de singurătate
singurătatea-i o bătrână uscată
învelită în haine cernite
mă împrumută uneori
cu lacrimi curate
îmi cere să îi acopăr
ochiul de pasăre
zic :-ia, neîmblânzito!
(o ademenesc pe drumul pieirii
cu miresme edulcorate)
E-uri nocive îi străbat sufletul pierdut
și sunt gata să îmi dezbrac
pielea sticloasă cât
să-mi petrec umărul uitat
prin apa sfințită a oglinzilor
să nu mă plângi, Ely!
mâna mea o să se decojească
pentru încă o rugăciune
în templul umbrelor
se va face iarăși frig.
-să nu mă plângi!
doar bate-mi cuie la
capăt de gânduri
ca să te mai pot aprinde
când îți suflu în aripi
e timpul tău pentru un ultim salt
până la cer n-am să îți mai uit numele
aruncat haotic pe nourii de plumb
și nici mâinile tale moi care îmi sapă
adânc în primăvara asta a crucilor de lemn,
ascunse. la mine în coaste
e un gol fără de margini.
-să nu mă plângi! zic
doar lasă-mă-n ferestre
acolo unde s-au copt gutuile
prea mult am să te strig
în toate limbile uitate
și templul o să îți redeschidă calea
treaptă cu treaptă genunchii tăi
vor învăța să zboare
-să nu mă plângi,
când trupul meu o să
se decojească felie cu felie
ca o puzderie de umbre!
poetul de hârtie
taie cu o sabie
de lemn inima cerului
scapără stropul
de amnar.
poetul răscolește
cu aripa stinsă
în palma mea
răsar miile de umbre și
umbrele-mi stinse îi
dezgroapă chemarea
cu o mână pironită
în cer ascut
limba ruginită
a orologiului mut.
(și-n ochiul meu ninge,
și palma-i îmi plânge.
mi-e trupul de lut,
mi-e aripa sânge
de n-am mai știut)
Dorina Neculce
![]() |
Referinţă Bibliografică |