Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DOMINIC DIAMANT: C U A N T I C E

DOMINIC DIAMANT: C U A N T I C E

CU  SUFLETUL RĂN I T

 

Vă urmăresc cu sufletul la gură

Rimând cu fiecare dintre voi

Dragi creatori cu har de la natură

Ce declanşaţi adesea tărăboi

Vă urmăresc pe fiecare-n parte

Cu toată simpatia, solidar,

Şi privilegiat c-am şi eu parte

De un festin regal, atât de rar

Dar, pe măsură ce-mi intraţi în graţii,

Realizez, atât de tulburat,

Cât de uşor şi repede confraţii

Dispar de parcă n-ar fi existat

In goana planetară nebunească

Tehnicizată către viitor

Cine mai are timp să urmărească

Minunăţia unui creator

Cine mai ştie de un… Petre Stoica,

De-un Ivănescu, de-un Sebastian,

De Zilieru, de Brumaru, Noica,

Negoiţescu, Raicu Lucian

Cine mai are chef de cercetare

Şi de antichităţi, afară, doar

De pretendenţii la CV-uri care

Să aibă greutate la dosar

Când vezi că scena este ocupată

De piţipoance şi de impostori

Ce fesele şi muşchii şi-i arată

De-ţi vine să-i aduni şi să-i omori

De-atâta nefirească nedreptate

Hamocul te apucă şi regreţi

Că te-ai născut cu har, spre a străbate

Deşertul cu cohorte de poeţi.

 

***

 

F R A C T A L

 

Oricum m-aş prezenta, prin orice prismă

Şi-n orice mod, că sunt sau nu pe val,

Că-s expirat, că am sau nu charismă,

Ajung tot la ideea de fractal

O zi din viaţă, doar, cum Soljeniţân

A scris despre viaţa lui Ivan

Denisovici, mie mi-ar da prilejul

S-arăt cât sunt de multidiafan

In câte-ncrengături şi ipostaze

Mă pot manifesta prodig-instant

Ca soarele-n puzderia-i de raze

Şi strălucirea dintr-un diamant

Nici David Hilbert nici un Culianu

N-au bătut câmpii când s-au pronunţat

Iar eu confirm, deşi nu am firmanu’,

Că totul e perfect adevărat.

 

***

 

ERETICĂ

 

Când soarta e atât de ranchiunoasă

Cu nimeni, niciodată pactizând

Şi toţi ai mei pământul îl îngraşă

De parcă n-ar fi existat nicicând

Când toate trec ca undele pe apă

Şi se destramă-n ceaţă şi dispar

Iar omenirea singură îşi sapă

Mormântul, frământându-se-n zadar

Atâta frumuseţe şi splendoare

Tezaure de vis, de dor şi gând

Ducându-se absurd cu tot ce moare

Şi nu mai înfioară fremătând

Când vezi că împrejurul tău se cască

Un gol  nemărginit şi fără fund

Iar sufletu-mpietrit rămâne mască

Şi doar fiorii morţii te pătrund

Te-ntrebi de unde vine-această farsă

Cine-a creat-o-anume pentru noi

Şi-o uriaşă flegmă se revarsă

In contul Judecăţii de Apoi.

 

***

 

CA UN BLESTEM

 

Când te trezeşti, uimit de rămâi mut,

Că nu eşti cel ce ai crezut că eşti

Că alţii sunt părinţii tăi fireşti

Ce te-au abandonat de la-nceput

Ca pe-o buleandră, cum de să mai crezi

In însăşi mama care te-a născut ?

Şi când, un pas nu faci, neafectat

De şpaga ce-o plăteşti ca pe-un tribut

Oricărui şmecher, doar că ai avut

Nevoie de un act eliberat

Sau de un ajutor, cum să mai crezi

In orice fripturist neobrăzat ?

Când, imposibil de înlăturat,

Eşti tras în piept de-atâtea hahalere

Ce ştiu doar a pretinde şi a cere

Cu un tupeu de neimaginat

Tu, biată victimă, cum să mai crezi

Flagelul că va fi eradicat ?

 

***

 

DOMINIC DIAMANT