Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DORINA NECULCE: De vorbă cu omul de hârtie

DORINA NECULCE: De vorbă cu omul de hârtie

Oamenii ne privesc uneori

cu gene încețoșate îi scriu

suntem siguri că ne vor binele
vor mereu să le răspundem la întrebări
așa nu mai merge
mi se strigă mereu mereu
mă întorc în același loc
cu bagajele gata pregătite

aștept trenul

se aude chiar

șuieratul lui ca un plânset nocturn

păsările sufletului

au inimile amuțite

cât de mult te-am iubit

îi scriu

omului de hârtie

o scrisoare umezită

cu lacrimi deșarte

îmi întorc trupul

pe dos

mă privesc

de la mare distanță

numai așa te pot eu iubi

hârtia scârțâie

sub palmele mele

continui să scriu

sufletul lui se închircește

se închircește de

nu-i mai pot vedea sfârșitul și eu

continui să scriu

 

 

 

învăț din limba pietrelor
dorina neculce
îmi schimb cuvintele din 7 în 7 ani,
abandonez un alfabet uitat,
învăț din limba pietrelor
dacă-mi dai voie
mă îmbrac în piele de șopârlă
să-ți cânt un cântec înstelat
cu ochii strânși
și gura încleștată
mi-adun chiar palmele
în semn de rugăciune
vibrează inima
doar la ta chemare
se destramă norii
și-ți desenez pe ape conturul
unei lumi uitate
la margine de țărm
acolo unde amantele așteaptă
împietrite-n gesturi indecente
și se întețește fumul
tras în piept de obosiții mateloți
privesc lumina
de pe ultima treaptă a Turnului Babel,
gândesc secvențial,
legănându-mi picioarele
în ritmul răgușit al tobelor
mă sperii ca un spirit
dosit să-ți fure ochii
să-ți vadă dincolo de gânduri
un trup ce nu a fost al tău
și cerul se mărește
deasupra noastră
ca o cupolă de catedrală
păzită de oastea îngerilor
coborâți cu tolbe pline de săgeți
și în ecouri angeline pier
mult așteptatele cuvinte
Poemul împăcărilor cu Cerul
Îţi scriu pe-o lacrimă de cer: Iubire!
Chiar glasul, azi, îmi este mai sonor,
Dar vine ploaia-n gânduri, iară,
Și îneacă în adâncuri al meu zbor.
Îţi scriu pe-o aripă de stea: Iertare!
Și fruntea vreau să ţi-o ating,
Dar steaua ta alunecă în mare,
Iar eu am obosit să te mai strig.
Îți scriu pe foaia albă, veche,
Răvașe arse, pline de fior,
Dar vântul suflă-n literele mele,
Și mă ascund sub umbra unui nor.