Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Ziua Mondială a Poeziei » DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE? de Gheorghe Stroia

DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE? de Gheorghe Stroia

Sincer, e ca şi cum ne-am întreba: mai aveam, încă, nevoie de aer? E ca şi cum am nega toate adevărurile scrise şi vieţile milioanelor de oameni care au simţit, au gustat, ori au creat poezie. Şi apoi, ce rost am mai avea dacă nu am şti că prin cele câteva cuvinte rostite, am putea deschide cerurile, aducându-i pe îngeri mai aproape? Că ne-am putea purta paşii, încercănaţi, prin Grădinile Raiului, la care altfel nu am fi îndrăznit, niciodată să visăm. Că am reuşi să simţim sub picioare, tălpile arzânde ale Purgatoriului, ce ne-ar conserva sufletele pentru o „mică” eternitate.

Mai avem, oare, nevoie de poezie? Dar, câte lucruri s-au spus şi de ce să credem că nu mai avem nimic a spune? Cum poţi să nu îngemănezi într-o singură respiraţie : veacurile de istorie cu speranţa unei prezente clipe? Cum poţi să fii, altfel, prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp? Cum te poţi îmbrăca, altfel, acoperindu-ţi zdrenţele sufletului, cu haina de hlamidă a nemuririi?

Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat, din ce în ce mai mult, să fie Oameni. Că pe lângă hrana aceea strict materială a trupului (pâinea şi apa vieţii, cum se spune), au nevoie şi de pâinea şi apa imaterială a Poeziei. Ce poate să îţi adape visele, mai mult decât însuşi visul? Sau ploaia aceea, pe care o simţi căzând în culori, peste tine? (O stare – o culoare, o picătură – un vis, un sunet – o armonie). Că anotimpurile nu sunt cicluri, ci sunt părţi ale unei lumi ce se află în tine, în puterea ta. Ce poate să-ţi astâmpere mai mult foamea, decât o cină romantică, alături de Muză? Să-i poţi şopti, din când în cânt, dacă nu un vers, măcar un sunet ? Şi asta o va face fericită!

Am uitat, cu desăvârşire, am uitat! Să ne oprim în loc şi să ne ascultăm respiraţia! Să ne putem lua, măcar pentru o clipă, inima în palme, pentru a-i simţi vibraţiile! Oare am uitat să visăm? Am uitat să trăim? De ce să acordăm lucrurilor banale din viaţa noastră, o exacerbată însemnătate? De ce să facem din rutina cotidiană, motive de îngrijorare, de angoasă, sau chiar de lipsă de apetit pentru viaţă? De ce să ne lăsăm îngropaţi în munţi de noroi, care ne trag la fund, fără şansa de a mai vedea, vreodată Lumina? De ce?

Am uitat să ne despovărăm de haina clipelor neplăcute şi să ne motivăm pentru Viaţă! Am uitat să fim, din când în când, noi înşine! Să ne aşezăm la masă cu propriile noastre gânduri, alungându-le pe cele ce ne fac viaţa : un dat – greu de suportat! Veţi spune că visez şi că, tot ceea ce spun, sunt vorbe ce nu au acoperire sau (pentru mulţi) nici o relevanţă. Dar, de ce să spun că nu trăiesc, dacă mă simt VIU? De ce să mă mint, aruncându-mi sufletul, şifonat, la coşul de gunoi al uitării?

De ce să cred că nu mai pot visa, când acolo…sunt EU! Acolo mă întâlnesc cu mine: demiurg, vis, univers, stare, clipă sau eternitate. Acolo, Îl pot striga, pe nume. Şi mă poate auzi! Acolo, mă întâlnesc cu El. Îmi spune că mă iubeşte şi mă roagă să nu azvârl, într-o oarbă inconştienţă, fărâma de Lumină pe care mi-a dat-o! Mă îndeamnă să fiu Om. După chipul şi asemănarea Sa. Şi pentru asta mi-a dat POEZIA. Nu atât puterea de a o crea (sunt Om – nimeni nu e perfect!), cât puterea de a o simţi. Puterea a mă regăsi, prin poezie! Indiferent dacă e a mea sau a altora.

Cineva spunea că El – Poetul – e spionul lui Dumnezeu! Da, este foarte adevărat! Prin El – Poetul, Dumnezeu coboară pe scările sufletului să aducă liniştea sau furtuna. Prin El – Poetul, Cerul şi Pământul au răbdarea de fi frământate în palme: în palmele muritorului. Prin El – Poetul, omul va fi aruncat pe Cer şi ridicat la rang de Constelaţie!

Stau şi mă întreb, acum: DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?

Oare, ca să fim tot ceea ce altfel, nu putem fi? Oare, ca să evadăm din închisorile trupului şi să ascedem la libertatea Universului? Oare, ca să fim… NOI? Şi ce? Cui îi mai pasă acum de oameni?

Stau şi mă întreb: DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?

Dacă Poezie n-ar fi,

Nici Doină n-ar fi,

Nici Surâs de copii,

Nici Flori, nici Câmpii,

Nici Soare pe zare,

Nici Marea cea Mare.

 

Am fi mai săraci –

De sorți lepădați,

Am fi robi pe veci,

Am fi lespezi reci,

Tăcute fântâne

Cu ape bătrâne,

Munți încărunțiți

Și Sori nenuntiți.

 

Dacă Poezie n-ar fi,

Nici Oameni n-ar fi,

Nici Vise pădure,

Nici Șoaptă, Vorbire,

Nici Glas de vioară,

Nici Dorul de țară.

 

Am fi toți orfani –

Cerșetori fără ani,

Am fi-n lanțuri uitați,

Am fi crinii pătați

Cu sânge jertfit

Și vis jefuit,

Ceruri seci, făr’ de vânt

Lacrimi, făr’ de cuvânt.

 

Dacă poezie n-ar fi,

Nici Moarte n-ar fi,

Nici îndrăgostiți,

Nici amurguri fierbinți,

Nici zori mai albaștri,

Nici zboruri spre aștri.

 

Dar, Poezie există –

De-i veselă, tristă,

De Poeți subjugată,

De doruri călcată,

În inimi curate-I

Senin și Dreptate!

 

Gheorghe A. Stroia

De ziua Mondială a Poeziei – 21 Martie


Etichete: