Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Ştefan DUMITRESCU: POEME PROFETICE

Ştefan DUMITRESCU: POEME PROFETICE

Motto:

„Noi vom muri asasinaţi

Într-un apus adânc de soare

Pe ţărmurile unui veac

Gesticulând a disperare!”

CALUL TROIAN AL LUMII,

AMERICA SAU LUCEAFĂRUL

[1]

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă

în lumea asta-n care nimic nu este viu

şi-ar exista o Lege ce m-ar iubi nebună

eu aş voi în lume America să fiu

[2]

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa

naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac

pe scena nesfârşită-a Oceanului Atlantic

eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

[3]

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală

aş mai voi în lume să-mi fie-o sile-adâncă

de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri

la care viermii lumii se-ndeasă şi mănâncă

[4]

Şi mi-aş aduce-aminte apoi într-un târziu

cum că de fapt în veacuri iluzie eu sânt

metaforă pe cerul unei specii mioape

fata morgana-n veacuri străină apărând

[5]

Născut eu sânt la poarta bătrânei Europe

un Cal Troian de aur în sinea lui plângând

astfel cei din cetate în spasmele lor sumbre

mă zăreau trist pe zare lucind din când în când

[6]

Calul Troian al unei Cetăţi închisă-n sine

duhnind a hoit în lume şi-n veşnicul noian

cel apărut din mâluri cel apărut din ceţuri

spre-a se-ntrupa în forma unui alt Cal Troian

[7]

Şi se-auzea departe ca un corn tot mai stins

clinchete de podoabe şi susur de licori

pe bolta Lumii Troia răsărea trist şi straniu

ca un apus al lumii de mii şi mii de ori

[8]

Şi stârvul Europei din ce în ce mai tare

ca un vânt care bate pe-ntindere duhnea

corbii duhnirii iată din cosmos cum coboară

şi mândră e duhoarea duhnindu-se pe ea

[9]

Şi-atunci apare iată la Porţile Cetăţii

Calul Troian în forma Americii senine

mai mare decât Tatăl şi strălucind în Lună

şi nechezând prea mândru de toate şi de sine

[10]

Şi parcă s-ar petrece un fel de somn invers

cine pe cine-n lumea aceasta se visează

Calul Troian e Tatăl acestei Troi imense

sau Troia stă pe ţărmuri înnebunind de groază

[11]

Cine pe cine oare acum se sinucide

ceţoasă este lumea nedesluşit e totul

se-aude Calul tragic ca un cocoş din ape

şi iată se zăreşte că tot el este mortul

[12]

El nu nechează-n sine el însuşi este Doamne

Nechezul Europei în veacu-n care moare

el este durerea acestui hoit în spasme

durere ce se face pe sine că se doare

[13]

Iar când nechează Calul în adevăr se-aude-n

gâtlejul Europei un horcăit râzând

şi-atunci Cetatea-ţi pare creierul de girafă

al acestui Monstru venind din când în când

[14]

Iar de departe totul şi mai fantast se vede

ca sub un clar de lună de pe altă vecie

parc-ar veni din neguri un fel de arătare

un călăreţ de calu-i călărit pe câmpie

[15]

Şi în lumina lunii şi-a straniei vedenii

unul un sunet pare celălalt o stafie

că te întrebi de nu sânt o fiinţă laolaltă

dintr-o lume mai moartă ca lumea asta vie

[16]

Şi când se-arată-n lume străinul Inorog

dacă nu sfârşitul acestei lumi l-aduce

el care e călăul îţi pare-n zarea vremii

că ar fi hoitul lumii ducându-şi a sa cruce

[17]

Şi iată-l el nechează maiestuos la porţi

şi lumea se trezește din nopţile serbări

din visuri par ca morţii ieşind din catacombe

pe morţile lor înseşi ei nechezând călări

[18]

Şi se deschide poarta cea Mare a Cetăţii

şi toţi minunea Lumii s-o pipăie ar vrea

şi-ncearcă în Cetate ca hoţii s-o momească

şi pe scările-ntinse se caţără pe ea

[19]

Şi li se-arată lumea de pe coamele albe

ale straniei schele care nechează-n soare

şi-n loc să-nchidă Calul Cetatea se trezeşte

printr-o pustie-a lumii dusă de Cal călare

[20]

