Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Marin Ifrim – poeme… TEATRULUI GEORGE CIPRIAN

Marin Ifrim – poeme… TEATRULUI GEORGE CIPRIAN

Regizorului Bogdan Ulmu, cu reverențe

 

 

Astă seară, la Teatrul ”George Ciprian”:

 

La ora când spectatorii visează sub abajururi aprinse,

Din culise iese ”Mârțoaga” lui Ciprian, Jalousie, iapa sufleurului,

Cu flăcări în nări, lăsând în negre culise toată herghelia herculeană

 

În rândul întâi, ca la hipodrom, dramaturgul pariază

Pe propria sa actorie, pe tot subiectul

Pe toate aplauzele amanetate unui viitor al absurdului

(doar e precursor al acestuia)

 

Nici un actor nu coboară din rol

Nu e timp de odihnă tocmai acum, când somnul seamănă

Din ce în ce mai mult cu ziua de mâine: se joacă până

La ultimul minut de aplauze

 

”Mârțoaga” a fost cândva în ieslea Arhivarului Vasiliu-Birlic

Și a multor alte suflete închiriate de rol,

Ultima dată, pe Chirică l-a bântuit, ca un mag, Mircea Diaconu

 

Un cal troian

 

Unii își trimit cititorii la Ibsen, alții, la  Strindberg și Pirandello

Bine feliați de o penița mistică , vorbă scrisă o dată și bine;

Ciprian, mai mult prin spitale, între două curse de cai

Desenează crochiuri de cai verzi pe bolta cerească

 

Pe hipodromul tablei de șah

Dorm adânc turele, nebunii, regii și reginele, culorile și pionii

Doar caii știu să citească în somn, au învățat prima literă,

Mersul în formă de ”L”

Zăpăcind tot alfabetul pariorilor, la intrarea în ultimul tur

 

O poveste fără niciun cal, nici în culise, nici pe scenă ci doar

În visurile actorilor și ale spectatorilor: un cal troian

Așezat cu migală în drumul pesimiștilor lipsiți de norocul iluziei

 

La ambele capete ale întunericului

 

La plecarea spre casă, toți actorii își lasă personajele

La garderobă. De aici, fiecare – rege sau cerșetor -, întră în

Cartea în care s-a născut, la pagina sa, așteptând în liniște

Următoarea reînviere,  în fața unei mulțimi aproape mistice

 

La plecare, fiecare actor își ia modestia de la garderobă

Și o duce în chilia sa de predicator al umanismului; Eul acela

Căreia unii i-ar mânca sufletul, numai să se tragă de șireturi cu Lear.

La plecarea spre casă, ca spre ultimul drum, o mie de cărți

Într-o singură ființă își cară cuvintele mute, carnea și oasele fâlfâind ca

O lumânare aprinsă la  ambele capete ale întunericului, în culise și între

Cei patru pereți, cu podea și plafon, în enzimele unei singurătăți devorante.

 

 

Marin Ifrim