Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » DOMINIC DIAMANT: O ANIVERSARE DE CACAO

DOMINIC DIAMANT: O ANIVERSARE DE CACAO

Pe 22 martie stimabilul şi onorabilul poet şi prozator Dominic Diamant (alias Petre Vlad) împlineşte vârsta de optzecişiunu de ani, într-o stare de funcţionare acceptabilă.
Cum nu există motive ca respectivul să fie sărbătorit în agora şi nici măcar în cercul restrâns al prea puţinilor săi prieteni, mi-am zis că ar fi cazul să scriu chiar eu, cel ce poartă acest nume, câteva cuvinte. Oneste şi la obiect.
În deplinătatea facultăţilor mintale şi încă, slavă Domnului, creat(or)iv, consider că existenţa mea de supravieţuitor, destul de lungă, prezintă cel puţin două aspecte (faţete) diametral opuse, sau, mă rog, complementare.
Una demnă de admirat, în condiţiile în care, veşnic amărăştean, datorită pasiunii, perseverenţei şi chiar devoţiunii mele, am reuşit, prin eforturi proprii şi generozitate confraternă, să-mi creez un nume, cât de cât cunoscut şi apreciat de o categorie de cititori. Aceasta ar fi viziunea, dacă nu triumfalistă, oricum optimistă şi mulţumitoare, prin prisma omului de rând. Am credinţa că rudele ce mi-au mai rămas şi prietenii apropiaţi sunt în stare să exagere în privinţa imaginii mele. Omor scuzabil !
A doua, însă, e prea puţin onorantă şi, dacă n-aş fi atât de îngăduitor cu mine, ar trebui să-mi fie ruşine.Şi, de ce n-aş mărturisi, chiar îmi este ruşine. O explicaţie ceva mai detaliată totuşi se impune.
Dintotdeauna am fost un nemulţumit şi insurgent, deplângându-mi condiţia lamentabilă şi detestând orice fel de manifestare prin care se atentează la libertatea şi drepturile omului.
Dintotdeauna m-am situat, în mod firesc, de partea celor umiliţi şi obidiţi, de la baza piramidei sociale. Şi m-am manifestat ca atare.
Încă de tânăr, când realismul socialist se impunea şi făcea ravagii în cultură, eram exasperat de politica culturală, de promovarea yesmenilor, oportuniştilor şi pupincuriştilor. Se năştea şi creştea în mine o indignare şi-o revoltă greu de reprimat. Astfel încât, de la bun început, de pe vremea rev. « Tânărul scriitor » şi « Gazeta literară », era prezentă reacţia de respingere şi distanţare faţă de scriitorii şi artiştii aserviţi regimului, dorinţa mea de afirmare fiind veşnic adumbrită de spiritul de conservare care îmi dicta să ţin distanţa şi să-i ocolesc cât mai mult pe trepăduşii de orice fel. Idiosincrazia era direct proporţională cu statura şi poziţia socială a confraţilor mei, preferând să rămân mai curând un anonim decât să pactizez cu diavolul. Nu m-am deconspirat nici măcar celor ce au văzut în mine cine ştie ce sculă şi mi-au onorat poeziile în paginile revistelor unde aveau atribuţii, cum ar fi Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Anghel Dumbrăveanu, etc.,etc., până în prezent, când tot un anonim mă consider.
Ei bine, faptul că Securitatea, în anii studenţiei, mi-a înscenat un proces mizerabil, care a dus la privarea mea de libertate, şi apoi la o condiţie marginală de supus austriac, până la pensionare, m-a afectat extrem de profund, inoculându-mi spaima în oase şi făcând din mine dacă nu un laş sadea, oricum, un individ veşnic atent la fiecare mişcare făcută. Adoptând, fără să exagerez, condiţia exilului interior. Din această postură am realizat toate poeziile mele până la prăbuşirea criminalului sistemului totalitar.
Or, să ne fie cu iertare, ce mare brânză poate realiza un asemenea om, departe de branşă, mereu la adăpostul propriului bârlog, ca un popândău în veşnică alertă ? Aşa că traseul meu liric prezintă o diagramă de tot râsu-plânsul curcilor, de care nu am a mă mândri. Şi de care, recunosc, mi-e ruşine. Dar, una peste alta, mă socotesc un învingător. Deci, Gaudeamus igitur !