Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ROMAN » Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Haremul” Partea l

Dr. Cornelia Păun Heinzel: ”Haremul” Partea l

Capitolul   1

Ultimul drum

 “ Din cauza mea a murit? Nu se poate, Bălălău nu a murit! “ își spuse Florica disperată, ștergându-și lacrima imensă, ca de crocodil, ce se prelingea lent, din coada ochiului. Doar crocodilii plâng când își înfulecă prada și Bălălău a fost de data aceasta prada sa.

……………………………………………………………

Bălălău conducea autoturismul său, de culoarea purpurie a sângelui clocotitor, de o maximă intensitate, sincronizat parcă cu cea a vieţii sale zilnice, tumultoase. “Trebuie să rezist să ajung acasă” , îşi spunea Bălălău. În drumul spre casă, plutea ca într-un vis. Un vis negru, de coşmar… un amalgam cutremurător, cu frânturi de imagini înfiorătoare, proiectate de un aparat ce funcționa defectuos, care selecta în mod straniu, tot ce-l măcinase sufleteşte în ultima vreme, dar mai ales scena finală… cea mai şocantă – comportamentul Floricăi. Oare ea n-a înțeles ce a făcut el pentru ea? Că fără el, ea ar fi fost ‘’nimic’’. Știa el, Bălălău că fata asta de la țară nu avea prea multă minte, dar tocmai asta i-a plăcut cel mai mult la Florica. Tocmai pentru asta a ales-o să-i fie director adjunct! Numai aşa putea el să facă tot ce dorea! Nu-i trebuia una prea deşteaptă prin preajmă. Și acum…ce tare îl durea zâmbetul ei ironic, fals, cu un aer superior, ce încerca să-l copieze pe al său, convinsă fiind în mintea ei, că aşa trebuie să se comporte un director! Doar singurul director pe care ea l-a avut în viața ei, ca profesoară, el a fost! El i-a fost singurul ei model de manager de liceu… şi-acum…îl imita întru totul…dar situațiile sunt complet diferite și ce face, nu este deloc potrivit. “Parcă ar fi din povestea aceea cu prostul, pe care tatăl l-a învăţat să ducă vaca de funie acasă şi când l-a trimis la măcelărie, să cumpere carne de vacă, tot de funie a adus-o, târând-o prin praful de pe drumul spre casă“, gândi el.

Bălălău simţi că sângele începe să-i zvâcnească nebunește și că ameţeşte. Ochii i se împăienjeniră. Toate relele din ultima perioadă, îi defilau involuntar, în faţa ochilor…imagini neclare, difuze. Dorea să oprească mecanismul de derulare, dar acesta se încăpăţâna diabolic, să ruleze necontenit. Era deja în stare de semi-conştienţă. Noroc că străbătuse de atâtea ori traseul pe care se afla, încât, gândi Bălălău, l-ar putea face şi adormit. Se simțea rău de la Consiliul Profesoral. Dar era prea mândru, după cum îi era felul, să  spună cuiva. Nu dorea să dea satisfacţie nimănui. Uf! Trebuie să reziste…trebuie         să-şi revină. I s-a făcut rău imediat după ce fosta sa iubită, Florica, ca nouă directoare a colegiului, după ce îi luase locul, îl aduse în discuţie. Figura ei de țărăncuță  ambițioasă, uşor ironică, pe care el o învăţase să o afişeze, nu-i ieşea din minte! Doar datorită lui se afla ea în acest post şi tocmai ea să fie atât de nerecunoscătoare! Chiar după ce n-a mai fost director, tot el a fost cel care i-a aranjat numirea Floricăi. Dar oare ea nu și-a dat seama, de acest lucru? Nu a realizat că, fără el, este numai ceea ce este ea în realitate? Oare nu a realizat, câte a făcut el pentru ea? Dar ea …ca şarpele…  îşi dădu seama de abia acum, cât de mult se înşelase cu alegerea ei.  Pentru o clipă, Bălălău ameţi, totul se întunecă în jurul lui şi crezu că leşină…apoi îşi reveni puţin…

Privi printr-o perdea de ceaţă, merii tineri de pe marginea drumului, care se succedau necontenit. Se uită la ei, de parcă i-ar fi zărit atunci pentru prima oară, deși trecea pe lânga ei zilnic. Cu ochii împăianjeniţi, zări fructele aproape sferice, merele mici, de un verde crud, cu pete minuscule, de culoare închisă, urme ale trecerii prin interiorul lor şi ale celorlalte vietăţi, ce populau fără restricţii, plăpânzii pomi. Pernițe verzi, de diferite nuanțe, de la verdele întunecat, al frunzelor pomilor, la cel mai deschis, al fructelor, învăluiau câmpurile întinse de-a lungul șoselei. Firele subțirele de iarbă fremătau armonios, sub pașii lini, de dans, ai vântului nervos de seară. “Trebuie să am putere să ajung acasă”, îşi repeta în gând Bălălău.

Sunetele armonioase, plăcute, în surdină, ale cântecelor lui Chris Rea îl însoţeau, ca de obicei . Prietenul său cel mai bun, Mihai, îi dăruise CD-ul şi de atunci, nu s-a mai despărţit de el. Îl asculta totdeauna, atunci când era la drum, cu mașina. Mihai i-a povestit că această muzică, armonios îmbinată l-a însoţit pe autostrăzile din Germania, în călătoriile sale. Şi lui Bălălău i se părea că melodiile se potriveau fantastic cu şoseaua străbătută de el, zilnic, cu mersul maşinii, cu zgomotul propriu al motorului autoturismului, cu traseul sinuos, cu urcuşuri, coborâşuri şi curbe variate, ba chiar cu ceilalţi participanţi la trafic. Împreună formau un tot perfect armonios, un întreg…

Pentru prima dată în viaţa sa, Bălălău stăpânea cu greu volanul. Îşi aminti din nou, ceea ce i se întâmplase, în urmă cu câteva ore. Umilinţele și șicanele de care a avut parte în ultima vreme, deveniseră de nesuportat… mai ales că nu era obișnuit cu așa ceva. În ultimii ani, a fost mereu un fel de Dumnezeu – adică ceea ce este în ziua de astăzi, un director de liceu. A putut să facă absolut ce dorea, fără nicio restricţie. Primea bani de la stat cu nemiluita…de nu mai știa ce să facă cu ei…în special, de când a început criza. A pus termopane foarte scumpe, gresie de lux, tablouri, lustre și veioze scumpe, aparatură electronică de înregistrat și filmat în orice colț de sală, în toalete și chiar și-a făcut o sală plină cu oglinzi, unde să-și ducă amantele, să facă amor. “Uf! Ce greu e să cazi de la înălțimi! “. După cei cinsprezece ani ca director de colegiu, când puterea sa era nemăsurată și putea face orice dorea, ce greu îi era acum. Dacă ar fi fost un simplu profesor, poate i-ar fi fost mai ușor! Dar deja băuse din licoarea magică a puterii! “Ce dulce și atrăgătoare este! Crează însă dependență! Te leagă pe vecie de ea! Este ca un legământ cu diavolul! Și ce stare euforică îți dă!. Dar și convingerea că poți face orice…dorești să faci din ce in ce mai multe…orice îti pare posibil!  Odata licoarea sorbită, ești  legat de ea pe vecie, ești pierdut! Nu-ți mai iese din cap niciodată! “, gândi Bălălău. Poate era mai simplu pentru colegii săi, directori sau inspectori, trambulinați de la munca de jos, din simplii muncitori necalificați sau din persoane casnice înainte de revoluţie, direct în funcții de conducere, rapid, devenind peste noapte, cu diplome cumpărate, titulari, cu grade didactice și directori sau inspectori. El, Bălălău, cel puțin a fost profesor și înainte de revoluție… și a făcut “Matematica“…atunci când doar 2% dintre absolvenții de liceu, făceau o facultate.

A reușit el, Bălălău, să treacă peste toate relele, atunci când știa că acestea erau opera lui Cănuță și Boicu, foștii lui subalterni care îl urau de moarte. Se gândi la prima comoție cerebrală din viața sa, pe care a făcut-o atunci când cei doi dușmani i-au făcut înscenarea cu eleva. S-a supărat, pentru că în realitate, nu făcuse nimic cu aceasta! Și dintre directoarele de liceu, câte nu au avut scandaluri sexuale… mușamalizate. Știa una bătrână și urâtă care se culca cu elevii. După incidente însă, directoarele au fost mai apreciate și mai promovate… Bălălău îşi aminti de obiceiul său, de a lua profesoarele preferate de după gât, în special pe Florica, dar și pe unele dintre eleve… dar așa se comporta el, dintotdeauna… Și n-a fost niciodată vreo problemă! Vai, acum, nu și-a putut dovedi nevinovăția! Asta l-a durut cel mai tare. Adolescenta se îndrăgostise nebunește de el. Cănuță s-a folosit de slăbiciunea fetei și fiindu-i diriginte a manipulat-o, ca să se răzbune pe el. A încurajat-o să publice, toate declarațiile ei de dragoste scrise şi dedicate lui, pe internet, texte pe care el, Bălălău, nici nu le văzuse vreodată, până atunci. Toate cele postate erau doar rodul imaginației adolescentine. Căci eleva făcuse din directorul colegiului, obiectul pasiunii sale! Se îndrăgostise, așa cum văzuse ea în telenovelele, pe care le viziona zilnic. El însă nu avea nicio vină! Bălălău era conștient că, de obicei, reprezentantele sexului frumos se îndrăgosteau nebunește de el, fără ca el să încerce să le cucerească. “Așa s-a întâmplat și cu Florica! “, gândi bărbatul. “Și cu celelalte profesoare pe care le făcuse șefe de catedră, adică tot Consiliul de Administrație al colegiului! “. Și uite că, după cincisprezece ani, toate îi erau fidele!. Niciuna nu s-a mai căsătorit! Toate rămăseseră domnișoare!  Bălălău nu se mai supăra, de Cănuță și de Boicu că doar știa ce le poate mintea!. Dar, doar acum a realizat că, Florica s-a coalizat cu ei de la început și i-a și susținut. “Florica l-a lucrat împreună cu ei! “. medită trist bărbatul. Faptul acesta îl durea cel mai tare pe Bălălău.. și apoi, pierdu filmul ideilor… “Și ea, crudă, fără scrupule să-l lucreze pe la spate, cu cei mai înverșunați dușmani ai săi! Doar i-a fost și amantă și a iubit-o! A iubit-o în felul său, așa cum își iubea el soția sau amantele sale, dar a iubit-o! Așa era el, Bălălău ! Nimeni nu-l mai putea schimba! Și cine-l iubea, știa asta! “.

“Cred că am gândit greșit, când am crezut că, fiind cea mai slabă de minte dintre toate, voi putea să conduc nestingerit colegiul și să fac ce doresc. Ce frumos a fost totul! Cu directoare adjunctă, Florica și șefe de catedră iubitele. În Consiliul de Administrație aveam vot în unanimitate, la orice aș fi propus“, gândi Bălălău, “cu banii statului… și peste Consiliul de Administrație nu trece nimeni, căci doar este considerat Dumnezeu! Nimeni nu poate să-l controleze ce face! Puteau să voteze absolut orice, fără ca cineva să-i tragă la răspundere! Chiar orice prostie! Dar ce“, își spuse Bălălău, “el era singurul director care a profitat de acest lucru? Nu era singurul! Așa au gândit muuuuulți directori! Și prost e cel care nu face așa! Deci, nu-și poate reproșa nimic! Și nu din cauza aceasta l-au destituit! I-au găsit niște chestii neglijabile, atât de slabe, că nici nu erau motiv de demitere: lipsa de cvorum la deciziile luate în consilii! “.

Bălălău era un bărbat de statura medie, nici gras nici slab. Ochii săi albaştri aveau însă ceva magnetic, fosforescent atunci când îşi arunca privirile, ca nişte fulgere, spre femeia ce-i plăcea. Şi se pare că majoritatea nu-i rezistau. În plus parfumul său, scump și senzual, atât de masculin, era o mreajă sigură, pentru cele care poposeau ocazional, în brațele sale viguroase. Unora dintre ele, li se părea un bărbat atât de fascinant, încât aproape că înnebuneau…şi nu puţine au fost victimele sale. Altele erau atrase de stilul său sarcastic, de o ironie tăioasă. Îl plăceau atât de mult, încât atunci când femeile erau ținta ironiilor, înloc să se supere sau să se simtă jignite, reacționau de parcă ar fi primit din partea lui, cea mai romantică declarație de dragoste! Persoanele din jur erau uimite de reacția acestora. Dar ele, nici măcar nu vedeau acest lucru! Erau atât de îndrăgostite, încât faptul că li se dădea atenție, le măgulea. Ce încântate erau că ajunseseră în atenția lui Bălălău! Chiar dacă erau subiect de bășcălie pentru auditoriu! “Nu sunt eu vinovat că, multe profesoare și eleve se îndrăgostesc lulea de mine“, gândi bărbatul. “Doar așa este felul meu de a fi, din totdeauna. Așa mă comport eu natural. Întotdeauna am cucerit femeile fără efort. Totuși, dintre toate, Florica a fost cea mai avantajată. Ea a profitat din plin de toate! Și tocmai ea, să-i facă așa ceva! “.

“Oooo și Manuela…”, gândi Bălălău. Ce mult îi plăcea de Manuela, tot fată dintr-un sătuc sărac, care era și poetă, și pictoriță… credincioasă foc, picta numai îngeri, dar în gura ei, vorbeau numai dracii. „Ooooo, ce pornografic vorbea! ”. Și lui Bălălău îi plăcea atât de mult. Îl incita atât de mult ce-i spunea … încât mai mult nici nu mai dorea de la ea…

Deodată, lui Bălălău, privirea i se încețoșă și totul în jur începu să i se învârtă. Sângele îi zvâcni cu putere şi simţi cum i se revarsă… şi ce durere groaznică în partea de sus a capului simți! “ Doamne, numai să nu mai fac din nou comoție…mi-ar putea fi fatală! Trebuie să trăiesc, să lupt!.Să nu mă mai gândesc la nimic rău și să nu mă mai supăr! O să rezolv eu totul, ca de obicei. Întotdeauna am fost un om tare! Doar sunt încă tânăr. De abia am trecut puțin peste cincizeci de ani. Și par ca de treizeci! Mai vreau să mai trăiesc! Da, mai vreau să trăiesc! “.

Bălălău a coborât din autoturism, dar se simțea rău, respira greu și abia putea să pășească. Valul de aer rece, curat al serii i-a dat totuși puțină forță. Ochii însă i se împăienjeniseră. “Bine că am ajuns întreg acasă! “, își spuse Bălălău.. “Tot drumul mi s-a părut un calvar! Acum mă voi putea odihni! “

Deodată, cheile de la mașină îi scăpară din mână. Totul în jur se învârti fulgerător. Ameți și tot peisajul se derulă ca o peliculă de film aleea din curte, tufele mici, verzui, presărate cu trandafiri rozulii, ce răspândeau un parfum misterios, nucul falnic cu trunchiul său uriaș cu frunze… ca un început şi sfârşit de viaţă… și grupurile ordonate, de diferite zarzavaturi, de la vinetele violete, la roșiile înflăcărate și ardeii multicolori – de la un gălbui luminos ca razele soarelui, la un orange nisipos, roșii ca sângele, sau în nuanțe diferite de verde… şi în clipa următoare se prăbuşi în faţa uşii casei..

Capitolul 2

Înmormântarea

 

Florica urcă în fugă scările, se strecură printre coloanele parcă proiectate din templurile antice, de la intrarea în clădirea veche şi umedă, vegheată doar de un fascicul sărăcăcios, rătăcit, de raze solare răzleţe, ce se oglideau în geamurile uşilor colegiului. Își înălță bărbia în aer, ridică capul cât mai sus, puțin spre spate. “Sunt mare directoare! Directoare pe vecie! Ce deşteaptă sunt! “, își spuse Florica, aruncându-și ochii spre bolta de la intrare. Dar se împiedică și șocul atât de violent, o trezi din visare. Își luă avânt și continuă cu viteză, mersul său grăbit. Din hol, intră vijelios în secretariat.

Secretara, Mărioara – o femeie de vreo treizeci şi cinci de ani, cu figură naivă de copil, încât studiind-o te întrebai dacă în față ai un puștan sau un adult nedezvoltat – o întâmpină speriată.

  • Doamna Directoare, doamna directoare! Vă anunț o nenorocire! M-a sunat soţia domnului Bălălău, fostul director. Spune că domnul a făcut comoţie cerebrală şi a murit!
  • Florica a încremenit :
  • Ce spui tu? îngăimă Florica. Vorbeşti serios? Nu este nicio glumă? continuă ea, apoi neliniştită,.cu un ton disperat, cu speranţa că ceea ce auzise nu este adevărat. Cum a murit?
  • Nu, doamna directoare. Cum să glumesc cu aşa ceva? spuse indignată Mărioara. Soţia a spus că domnul a făcut comoţie cerebrală!Când îl vedea pe Bălălău, ea, Florica uita de toate relele. Se lăsa purtată de aromele parfumului său atrăgător și toate simțurile ei o luau razna! I se părea că sunt aidoma cuplului primordial, detașați de tot ce este în jurul lor. – Trebuie trimise programele pentru aprobare și sunteți șef de catedră, spuse Florica, stânjenită. Și plecă repede. “Cum a schimbat mass-media și societatea fetele din ziua de astăzi! În socialism nu exista așa ceva!”, gândi Florica. Când i-a spus ce vrea să facă, Florica nu l-a crezut pentru că nu îndeplinea condițiile legale pentru acest post. Credea că este una din obişnuitele glume ale domnului director. Dar dacă ai pilă, acesta nu este impediment! Au fost și inspectori numiți așa! Știa Florica un profesor de religie numit metodist fără a avea definitivatul! Și făcea inspecții pentru grade didactice, celor care trebuiau să le susțină! Cealaltă directoare adjunctă era fidelă lui Bălălău, conştiincioasă, dar de vârstă apropiată lui. Ea era cu munca. Dar Florica era adjuncta ideală pentru d-l Bălălău! În plus avea permanent o semnătură la orice decizie ar fi luat în Consiliul de Administrație al liceului, căci Florica făcea exact ce el dorea, fără să-l contrazică, oricât de ilegal ar fi fost şi mai ales era și o prezență feminină plăcută. Celelalte tinere profesoare din grup ajunseseră şi ele şefe de catedră, peste noapte. Acum, după aproape cincisprezece ani de manageriat al lui Bălălău , toate aveau în jur de patruzeci de ani. “Dar niciuna nu este așa draguță ca mine“, gândi visătoare Florica. La perfecționare, șefă era Irina, subțirică, înaltă, brunetă, cu părul scurt şi ochelari de vedere, cu priviri permanent răutăcioase şi gata oricând să observe ceva şi să bârfească. De când a păşit prima dată în liceu și l-a cunoscut pe d-l director Bălălău, Florica s-a îndrăgostit iremediabil. A fost dragoste la prima vedere! În sat, la ea, nu avea de cine să se îndrăgostească. Când a venit în București, la facultatea particulară la care intrase, erau numai fete. Și apoi, stătea mai mult pe acasă, căci examenele erau numai on-line. Și probele veneau cu tot cu răspunsuri, căci intrau în cost. Li se aranjau și posturile după absolvire. Florica era o femeie de peste patruzecide ani, dar care nu-şi arăta vârsta. De înălțime medie, slăbuță, cu păr castaniu, scurt, puțin ondulat, nefardată şi totdeauna îmbracată modest, în culori decolorate, şterse, în nuanțe de verde sau maronii. Nu se farda niciodata şi nici îmbrăcamintea sa nu era niciodată în ton cu moda. Hainele de școală erau un paltonaş verde, uzat, din studenție și un costumaş cu pantaloni maro. De fapt, Florica nu prea intra în magazine, deci nici cumpărături nu făcea. Femeile de serviciu ale colegiului îi cumpărau alimentele. Chiar acum, îi aduseseră pâine şi o cutie de conservă de șprot, pe care o avea pe birou şi intenționa să o deschidă. Săracele femei mergeau chiar în timpul lor liber, peste program, după cumpărături, deși aveau familii numeroase şi mult de lucru.- Bună ziua, doamna directoare! Vă rog, am și eu o problemă.                                     – Afară! Afară! zbieră din toți rărunchii Florica. Ce, nu pot să am și eu intimitate la mine-n birou? Dacă vreau să-mi schimb chiloții? Ce intrați toți la mine în birou? Eu nu vorbesc decât cu șefii de catedră. Ce-i la mine în cabinet? Gara de Nord? “Să mă comport așa, tot de la Bălălău am învățat“, își aminti Florica. “El vorbea numai cu amantele sale. Pe celelalte profesoare le izgonea la plimbare, urlând. La mine în sat, nimeni nu-și schimba chiloții, de mai multe ori pe zi. Și lucrul acesta, îl știu tot de la Bălălău! Ce bine și repede am prins eu tot! “. Florica într-adevăr nu vorbea decât cu profesoarele din grupul de iubite al lui Bălălău, așa cum făcea și acesta. Altă persoana nici măcar nu era primită în birou. Femeie de la țară, Florica se gândi că, ce învățase de la Bălălău, ea trebuie să aplice identic. Numai că el, parcă se descurca mai bine cu unele lucruri, pe care ea nu le putea face deloc. Ea, Florica, pe cât de tăioasă era cu subalternii, pe atât de sfioasă era cu angajații inspectoratului. Cu șefii inspectori, era cu totul alta. Nici nu putea să converseze de emoție. Când ajungea la inspectorat, reușea să glăsuiască firav, doar cu vreun portar sau cu vreo secretară. Când apărea un inspector, de emoție, se ascundea după ușă. Chiar cu portarii sau cu secretarele de abia putea vorbi. Că doar erau ai inspectoratului! Gura i se încleșta instantaneu, de nu reuşea să articuleze decât câteva sunete şterse, incoerente. Picioarele i se împleticeau, ca rădăcinile unui copac fixat cât mai adânc în pământ, de nu mai reuşea să facă un pas şi tot după uşile inspectoratului rămânea. De pragul secretariatului, nu avea curajul să treacă niciodată.   Uşa se deschise rapid şi apăru o femeie în jur de cincizeci şi cinci de ani, roșcată şi energică. Era directoarea adjunctă, Nuța.
  • Profesoara o văzuse de multe ori făcând gesturile acestea și plecă tăcută. “Oare de ce se mai fac cursuri de “Comunicare managerială“ dacă aproape toți directorii se comportă astfel? “, se gândi femeia și se duse în cancelarie. Veni și Florica imediat acolo. Se făcu liniște la intrarea ei. Cu trupul puternic înclinat într-o parte, ca turnul din Pisa și un braț în șold, Florica privi profesorii. Aceasta era poziția pe care o lua ea de obicei. Când o vedeai, aveai senzația că trebuie să te duci, să o îndrepți, să nu cadă.
  • – Tacă-ți gura! zbieră Florica. Afară! și începu să tropăie îndreptându-se spre ușă, marcând pașii finali, cu niște tropăituri repetate pe loc, de parcă ar fi alungat un dulău care o atacase, așa cum făcea pe ulițele satului său natal.
  • La uşa direcțiunii bătu o profesoară brunetă, între două vârste:
  • Florica a venit în București numai când şi-a luat catedra în primire. Aşa că, Bălălău a fost primul bărbat din viața ei, care o privise aşa. “Și ce frumos i se părea Floricăi d-l Bălălău! Ochii lui albaștri pătrunzători, când o fixau i se părea că cerul cade asupra ei. Fața lui, cu trăsături regulate, corpul bine proporționat, totul îi plăcea Floricăi la Bălălău al ei. Și mai era și director! Dar ce deştept era! Ce învărtea el şi pe toate le rezolva! Orice îşi propunea, obținea rapid! Pentru căminul liceului, pe care l-a dat la licitație spre vânzare, au primit fiecare dintre directori, câte un apartament în București. Bălălău a primit bineînțeles și bani de la cel, la care i-a aranjat să câștige licitația. Florica nu mai cunoscuse un om ca el! De aceea nici nu a fost greu să-i cedeze, deşi era primul bărbat din viața ei. Apoi, totul nu i s-a mai părut atât de roz … d-l Bălălău avea o soție, de care nu avea nicicum de gând să divorțeze şi nici să-și părăsească cei doi copii ai săi. În plus, și-a dat seama că, atunci când îi devenise amantă, nu era singura. Mai tinerele ei colege, numite rapid ca şefe de catedră o concurau. La început s-a supărat. Apoi i-a trecut…s-a consolat…tot ea era preferata, că doar arăta cel mai bine dintre ele. Numai ea a fost aleasă ca directoare, deci era superioară celorlalte! Când Bălălău a trecut la eleve, atunci Florica nu a mai suportat. Și colegele ei de suferință au simțit același lucru. Trebuiau să facă ceva să-l oprească sau dacă nu puteau, trebuiau să se răzbune…cu elevele nu putea concura de niciun fel. Erau mult mai versate, ca toate adolescentele din generație, mult mai energice, mai cunoscătoare și mai experimentate într-ale sexului. Cel puțin față de ultima sa achiziție, din clasa a Xl-a, nu avea nicio șansă. Și fata se mai şi îndrăgostise nebuneşte de el… scria epistole de dragoste. Și-a făcut chiar un tricou pe care imprimase poza lui Bălălău şi venea îmbrăcată cu el la școală. Toate elevele îl doreau pe el, ca profesor. Și ce încântată era cea, pe care Bălălău o lua în brațe părinteşte, pe holurile colegiului! Florica ar fi vrut, ca numai ea să fie cea care poposea în brațele virile ale directorului, când acesta străbătea holurile. Era ca o confirmare a sentimentelor şi a relației dintre ei …
  • Șefa catedrei de franceză, slăbuță, de înălțime medie, șatenă, cu ochelari, semăna cu un băiat. La tot ce făcea, cerea sfatul mamei sale, care a fost și ea profesoară. Îi povestea acasă, tot ce se întâmpla la şcoală. “Oare și despre Bălălău? “. Pe ea, datorită acestui fapt, nu ar fi dorit-o Bălălău ca director adjunct. Florica era modestă, nu prea inteligentă, nici ambițioasă. Lui Bălălău nu-i trebuia o femeie prea deşteaptă. Avea el destulă minte cât și pentru ea! Și nici una care să-şi impună voința. În colegiu rămâneau totdeauna ca profesoare, doar cele care erau receptive la avansurile lui Bălălău. De profesoarele care îl respingeau, directorul scăpa rapid de ele. Plecau urgent la alte licee…
  • Anca era cam urâțică, cu ochii mici, ce se zăreau sub ochelarii de vedere, cu nas și bărbie ascuțite, grăsuță, cu părul strâns într-o coadă lungă și cu ticuri prin care schița grimase, în funcție de mesajul pe care-l transmitea interlocutorul său. Ajunsese şefa catedrei de discipline tehnice. De curând, cineva o lămurise să-şi tundă părul băiețește, să-l vopseacă roșu şi să facă cură de slăbire, să pară mai tânără. Și chiar a reuşit, să dea jos peste zece kilograme! De la figura pe care o avea de călugariță sau adeptă a vreunui cult religios, ajunsese cu un aspect de vampă, cam trecută. Cu părul scurt, care-i stătea permanent ridicat, părea a fi ciocănitoarea Woody.
  • Domnul Boicu, avea aproape vârsta Floricăi, adică în jur de patruzeci de ani. Rotofei, chel aproape complet, dacă nu i-ar fi apărut niște smocuri răzlețe de păr, de o parte și de cealaltă a capului, de care încearca fără suces să scape. Le tundea și ele apăreau rapid la loc. Fața sa, cu trăsături ca ale celor cu sindrom Down, inspira repulsie celor din jur.  “Și e la fel de parşiv ca mentorul său. Ce bărbat grețos! Nu am mai cunoscut un bărbat care să-mi inspire atâta greață! “, gândi Florica. “Am văzut în viața mea atâția bărbați urâți, foarte urâți, dar sub urâțenia lor puteau ascunde chiar trăsături senzuale. Dar nu se poate… iubitul meu, Bălălău a murit? “, își aminti din nou. Omul pe care l-a iubit atât de mult, dar pe care l-a şi urât în aceeași măsură . L-a urât pentru ceea ce ziceau alții despre el! Mai bine nu-i asculta! Poate ar mai fi trăit și astăzi! Nu se poate…ce o să se facă ea acum? Cum să se descurce ca directoare fără el, fără sfaturile lui, fără privirile lui magice, fără ironiile lui pline de subînțelesuri? De când l-a cunoscut, a fost fermecată de ochii lui albaștri, care o priveau atât de adânc, de parcă i-ar fi răscolit întreaga sa ființă. Privirea lui magnetică oi pătrundea, ca o rază, în inimă și atunci aceasta începea să pulseze cu frenezie, în venele sale sângele circula mai intens ca niciodată… parcă o hipnotiza omul acesta! O simplă privire și în secunda următoare îi simțea mâinile plimbându-se posesiv peste trup. Simțea căldura îmbrățișărilor lui și o toropeală plăcută o pătrundea până în adâncurile ființei sale. Niciodată nu putea să i se împotrivească! Dacă el ar fi dorit, ar fi putut face cu ea orice, oriunde! Tot ce făcea el, i se parea magnific! Ce mult îi plăcea când o îmbrățișa pe holurile liceului! Ce mândră era ea atunci!. I se părea că toți cei care îi vedeau, profesorii, elevii participau la fericirea sa! Doar Bălălău a fost cel care a ocrotit-o, imediat ce a pus piciorul în liceu . El a plăcut-o din prima clipă de când a văzut-o, nou venită în școală. Bineînțeles că le plăcea şi pe celelalte tinere profesoare, care veniseră deodată cu ea în colegiu, la instalarea sa ca director. Iată că, după cei cincisprezece ani de direcțiune, toate erau tot domnişoare. Pe ea însă, pe Florica a plăcut-o cel mai mult! Că doar era cea mai drăguță dintre toate, mai tăcută, mai naivă, mai timidă , mai retrasă, ca fată simplă de la țară, cum era..Când o fixa Bălălău cu privirea, Florica se topea toată..Și domnul director avu ideea grozavă să o pună pe postul de director.adjunct.
  • “Uf! “, oftă Florica. “Domnul maistru Cănuță e de vină ! Că doar el, nu lasă în funcție niciun director în colegiu! Pe toți i-a schimbat de când este în liceu! Și mai este și aproape de pensie! Ba chiar trebuia să se fi pensionat anul acesta, dar d-l Cănuță a reuşit, să rămână pe post, deşi toți în situația lui şi-au depus deja dosarele de pensie. Nu degeaba a fost el turnător la securitate… şi poate mai este încă! Dar şi de profesorii pe care nu-i doreşte, scapă urgent de ei! Ce om diabolic Cănuță ăsta! “, gândi Florica. “Și mai are și un ucenic pe măsură, care îl completează perfect – Boicu. Dar nu există şanse să-l egaleze, niciodată! De unde a apărut și Boicu ăsta? “, se întrebă Florica. Ea nu-l suporta deloc, dar trebuia să-l agreeze pentru Cănuță. Trebuie să vorbească cu el, își amintin Florica. Și-l căută în cabinetul său. Bătu la ușă și deschise rapid ușa. O fată cu fața închisă la culoare stătea în genunchi în fața lui Boicu. Bărbatul își inchise rapid pantalonii.
  • Femeia reuşi cu greu să-şi mişte picioarele, să ajungă la ea în cabinetul de director, care avea intrarea prin secretariat. Se aşeză pe scaun, la birou şi îşi prinse fruntea între mâini. “Nu se poate! Doamne, din cauza mea a făcut oare comoție? Eu sunt de vină? “. În ultimele săptămâni, îl tot şicana şi-i căuta nod în papură. L-a ofensat chiar în Consiliul Profesoral şi l-a mustrat ironic. “Dar nu sunt eu vinovată!. Nu, nu eu. Eu l-am iubit întotdeauna. L-am iubit și l-am urât totdeauna cu aceeași intensitate“. Dar Bălălău a murit și eu, Florica, nu am apucat măcar să-i spun cât de mult îl iubeam…și-l mai iubesc încă… “, gândi femeia.
  • Ai auzit Florica? Am scăpat de Bălălău! spuse femeia încântată.

Se vedea că femeia era dintre cele care nu prea se împăcau cu acesta.

Nuța avea obiceiul să bată elevii, atunci când aceștia erau indisciplinați și ea se enerva rău de tot. Bălălău a sancționat-o pentru acest lucru. Acum, în sfârșit, a scăpat de pedeapsă! Și de teama că, fiind în viață, ar putea reveni oricând ca director. Că, de obicei, după un scandal, cei ca el, reveneau sau în post, sau erau promovați într-o funcție superioară. Acum a scăpat de grija aceasta!

  • Păi şi nu te bucuri? Acum nu mai avem duşmani! se entuziasmă Nuți, arătându-și bucuria fără jenă.
  • Și Cănuță cu Boicu ? întrebă trist Florica.
  • E!.. Avem noi ac de cojocul lor! accentuă cu optimism femeia. Deocamdată trebuie să sărbătorim! Am trimis pe Mimi după nişte mici şi bere, la supermarketul de lângă noi!
  • Bine! spuse spăşită Florica. Gândi că, în câteva pahare de bere îşi va mai îneca puțin amarul. Și-apoi, Nuți îi va reaminti câte a pătimit de la Bălălău şi câte rele i-a făcut acesta. Și-i va mai trece durerea … şi poate vor trece și remuşcările ce o năpădiseră. Uffff! Dar ea tot îl iubea…    – O să fac eu coliva! spuse cu entuziasm Nuți. Apoi încercă să-și ascundă zâmbetele. Gândi că astfel, va trage ceva bani de la profesori, cu aceasta ocazie . Erau daţi doar pentru coliva lui Bălălău! Apoi se duse și caută în birou o poză cu Bălălău și o aduse în cancelarie.
  •      Florica se gândi că nimeni nu ştia ce este în sufletul ei. “Nu era totuşi om rău Bălălău“, îşi spuse ea. “Nu era el vinovat de faptul că era aşa iubit de femei…“
  • Dar poza a cui este? întrebă mirată, o profesoara nou venită în liceu.
  • A fostului director Bălălău, îi răspunse fosta directoare adjunctă, din epoca lui Bălălău.
  • Dar nu seamăna deloc! observă tânăra.
  • E… era frumos d-l Bălălău! Dar după comoție s-a schimbat complet… a îmbătrânit subit, a albit, trăsăturile feței i s-au înăsprit…Ĩn cancelarie, intră atunci, o blondă grăsuță. Era Madi, lidera de sindicat.
  •      Nuți însă o citea pe Florica ca pe o carte deschisă. Femeie cu experiență, era trecută prin multe la viața ei, mai ales de când îi murise bărbatul și rămase singură, numai cu fiul său. “Florica a fost cam răsfățată de Bălălău și a fost ferită de greutățile vieții. Bălălău a ținut-o în palmă. De aceea tot universul ei era același cu universul lui Bălălău. Lumea ei era cea creată, în mintea ei, alături de Bălălău“ gândi ea.
  • Eheee! zise ea cu of, poate Florica să țină post toata viața şi tot nu-și va spăla păcatele față de Bălălău! Fără el, ai fi fost o biată suplinitoare şi ai fi trebuit să dai examen în fiecare an, în timp ce alții, fără să fi dat în viața lor vreun concurs, huzuresc pe posturi stabile și de conducere. De directoare nici pomeneală să fi ajuns vreodată fără Bălălău! Că ce pile îți trebuie! N-aveai nicio şansă! spuse Madi, care-l simpatiza mult pe fostul director, fiind una din drăguțele lui..
  • Ia n-o mai necăji și tu! Știi că mult rău i-a făcut Bălălău, că umbla cu toate! spuse Ana. Nu e Florica vinovată că el a murit . Bălălău singur şi-a făcut-o cu mâna lui. Și-apoi nu noi l-am şicanat. Cănuță și Boicu sunt de vină! Ei sunt cu scenariile. Nu le-au făcut ei la mulți din liceu la fel? Noi numai am sesizat și am atenționat abaterile lui Bălălău.