Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TRADIȚII » DRAGOBETE » FLORA CĂRBUNE: Legenda lui Dragobete

FLORA CĂRBUNE: Legenda lui Dragobete

De veacuri, tradiţiile neamului nostru s-au păstrat în memoria poporului, împletindu-se în diverse povești, cântece și legende. Unele s-au transmis pe cale orală, altele au fost sculptate în stânci, aducând mărturie peste veacuri, despre acest popor harnic, curajos și pătimaș în iubire. Pentru că azi este Sărbătoarea Iubirii, am să vă povestesc legenda lui Dragobete care, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal și… că însuși Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea, cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura și cu buzele roșii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui și avea o turmă de mioare pe care o ducea zilnic la păscut în poienile cu iarbă fragedă.

Într-una din zile, vrăjită de culorile delicate ale florilor și de miresmele lor îmbătătoare, a înnoptat pe malul lacului din care își adăpa mioarele. Era o noapte cu lună plină și Dochia a adormit pe un pat de flori, surâzând în somn. Pe la miezul nopţii, când fata dormea dusă, din adâncul muntelui s-a ridicat un nor de ceaţă care a acoperit lumina lunii și a învăluit într-o tandră îmbrăţișare trupul fecioarei adormite… A doua zi, când a deschis ochii, soarele era la amiază. Trezită ca dintr-un somn lung, a privit împrejurul ei, și totul i se părea schimbat. Pe buze mai purta încă… mireasma delicată a unui sărut. Neștiind ce-i cu ea, s-a privit în oglinda lacului, iar pădurea a început a fremăta și un glas duios de fluier se auzea în depărtări…

Viaţa și-a continuat cursul normal, dar Dochia nu știa ce se întâmplă cu trupul ei, care se schimba… din zi în zi. La 9 luni, de la întâmplarea cu Ceaţa, pe 24 februarie, a venit pe lume Dragobete. Ursitoare și nașe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna și Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos și mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor și tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos și i-a dăruit copilului căldura iubirii, împlinirea dragostei și dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier care să-i ţină de urât, dar care să-i și înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârșit, nașa-Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roșu… cusut cu perle albe ca neaua. Straiul era astfel conceput, încât creștea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat.
Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea și ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul îi frigea ca jarul. Era un flăcău vesel ce cânta din fluier și iubea fetele care îl priveau ca pe un zeu. Fecioarele care îl întâlneau și îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Tot bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de fete. Pentru că nimeni nu știa cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul Muntelui, în timpul împreunării cu Dochia, când acesta s-a transformat în ceaţă… Adevărul este că o perioadă de timp nimeni nu l-a mai zărit pe fecior și nici nu i-a mai auzit cântecul fluierului. În creierul muntelui, într-o peșteră pe ai cărei pereţi creșteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenușii, roz și violet, trăia un bătrân înţelept. Pe când păștea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu acest Înţelept care i-a spus pe nume și l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de surpriză, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoștea plantele de leac, știa a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice.

Când a revenit în lume, aceasta l-a primit cu braţele deschise. Mai mult ca oricând, trezea iubirea în inima fetelor, călătorea cu viteza gândului și se înfăţișa acolo unde era chemat… Bărbaţii îl îndrăgeau și ei. Nimeni nu știa care este secretul care-i făcea pe bărbaţi să-l placă și să nu fie geloși pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân a dezvălui secretul. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat… și-i învăţa secretele iubirii. Totul se făcea sub jurământ… Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât, avea peste 100 de ani, și considera a nu se mai afla sub jurământ.

Legenda spune că după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu și de la mamă la fiică, Spiritul Muntelui și-a chemat copilul la pieptul lui. La cererea tatălui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete zis și Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară…

Şi în mileniul trei, unele fete chiar și femei ale acestui popor, mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin năvalnic. E un semn de preţuire și de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, „zeul” Iubirii la români.

Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioșii povestesc că ar fi devenit o babă rea și încăpăţânată. Ei mai spun că în luna martie ar fi îmbrăcat 9 cojoace și a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-și da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău și i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veșnic împreună. Iubirea nu moare!


Etichete: