar fi rămas singur
neştiind să miroase o floare.

Dar alese s-arunce propia-i vină,
De amnezie de evocare, lovit.
Pe Eva, după ce, muşcând,
Printre copaci s-a ascuns.

Apoi a ales să privească,
Să asculte glasul străin
Şi, pentru Eva, a ales să muncească,
Nu să verse asupra-i venin.
—————————————————-

POPESCU Daniela
Madrid, Spania
15 februarie 2016