Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TRADIȚII » Mărturisirea de Gheorghe Angheluţă (de DRAGOBETE)

Mărturisirea de Gheorghe Angheluţă (de DRAGOBETE)

Cică, trăia odată, într-un sat de pe la noi, un flăcău mândru şi harnic, pe care îl chema simplu, Dragoş. Dacă, despre cinstea şi hărnicia lui nu se făcea mare caz în Novaci, munca şi cinstea fiind pe atunci, însuşiri pe care tot românul le avea, despre felul cum arăta, se dusese vestea şi se vorbea despre el, în cel puţin zece-douăzeci de sate, aflate de jur împrejur.

Noi, n-o să încercăm să-l descriem, însă ca să vă faceţi o idee, vă pot spune că numai dacă îl asemuim şi-l punem pe Dragoş alături de „Feţi frumoşii” din poveştile noastre dragi, ne apropiem de adevăr, altminteri nu avem despre ce vorbi.

Şi dacă, la felul cum se prezenta, falnic şi plăcut la chip, mai adăugăm şi celelalte calităţi pe care le avea, nu v-a fi pentru nimeni de mirare faptul, că ceilalţi flăcăi din sat, de la mic la mare şi-l aleseră drept căpitan şi model de urmat în toate.

Ba, se mai spune că în acea vreme, dacă un părinte din sat, sau dintre cele aflate în jur, îşi întreba copilul ce vrea să se facă când v-a creşte mare? acesta, fără să stea prea mult pe gânduri, cu ochii strălucind de bucurie, răspundea:  – Ştii taty, când o să cresc mare, „vreau să mă fac, ca nenea Dragoş”! spre supărarea trecătoare  a unora care, fie vorba între noi, nu prea le convenea acest lucru, ştiut fiind că orişice tată îşi doreşte ca fiul său să-i semene, după cum se pare, într-u toate. Păi, cum altfel? Se poate!

Ceea ce v-am povestit până aici, pentru tânărul Dragoş,  era parte bună a lucrurilor care i se întâmpla datorită statutului său de „bărbat bine”. Partea proastă a lucrurilor, nu venea de la unii semeni care l-ar fi putut invidia pentru toate darurile cu care era înzestrat ci, aşa cum s-a întâmplat, de-a lungul timpului, mai peste tot în lume, necazurile veneau din cealaltă parte, din partea opusă, de la fete şi femei, adică.

Trec sub tăcere faptul că, şi printre femeile măritate erau destule care declarau, fără nici o reţinere, că simţeau faţă de Dragoş o anumită slăbiciune, când acesta se nimerea să fie aproape de ele. Dar, temătoare să meargă mai departe, se opreau aici. Cu tinerele domnişoare însă, era cu totul altceva. Pot afirma fără să greşesc, că nu era fată în sat care să jure că nu i-a aţinut acestuia măcar odată calea, că nu l-a invitat în horă, având o anumită intenţie în gând s-au, atunci când au avut ocazia, să nu încerce –folosindu-se de: părul de pe cap, de sprâncene, de nas, de buze, de gură, de sâni, de ce avea ea mai de valoare şi, de alte o mie de tertipuri pe care doar femeile le scot la bătaie atunci când e vorba să seducă pe vre-un bărbat – să nu încerce, zic, să-l cucerească.

Văzând că nici una dintre ele nu reuşeşte să-l prindă în mreje, de ciudă, vorbindu-se, au făcut împreună o înţelegere. Au stabilit ca cea care v-a reuşi să primească, dovedit sau recunoscut, de la Dragoş cel puţin un sărut, aceea v-a primi drept premiu, doi juncani, pe care îi vor cumpăra cu banii strânşi, la un loc, de către cele care acceptaseră să ia parte la această conspiraţie.

Cinstite sau necinstite, vreau să aflaţi că toate mijloacele folosite în această uneltire, de către cele care au pus la cale aranjamentul au dat greş. De ce au dat greş? Pentru că, aţi ghicit, tânărul Dragoş iubea deja pe cineva. Iar fericita, nu era alta decât Elisabeta, fata cea mică a familiei Plugaru din Novaci, gospodari de frunte în sat.

De dragul ei şi a cinstei care îl caracteriza, tânărul, conştient de capcanele pe care încerca celelalte fete să i le întindă, ca să scape şi să le pună la punct îi zise, într-o zi, uneia dintre ele:

– Tu, nu vă mai chinuiţi atâta, că eu n-o s-o trădez sub nici un chip pe Bete a mea, aşa o alintau părinţii şi aşa îi plăcea şi lui să-i zică, nici măcar cu un sărut. Aşadar, vedeţi-vă, de treburile voastre!

Cum însă fetele nu au găsit de cuviinţă să se lase de urzeli, Dragoş căută să le dea o lecţie, atât lor, cât şi altora de aceiaşi teapă.

Vorbind dinainte cu Bete şi cu o altă persoană, după joc, în plină horă se lăsă sărutat şi strâns în braţe, de cea mai săracă fată din sat. Răspunzând cu acelaşi gest în faţa întregii adunări, intrigantele, nu au mai avut altceva de făcut, decât să-i dea acesteia, ca premiu, cei doi juncani. Să se căiască un timp, după care să o ia de la început, până când feciorii cu care erau în vorbă, nu le-au pus la respect.

Dragoş a făcut acest lucru, nu pentru că celelalte fete ar fi fost mai puţin frumoase decât draga lui ci, pentru că aşa înţelegea el că este cinstit şi drept, ca în legătura de dragoste dintre el şi Bete, să nu existe nimic care să o umbrească, nimic care să o întineze. Această atitudine, dreaptă şi corectă, îl onora peste măsură, îi dădea mai multă încredere în sine şi, sigur fiind că şi iubita lui se comportă la fel, îl făcea să se simtă, puternic şi mândru, ca un zeu.

Se cunoşteau din copilărie. Dar, de abia, când Bete îşi făcu intrarea în lume şi se prinse pentru prima dată în horă, iar Dragoş o invită la mijloc şi o îmbrăţişă când se termină dansul, când îi şopti la ureche: – Ştii, mi-ai căzut dragă! când aceasta la rândul ei îi răspunse, roşie toată la faţă: – Şi tu mie! de abia atunci descoperiră cu uimire, că ei doi se cunosc de multă vreme, dintr-o altă viaţă, viaţă în care au fost legaţi şi au trăit împreună o dragoste plină de împliniri. Dragoste, pe care doreau s-o retrăiască, din nou, aici şi acum, cu aceiaşi intensitate şi plenitudine ca în trecut.

De atunci, nu s-au mai despărţit. Nu s-au despărţit în sensul că, ori şi unde s-ar fi aflat fiecare dintre ei, gândurile, neîngrădite de nimeni, lăsate libere să zboare, îi duceau totdeauna, unul către celălalt.

Şi aşa, vremea se scurse şi se tot scurse şi iată că sosi şi ziua când au hotărât să se ia, să se mute la casa lor, să trăiască la un loc.

După datină, cum era firesc, Dragoş, găsind un moment prielnic, li se adresă părinţilor săi, astfel:

– Tată şi mamă, să ştiţi că vreau să mă însor! Mireasa mea, o cunoaşteţi, îi fata cea mică a lui N. Plugaru, din sat de la noi, Elisabeta. Vă rog, să-mi daţi încuviinţarea şi să mă blagosloviţi!

Părinţii, care mârâiseră şi în trecut, când aflară cu cine umblă feciorul lor, dar nu-şi dădură atunci, pe faţă, nemulţumirea, de astă dată răbufniră furioşi. Mamă-sa, mai întâi:

– Ce face, mă? Tocmai cu târâtura aia vrei tu să te legi la cap? Ce, nu mai sunt alte fete în sat? I-auzi colo! Mai bine moartă, ai auzit? decât s-o văd pe moţata aia la mine-n casă! Moartă!

– Bine, bre! îţi mulţumesc, am să ţin minte! spuse Dragoş supărat, după ce maică-sa încetă să-şi verse năduful. Dar dumneata tată, ce zici? întrebă, uitându-se la acesta.

Neguros, taică-său îi zise:

– Ţi-a spus maică-ta destule, dar îţi mai spun şi eu! Casa pe care ţi-am ridicat-o cu mâna mea, îi pun foc dacă te iei cu trădătoarea aia! Sper, ca-i înţeles! Da!

După aceste răspunsuri atât de dureroase, răspunsuri la care, nici în ruptul capului, nu se aştepta a le auzi, abătut Dragoş se duse să-i spună şi lui Bete, cele petrecute.

În urma discuţiei, nepricepând nici unul dintre ei, de ce părinţii lui Dragoş se opun cu atâta înverşunare căsătoriei lor? fata spuse:

– Lasă, nu fi trist! îi zise. Am să caut să descopăr eu misterul acestui refuz. Aşteaptă-mă aici, mă duc s-o întreb pe mama! Şi, după ce se despărţi, cu un sărut, de iubitul ei, se duse la aceasta.

Luată pe nepregătite, maică-sa o alungă cu vorbe grele, dar cu toate astea, Bete nu se lăsă.

– Gândeşte-te, că-i fericirea mea în joc, mamă dragă, nu mă lăsa! Fă-mă să înţeleg şi eu, de ce nu mă vor alde Novac? că, slavă domnului, pământ mai mult ca noi, nu au, casă mai mare ca a noastră, nu au şi nici animale în curte, nu! Atunci, ce au ei contra mea? când se ştie bine în sat, că nu sunt o leneşă şi, că nici numele nu mi l-am făcut de ocară.

Mamă-sa, care între timp se mai liniştise după cele spuse de Bete, uitându-se ca să vadă dacă nu cumva îi este bărbatul prin preajmă, oftând adânc, grăi:

– Să-ţi spun… mi-e ruşine! Să nu-ţi spun… mi-e teamă că vei face şi tu aceiaşi greşeală ca şi mine… aşa că mai bine îţi spun!

Cât am fost fată mare, până a nu fi luat în armată, am fost în vorbă cu Vasile, cu Novac, tatăl lui Dragoş al tău.

Deşi la plecare m-a rugat să-l aştept până se liberează, eu proasta de mine, nu l-am ascultat.

– Şi de ce nu l-ai aşteptat mamă, ce s-a întâmplat?

– Ei, mi-a sucit minţile al de taică-tău şi ne-am greşit o dată! Şi, continuă aceasta lăcrimând, nu m-am mai putut întoarce la el. Ce puteam să-i spun? Că…

– Poate te ierta bre, dacă-i mărturiseai adevărul, adevărat.

– He, nu mă ierta! continuă biata femeie dând din cap cu tristeţe. Mi-a şi spus-o de altfel, când  ne-am întâlnit a doua oară, pe ascuns, după ce se însurase şi el. Că nu mă ierta, că nu are încredere, că cine a greşit odată, v-a mai face-o şi altă dată. Şi ca să-mi dovedească că are dreptate, mă dădea tocmai pe mine, ca pildă.

– Aşa deci! Şi satul, lumea de la noi, n-a aflat?

– Ei, au fost unele şuşoteli, pe ici pe acolo, dar atât. Mai departe, nu s-a ajuns.

– Şi tata?

– Taică-tău! Bărbatul află totdeauna ultimul, se zice. O fi mirosit el ceva-ceva, că de multe ori, după aia, l-am surprins cum se uită urât la mine, însă ştiindu-mă vinovată, n-am îndrăznit să-l întreb vreodată, de ce şi pentru ce, mă priveşte aşa?

– Măi, mamă, măi! cum ai putut să faci una ca asta? strigă Bete, dând frâu liber durerii ce-o cuprinsese.

– Diavolul, ispita fata mamei, ce crezi, îi răspunse aceasta cu tărie. S-au poate, adăugă mai încetişor, slăbiciunea noastră de care dăm, uneori, dovadă ca femei şi nu putem face alegerea potrivită, la momentul potrivit, cred mai degrabă c-ar fi de vină. Alta… ce să mai zic!

După această mărturisire, cu inima grea, Bete, se întoarse la locul unde o aştepta iubitul şi-i povesti acestuia, în amănunt, tot ce aflase de la mamă-sa.

În acest timp, Dragoş care o asculta atent, înţelese că atunci când părinţii lui vorbise în acei termeni frivoli despre Bete, nu  iubitei sale erau adresate acele insulte, ci la mama acesteia făceau ei aluzie.

Pricepând acest lucru şi văzând cât de mult suferă iubita sa, o luă în braţe şi încercă, prin vorbe şi mângâieri să-i mai aline, cât de cât, durerea. Când aceasta se mai linişti, ca un om cu multă judecată, îi spuse:

– După toate cele aflate, dacă vrem să mai rămânem împreună, în sat nu mai putem sta. Ca să nu luăm o hotărâre pripită şi să avem mai târziu de suferit, m-am gândit să mă duc mâine, la oraş, la căpitanul căruia i-am fost ordonanţă cât am făcut armată, să-i spun toate astea şi să-l rog să mă ajute… dacă nu poate în nici un fel, măcar un sfat  bun să-mi dea.

– Ia-mă cu tine Dragoşe, nu mă lăsa singură! strigă Bete speriată când auzi ce are de gând iubitul ei să facă. Mi-e teamă! Deodată mi s-a făcut aşa un gol în suflet şi mi-e teamă că n-am să te mai văd. Dacă nu te mai întorci, eu a cui rămân? i-a gândeşte-te!

– Nu se poate, draga mea, să stricăm tocmai noi, buna rânduială din sat şi să dăm apă la moară celor care, deja ne vorbesc de rău. O să mă întorc, stai cuminte! îi zise prinzând-o în braţe şi sărutând-o cu foc. Ai încredere, că mâine seară, Dragoş al tău v-a fi prezent aici cu un cornet mare de bomboane în mână şi, cu două… verighete de aur în chimir. Nu ai tu norocul să scapi aşa de uşor, de un flăcău aşa de prost ca mine! Nu!

S-a dus… şi când s-a întors a aflat cu groază, că o companie de turci care se retrăgea spre ţară lor, din războiul pierdut cu ungurii, trecând prin satul lor, au furat mai multe fete, fete printre care se găsea şi Bete.

Împreună cu alţi feciori, Novaci ca şi el, au plecat după ele, cu intenţia spusă în gura mare, că v-or face tot ce v-or putea şi le vor scăpa pe bietele fete, din mâinile murdare ale oştenilor turcaleţi.

După un timp, ceilalţi au revenit cu fetele, tefere şi nevătămate acasă, pe când el, Dragoş împreună cu Bete a lui, nu s-au mai întors în sat. La ce bun dacă proprii lui părinţi i se pun de-a curmezişul şi nu vor să-l vadă la casa lui. Ţara e mare, vor găsi ei un loc unde să trăiască şi să-şi clădească acolo, împreună, fericirea.

Tot ceea ce v-am povestit mai sus, s-a petrecut în plină iarnă. Nu mai era mult şi primăvara bătea în uşă. Astfel, cu  câteva zile înainte de anul nou[1], pe 24 februarie mai exact, în ziua în care şi păsările ceriului se strâng, stoluri-stoluri,  pentru a forma perechile, în acea zi de sărbătoare, sărbătoare pe care ei o numeau: a  perechilor, a păsărilor, a inimilor sau a sufletelor, după cum îi venea fiecăruia la gură, tot atunci au hotărât şi feciorii şi fetele din satul Novaci, să se adune în curtea şcolii pentru a alege în locul lui Dragoş – cel care împreună cu Bete, le deschidea horele şi se aflau totdeauna, în fruntea lor când mergeau la joc prin alte sate – un alt căpitan.

Noul ales căpetenie, flăcău plin de imaginaţie cum sunt la noi, mai toţi românii, a propus ca de atunci-încolo, în amintirea şi onoarea celor doi, Dragoş şi Bete, sărbătoarea, să se cheme, „Dragobete”! Şi Dragobete i-a rămas numele, după cum vedeţi, de atunci şi până în ziua de azi.

A, staţi că nu am terminat! Tot atunci cică, s-a stabilit ca în momentul în care, un băiat şi-o fată doreau să devină prieteni, îşi dăruiau unul-altuia câte un dragobete. Acesta, mai întâi, era cusut cu arnici pe un petic de pânză, după care umplut cu câlţi, lua forma unei păpuşi nu mai mare decât un deget şi care chipurile, le semăna.

Tot aşa procedau când se despărţeau. De aici şi expresia, care a rămas celebră şi mai poate fi auzită şi azi, mai ales, printre domnişoare: – Ai aflat tu! Tanţa i-a trimis lui Costel, dragobetele înapoi! Îi liber, tu… ş-o pe el!

Până când îmi veţi trimite şi mie dragobetele, dacă cumva m-aţi îndrăgit, până atunci, vă doresc, multă fericire!

Sfârşit!

[1] – Pe atunci anul nou începea la 1 martie.