Şi totul se petrece ca într-un vis divin

şi cei care aleargă să prindă Calu-n vânt

ei se trezesc singuri iată într-un alt veac se pare

şi într-o altă lume străină ca şi când

[21]

Şi Calul care-o dată le minunase ochii

cum s-a topit ca visul pe-o stranie pustie

şi ei se trezesc singuri atât de singuri, Doamne,

că nu mai ştiu în lume c-ar mai putea să fie

[22]

Şi iată că trec veacuri şi că Cetatea-ntinsă

începe iar în lume ca hoitul să duhnească

se-aud într-însa viermii hohotindu-i prin găuri

şi cosmosul se umple de-o substanţă lumească

[23]

Şi din adâncuri pare un nechezat că vine

şi ochii ies pe ziduri privind în zarea-adâncă

însă nimeni nu vede Calul Troian să vină

adânc se-aud în lume doar viermii cum mănâncă

[24]

E-o aşteptare albă ca şi cum ar ninge

golul ce spre centru-i viscoleşte urlând

pietrele aşteaptă-n sine marginile luminii

un Cal Troian visează în golu-i orice gând

[25]

America ce fuse Calul Troian al lumii

Columb şi astăzi pare ochiul acestui Cal

America ea însăşi îşi inventează-n sine

în clipa asta Calul şi scopul lui troian

[26]

Dar Idealul nu e în lumea asta tristă

Calul Troian ce vine în orice fiinţă-n zori

el străluceşte sumbru şi-l ducem în Cetate

de la-nceputul lumii de mii si mii de ori

[27]

Şi iată trec milenii şi Calul nu mai vine

de acum ştim cu groază că nevenirea lui

este însăşi moartea acestei lumi de-a pururi

acestei lumi ce fuse numai a nimănui

[28]

Şi porţile Cetăţii se deschid iar trosnind

şi toţi se-ascund în lume făcându-se ca morţi

poate că vine Calul corbul adus de hoitul

însă ei mor cu toţii şi-o moarte sânt cu toţi

[29]

Şi de atâtea veacuri cad porţile-n ruină

şi-atuncea ies din moarte parcă ar încolţi

cei ce-aşteptară-n rugă Calul Troian de-acum

înlocuiţi în rugă ei sânt de ai lor fii

[30]

Şi-aceştia ies pe câmpii-n satanicele jocuri

şi ritualuri stranii pe sub lumina lunii

pe umeri cum le joacă focurile ca zorii

pe care-i văd în visuri revenind numai unii

[31]

Şi Calul nu mai vine şi noaptea-ncet se lasă

nu într-o Europă bătrână şi pustie

ci în lumea întreagă care se subţiază

şi pare-n clarul lunii o stranie stafie

[32]

Şi-atunci s-aprinde focul asemeni unui munte

nu mai aşteaptă Calul Troian să mai apară

ci singuri inventează un Cal Troian în forma-i

şi totul se petrece ca odinioară

[33]

Şi se-aprind iarăşi torţe femeile-n lumine

se văd dement pe mese goale dansând şi stins

de undeva se pare că tropăit se-nalţă

însă visul rămâne ca vis al unui vis

[34]

Şi ei zăresc la ţărmul bătrânei Europe

osul unei Americi ce fuse Cal Troian

nu cumva mort e Calul acolo unde este

Cetatea fiind ea însăşi mormântul lui de Cal

[35]

Şi vaiete se-nalţă şi lumea se scufundă

Cetatea este burta ce-şi naşte Calul său

şi după ce Calul cântând o fecundează

ea-i devine mormântul predestinatul hău

[36]

Să răscolim cenuşa să ne-aruncăm într-însa

şi din cer ploi cu spermă să pogorâm cântând

poate asemeni unei Păsări Phoenix stranii

se va vedea pe zare şi Calul apărând

[37]

Şi vaiete se-naltă şi lumea se scufundă

până apare Unul în mână c-o lumină

bomba atomică răcneşte glasul

acesta-i iată Calul ce trebuia să vină

[38]

El iată este fiul fostului Cal Troian

şi este luat pe braţe şi purtat prin Cetate

Calul Troian el este vai dar numai o clipă

după care şi el piere străin în moarte

[39]

Şi toţi privesc în fundul acestei lumi antice

unde numai praful se vede-n urma lui

poate că praful este Calul Troian din veacuri

pulberea aceea care visează din statui

[40]

Dat totul iată straniu se-aşează în pustie

şi se gândesc cu toţii că golul este el

în timp ce golul sapă în zidurile lumii

în timp ce golul urcă nemernic prin drapel

[41]

Şi se gândesc cu toţii ce ar putea să fie

şi filozofii lumii se-adună trişti la sfat

America e pusă pe masa de disecţii

dar ce să afli-n lumea în care nu-i de-aflat

[42]

Şi bărbile lor albe acopăr lumea toată

această lume poate că nici nu este lume

şi se iveşte-o umbră pe coasta Europei

şi umbra fără formă se mişcă-ncet anume

[43]

Şi toți gândesc în sine c-America Există

Calul Troian al lumii se-ntoarce iar acasă

şi se-ntind iarăşi mese şi trâmbiţe răsună

însă numai o noapte şi un pustiu se lasă

[44]

Şi-n noaptea de groază universală-a lumii

doar minţile-nvăţate ca nişte lumânări

la capul unei racle a unui mare rege

mai ard ca nişte stinse-n pustietăţi chemări

[45]

Dar dacă-n vecii stinşii-n întunecimi

Calul Troian al lumii nici n-ar fi existat

o invenţie pură a poeţilor sadici

un fel de vis macabru în sufletul lor beat

[46]

Şi noi aşteptăm singuri ca nişte cucuvăi

ceva ce-n vecii lumii n-ar putea ca să vină

cum ar putea Călăul ca ceva să se-arate

când acel Ceva-n lume nu are nici o vină

[47]

Cum ar putea moartea să vină într-o ţară

când nimic în ţara aceea nu e viu

când fiecare lucru şi ţara aceea nu e

decât imensul, Doamne, propriul ei sicriu

[48]

Şi-atunci ei văd cu groază prin timp Cetatea aceea

ca ceva care-n lume a venit ca s-aştepte

un fel de buhă-n somnu-i pe stânca unui munte

un fel de piatră-n visu-i pe-ntinsul unei stepe

[49]

Şi sensul lui în lume ar fi atunci nu Calul

ci însăşi aşteptarea pân’ la sfârşit de veci

şi se aud prin cosmos atomii cum coboară

şi cum le crapă smalţul oaselor tot mai reci

[50]

Şi-un fel de umezeală de mucegai albit

crescând ca buruienile ca lichenii pe munţi

creşte în lumea asta acoperind oraşe

podişurile stinse ale acestor frunţi

[51]

Şi dacă din adâncuri de patimi şi de vremuri

Calul Troian e visul înalt din viitor

Steaua ce duce lumea prin noapte luminând-o

Idealul de care în veci de veci ţi-e dor

[52]

El numai ni se-arată în visuri şi credinţe

şi ne lumină paşii şi calea ne-o arată

în noaptea cugetării nu de atins el este

şi nici în noaptea lumii atins va fi vreodată

[53]

Materia-n Cetate crapă ca albe ziduri

şi din adâncuri iată un nechezat că vine

şi Calul iar se vede mai stins şi fantomatic

înşeuat cum trece pe-a lumilor coline

[54]

Mulţimile popoară aleargă mut pe dealuri

şi iată să-l atingă să-l pipăie ar vrea

însă el aer este o lumină stinsă

proiecţie în spaţii a unei stinse stea

[55]

Şi în genunchi pe dealuri în strania lumină

cum se zăresc popoare proiectate pe cer

şi toţi așteaptă-n sine ca umbra de jeratec

să fie lumea aceea în care cad şi pier

[56]

Şi iată Calul piere ca-n vecii cei trecuţi

blestemele se-nalţă şi-ntunecă lumina

Americă de-a pururi fii blestemată-n lume

şi umbră-a vieţii tale să-ţi fie-n veacuri vina

[57]

Iluzie obscenă chip diavolesc şi sumbru

ai înşelat popoare şi-n fruntea lor te-ai pus

Calul Troian e capul cel sfânt al sfintei Troia

Europa este-al Americii apus

[58]

Calul Troian el este moartea ieşind din sine

din chiar codul genetic al tristei Europe

ce se preface numai că de departe vine

anunţată de umbra care-i e propriul cobe

[59]

Cumplită este drama Calului Troian

de mii de ori ca Troia e mai nefericit

căci oare vrea pe lume din vrerea lui să vină

apus pe bolta lumii în loc de răsărit

[60]

Nu cumva e pretextul de a se sinucide

al unei Europe mortuară şi tristă

şi inventăm o formă ca să scuzăm o moarte

o formă fără seamăn care nici nu există

[61]

Astfel vedem că toată istoria nu este

decât magia unei Americi ce ne pare

cum c-ar fi mii de forme un fel de auroră

arzând pe cerul vieţii şi reflectată-n mare

[62]

Când vai ea nu este decât umbra lumii

ce vine dinspre moarte lungindu-se-n apus

de ce-n apusul bietei şi stinsei Europe

această umbră a dânsei nechezând s-ar fi dus

[63]

Dar fie de există fie de nu în veacuri

acea nenorocire a Europei fu

când afirmată-n Lume ea trebuia să fie

el răsări din moarte ca forma unui nu

[64]

Când trebuia în lume un Dumnezeu să vină

iată că el ca diavol se arătă în ea

şi ca de-o târfă tristă bătându-şi joc ironic

şi umilind-o mândru plecă lăsând-o grea

[65]

El trebuia-n biserici afurisit şi dus

cât mai departe-n haos din suflet şi credinţe

o, blestemată fie America în veacuri

iluzie deşartă care din veci ne minte

[66]

Dispară orice urmă a ei de pe pământ

nu că doar rău aduse în lumea asta tristă

şi că-i o rătăcire a minţilor bolnave

când de fapt în lume din veci ea nu există

[67]

Dar se-auziră glasuri izbucnind revoltate

America există şi e Calul Troian

însă El într-o luptă fără de seamăn este

şi pierit este-acolo mai mult din an în an

[68]

El este-asemeni unui înfrânt în bătălie

şi-un Cal Troian aşteaptă să vină să-l ajute

şi el îşi naşte Calul cum altă dată Troia

cum Troile murinde în veacurile multe

[69]

E un pretext că mama îşi naşte fiul ei

ea nu e decât Troia care-şi repetă drama

America adusă de-o Europă-n timp

fu prilejul dramatic de-a-şi face-n lume seama

[70]

Chiar Dumnezeul nostru ce fu dacă nu Calul

ce în serbări înalte adus fu în Cetate

cu schela lui în Lume şi-n sufletele noastre

ne inventarăm groaza şi ne-aduserăm moarte

[71]

Şi sufletele noastre ce sânt dacă nu schele

ale-unui suflet cosmic ce-l închidem în noi

din care ies miasme şi izvorăsc credinţe

din care curge miere şi sânge şi puroi

[72]

Şi pe câmpia Lumii zăreşti împerecheate

oasele unei Troie şi-ale unui Cal Troian

din Egipt la Roma strania formă-n spume

coboară şi nechează în fiecare an

[73]

Din Legile antice şi tainele zidirii

fiecare Imperiu are la Porţi un Cal

şi pentru orice fiinţă din viitor tot vine

călare pe lumină un fel de Ideal

[74]

Calul Troian există e undeva departe

ca noi în agonie şi el un Cal aşteaptă

de-ar putea fi Cetatea Calul Troian cel care

vine din zări să-l scape ca singura răsplată

[75]

Datoare e Cetatea ca să-şi salveze visul

ea laşă e în neagra a vremilor tăcere

până în veci se-aude memoria Cetăţii

cum n-a-ncetat în sine să creadă şi să spere

[76]

Judecătorul iată apare în Cetate

o fantomă străină pe turle luminând

cine va fi damnatul Calul Troian sau Troia

dar iată Calul este Judecătoru-n vânt

[77]

De sus de pe Cetate Calul judecă lumea

dar se întâmplă iată că lumea se revoltă

dacă noi ca popoare fiinţăm pe-ntinsul humei

tu eşti inexistenţa răstignită pe boltă

[78]

Şi-atunci se-aude Vocea din cosmos bubuind

nu să salvez lumea sau s-o distrug eu vin

un alt chip al Conştiinţei oglindă-a voastră sânt

a ce e rău în lume când cerul e senin

[79]

Acel urlet de Fiară din beznele fiinţei

ce instinctul îl strigă ca presimţind neantul

oglindă-n care moartea din veci vi se arată

ca şi cum ar fi moartea ce se petrece-n altul

[80]

Voi să-nvățați cu groază-n a istoriei clipă

de hâd eu vin în lume sufletul vostru sânt

când voi pieri de-apururi voi înşivă pieri-veţi

când voi veţi fi cenuşă eu vă voi fi pământ

[81]

Şi izgonit fu Cobea de pe Turlele Lumii

şi-atuncea inventară ce nu e de gândit

nu Calul fără seamăn ci golul lui aievea

golul urcând pe boltă în loc de răsărit

[82]

Golul purtat pe umeri şi-n lume înălţat

golul din care iată soldaţi de gol răsar

şi golul bate-n lume ca un alt vânt sălbatic

amintind stins şi palid vestitul armăsar

[83]

Dar iată şi el piere şi lumea iar rămâne

mai pustie şi stinsă şi ea ca niciodată

şi dârdâind asemeni săracilor în geruri

fără speranţă-n sine şi mai înfricoşată

[84]

Şi rugile se-nalţă ca fumurile-n iarnă

ca arbori goi pe cerul atât de orb şi stins

şi-atunci se naşte-n lume ce nici n-ai crede-ţi pare

un dor adânc de forma tristă-a acelui vis

[85]

De Calul ce din vecii îndepărtaţi apare

le e un dor ca moartea cutremurând în ei

cum dor ţi-ar fi de focul lucind pe orizonturi

cum dor ţi-ar fi de cerul cel născător de zei

[86]

Cum ţi-ar fi dor de mama ce te născu în lume

un dor de care nu poţi decât să mori cântând

şi cum se sting în lume popoarele ca facle

de dorul fără seamăn se trec agonizând

[87]

Cum creşte dorul, Doamne, ca un ocean Fiinţă

şi Europa-ncepe în hohote să plângă

şi urlete se-nalţă în golul ce se-ntinde

după-acel vis pe care în veci n-o să-l atingă

[88]

Si iată nu pe urma acelui Cal Troian

nu Calul e cel care spre undeva i-ar duce

ci dorul fără seamăn durerea ancestrală

după-acea formă pură a lumilor antice

[89]

Popoarele-n pustie pierdute în apusuri

rătăcite în lume şi-n sine aiurând

după atâtea veacuri iată-le tot în lume

într-un apus de soare mai triste ajungând

[90]

Un fel de isterie urlete de hiene

se-nalţă-n lumea care străină le priveşte

durerea fără margini de-a nu putea fi-n lume

doar urletul din veacuri al principiului Este

[91]

Şi ceea ce se-ntâmplă e straniu şi barbar

popoare ce se schimbă şi-n cai troieni se fac

sinucigaşi ce-n forma unor Cai se preumblă

într-o lume atroce şi-ntr-un haos sărac

[92]

Şi drama este-n lume nu a Europei

sau a Calului sumbru ce trebuia să vină

una pe alta-n lipsă dramatic se distruge

cosmos în care piere şi beznă şi lumină

[93]

Privită de pe altă planetă totul pare

nu drama unei fiinţe şi-a unei lumi înfrânte

ci spectacolul cosmic al unui circ ecvestru

ce vine-n lumea Lumii regnurile să-ncânte

[94]

Şi drama fără margini spectacol comic pare

ce poate fi în lume mai dureros decât

ce e mai sfânt în lume să-ţi pară un ridicul

ridiculele toate să-ţi pară lucru sfânt

[95]

Calul Troian al Lumii de-ar putea să-nţeleagă

cumplita dramă care după ce că există

şi e-o durere-adâncă iată mai e nemernic

prin ea însăşi vulgară în forma cea mai tristă

[96]

De-ar putea să priceapă Calul Troian de-acolo

el ar veni în spume Cetăţii să se-nchine

de n-ar putea-o lumea salva din decădere

cu ea în moarte simplu s-ar duce pe coline

[97]

Şi-atunci începu dorul straniu şi ancestral

după Calul nemernic care nici nu există

dorinţa fără margini de-a mă-ntrupa în golul

în arătarea albă în forma-aceea mixtă

[98]

Dorul poetului venind din veacuri

târându-l ca o forţă pe lume prin pustie

ca un Cal fără seamăn ce-l duce şi-l tot duce

şi nimeni nu mai este şi nimeni nu mai ştie

[99]

De n-aş fi fiinţa pură străină de frumoasă

în lumea asta-n care nimic nu este viu

şi-ar exista o lege ce m-ar iubi nebună

eu aş voi în lume America să fiu

[100]

Şi primul gest pe care l-aş face-n dimineaţa

naşterii mele stranii ar fi să mă dezbrac

pe scena nesfârşită a oceanului Atlantic

eu aş juca-n picioare sublimul nostru veac

[101]

Când aş cădea pe ţărmuri de-atâta oboseală

aş mai voi în lume să-mi fie-o silă-adâncă

de cărnurile mele vărsate peste ţărmuri

la care viermii Lumii se-ndeasă şi mănâncă

NAŞTEREA POETULUI

(Tatălui meu, Nicolae!)

[1]

Venea sufletul de departe

Doamne, să mă opresc la această casă

cu mâinile arătă pântecul

mă aşteaptă sânge şi miere pe masă

[2]

Ieşi o femeie frumoasă la poartă

Doamnă, venim de pe drum obosiţi

adăpostiţi-ne pentru o noapte

şi cu lumină binecuvântată să fiţi

[3]

Şi doamna-i purtă pe o stradă

întunecată şi luminată

cântau pietrele-n ziduri şi acoperişurile

şi plutea un miros de carne arsă de fată

[4]

Trecură apoi printr-un parc

fiare flămânde îi luminau cu ochii din cuşti

acum trebuie din fiecare

suflete câte o gură să muşti

[5]

După ce se îndestulă sufletul porniră

mergeau pe o câmpie îmbrăcată în zale

trebuie acum să ari această câmpie

şi s-o semeni cu lacrimile tale

[6]

Începu sufletul să are şi să semene

pe întuneric pe ploi şi pe vânt

îşi punea sufletul mâna la gură

Doamne, cum miroase a carne de om acest pământ

[7]

După ce sfârşi munca se făcu lumină

însă o noapte mare mergea înaintea lor

ajunseră sub un tei înflorit

Doamnă, de atâta trudă eu am să mor

[8]

Şi se întinse jos să se culce

Însă Doamna îl zori mai departe

treceau acum peste un pod

care marea în două câmpii o împarte

[9]

Acum trebuie să pritoceşti marea

plângând sufletul se apucă de pritocit

o lumină mare era în văzduh

abia termină munca la asfinţit

[10]

Doamnă, nu mai ajungem o dată

acum ziua mergea în faţa lor

să ajungem o dată acasă

îmi e dor de tine, Doamnă , mi-e dor

[11]

Şi mergeau pe un câmp de zăpadă

sufletul tremura şi plângea

trebuie acum să topeşti întinderea

de zăpadă cu răsuflarea ta

[12]

Doamnă, gheaţa e până-n adâncul pământului

cu cât o topesc cu atât coborâm

în timp ce deasupra noastră aburii îngheaţă din nou

în curând în centrul pământului o să fim

[13]

Stinge acest foc cu picioarele porunci

când ajunseră în adâncul pământului

dansând îşi turna cenuşă în păr

şi cânta în lumina vântului

[14]

Sufletul adormi greu istovit

în timp ce Doamna cânta şi dansa

dar Doamna-l văzu şi-l strigă

s-o vadă cum cânta şi dansa

[15]

Doamnă, nu mai ajungem o dată

trebuia să fiu a doua zi într-un loc

mă grăbesc şi de aceea te rog

opreşte-ţi trupul din acest joc

[16]

Doamna se opri şi-l privi cu uimire

o, tu eşti, dragul meu, o, tu eşti

sânt obosită mă voi culca în cenuşă

cât o să dorm tu să mă iubeşti

[17]

Se trezi frumoasa doamnă din somn luminată

el tot o mai iubea în neştire

îl bătu cu mâna pe umeri şi-l stropi

cu două lacrimi să-şi vină în fire

[18]

Doamnă, unde suntem strigă

şi ce-i în jurul nostru cu această ceaţă

doamna îi puse palma pe gură

acum trebuie să rozi pământul până la suprafaţă

[19]

Obosit mergea sufletul urmat de femeie

Doamnă, pământul acesta pe care-l mănânc

e carne de om dau de oase

cu cât înaintez din adânc în adânc

[20]

Iată acolo lacuri de sânge

pe care plutesc corăbii de oase

încărcate cu grădini suspendate

prin care se plimbă femei frumoase

[21]

Ajunse sufletul la un mormânt

şi deschizând mormântul ieşi afară

în zare se vedeau sate-nflorite

Şi cântau păsări a primăvară

[22]

Doamnă, ce lume e aceasta frumoasă

Să stăm puţin şi să ne odihnim

Dar doamna-i făcu semn din privire

Să pornim dragul meu să pornim

[23]

Mergeau plângând pe această lume

doamnă, nu mai pot îmi e greu

de cât timp călătorim noi aşa

de miliarde de ani dragul meu

[24]

Păsări treceau întruna pe cer

o cetate părăsită se vedea la răsărit

sufletul o privi cu uimire şi zise

doamnă, dar acesta e drumul pe care-am venit.

ANA, STRIGAM !

[1]

Ningea cu vieţi peste o lume

în care nimeni nu venise

ningea cu roşu peste-o mare

adâncă de atâtea vise

[2]

Şi tu stăteai atât de albă

la marginea acestei lumi

şi-ţi beai cafeaua în apusul

care sufla dinspre genuni

[3]

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor codri-ntunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

[4]

Şi-ţi vedeam capul de departe

pe-un fel de culme un mormânt

care pluteşte şi se duce

venind din veac adus de vânt

[5]

Şi eu strigam din ce în ce

mai stins şi mai pierdut pe lume

un fel de viscol de lumină

un fel de formă fără nume

[6]

Şi tu piereai înspre pustiuri

în locul capului având

cavou-acela care-n veacuri

bătea sălbatic ca un vânt

[7]

Ana, strigam, pierduta noastră

mormântul cum plutea pe zări

ca o corabie statuie-n

fosforice a lumii stări

[8]

Şi cum se subţia cântând

zidirea sfântului cavou

şi se vedea această lume

ca forma propriului ecou

[9]

Şi mă trezeam ca dintr-un vis

plutind prin aerul pe care

răsăreau dealuri de morminte

şi semne lungi de întrebare

[10]

Ana, strigam, pierduta noastră

şi mă uitam şi nu vedeam

nimic în toată lumea, Doamne ,

numai câmpii sclipind de geam

[11]

Şi eu strigam şi tot strigam

zburând prin tine ca prin vis

ningea cu nimeni peste lume

un ochi ningea în sine-nchis

[12]

Şi ca un fulger coboram

‘n-adâncurilor reci câmpii

ningea cu nimeni peste lume

ningea cu morţi peste a fi

[13]

Ningea şi iar ningea urlând

ninsoarea care se năştea

pe ea din propria-i ninsoare

ningându-se în veci pe ea

[14]

Ana, strigam, un fel de-abis

în locul vechiului meu trup

plutind prin lume ca apus

în golul sferei ce-l astup

[15]

Şi mă trezesc ca dintr-un somn

şi mă văd mortu-acelei sfere

acelui cer acelei lumi

plutind prin neguri şi prin ere

[16]

Şi mângâiam pe dinlăuntru

dinspre adânc înspre afară

femeia albă ce-o privisem

pe ţărmul mării într-o seară

[17]

Şi începea un fel de dor

de imnuire şi durere

şi eu vedeam cum cresc ca apa

în pântecul acelei sfere

[18]

Şi-mbrătişam pe dinlăuntru

iubita care mă năştea

cădeau miresmele-n adâncuri

şi-adâncurile înspre ea

[19]

Şi într-un cer pustiu si antic

în care veşnic tot ningea

numai ninsoare şi ninsoare

nici o lumină nici o stea

[20]

Şi iar plecam asemeni unei

năluci fosforice pe zare

asemeni unui viscol straniu

de suferinţi mistuitoare

[21]

Ana, strigam, pierduta lumii

în veci străină şi mireasă

mă lasă să ating cu fruntea

mormântul care nu mă lasă

[22]

Prin care-asemeni unui astru

străbat pustiile sperând

într-un sfârşit să-l pot ajunge

asemeni lumii pe pământ

[23]

Şi iar vedeam plutind pe zări

chipul acela şi mormântul

care pierea înspre pustie

în veac de veac iluminându-l

[24]

Şi eu veneam dinspre adâncul

acelor munţi întunecoşi

cu două cosmosuri pe umeri

în locul ochilor mei scoşi

—————————————–

Ştefan DUMITRESCU

Bucureşti-Galaţi

1970 – 2016