Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » ION GHEORGHE PRICOP: Ion N. Oprea – Fragilitate

ION GHEORGHE PRICOP: Ion N. Oprea – Fragilitate

În zborul ei către florile câmpului, albina a uitat să revină la stup. S-a aşezat pe o crenguţă cu flori de cireş, nu ispitită de nectar, ci ca să numere dealurile şi văile care au rămas în urma zborului ei. Ce-a apucat-o? se întreabă. Până mai ieri, străbătea două-trei grădini şi-şi umplea trompiţele cu nectar şi polen. Făcea drumul întors, depunea prinosul în căsuţa fagurelui, şi iar pleca: Cât e soare şi lumină/ Nu-s fragila de albină/ Ca ţăranu-s, mai dihai/ Când e treabă, cum să stai?

Toată viaţa a avut INO de muncă. Din zorii vieţii, când, în ipostaza de copil al Priponeştilor, şi-ajuta părinţii la muncile câmpului, trecând prin „şcolile cele înalte“– să-nveţi carte Nică, să ajungi departe, îl îndemna tata – prin câmpiile toride ale ziaristicii, apoi prin hecatombele documentaristicii, săpând ani la rând pe şantierele Cenaclului său la distanţă, iat-l ajuns la vremea senectuţii, satisit de toate văzutele, auzitele, mirositele, gustatele şi pipăitele, frumos împachetate în folia de sclipici a năzuințelor, înfăptuitelor, iubitelor şi trăitelor, şi puse la păstrare şi citire în 56 de cărţi, 10 antologii, peste o sută de colaborări în revistele de literatură şi cultură din întreaga ţară, pentru ca, de la o vreme, să nu-l mai ispitească  marile Drumuri, naturale şi spirituale, pe care, cândva, le călca alături „cu singurătatea“ sa, luând-o „la dreapta sau la stânga“, „străbătând cărările ţării“ şi ale simţirii/cugetării, ci să se adune acasă şi să scrie despre toate cele ce cu mintea le-a gândit, iar cu sufletul le-a trăit. Cu alte cuvinte, viaţa personală la purtător. Asta este cartea Fragilitate, publicată, recent, la harnica editură ieşeană PIM.

Este mult să te laşi sedus de un astfel de ideal? Adică acela de-a aşterne pe hârtie povestea vieţii, aşa cum a perceput-o şi a înţeles-o fiul demnului ţăran de la Priponeşti, apoi intelectualul şi scriitorul de mare forţă care, prin învăţătură de carte, a reuşit să răsucească înspre soare un destin hărăzit, prin naştere, să ducă boii de cap la zăvoi sau să plugărească? Sigur că este extrem de important, mai ales fiindcă viaţa lui INO este picătura în care se reflectă un mod de existenţă aproape exemplar, acela al omului născut şi trăit la ţară, care a învăţat de la natură cum să smulgă rodul ogorului şi al minţii. El este urmaş al lui Niculaie al Morometelui, care, la o amiază de câmp, în vreme ce părinţii somnolează truda, visează la Domniţa Carte, care îl strigă mereu, din ascunzişul minţii şi inimii, şi care îl va face s-o rupă cu ţărănia, pentru a se deda ogorului ideei şi simţirii. Râvna care îl împinge să scormonească, prin scris, straturile lâncede dar şi savuroase ale vieţii plenar trăite, este cu atât mai apăsată, cu cât, asemenea ilustrului Octavian Paler, şi el, ziaristul, documentaristul şi scriitorul cu domiciliul pe Splaiul Bahluiului, îşi murmură, pentru sine: Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie/ Altora s-ar putea să nu le pese(de ce-am fost şi suntem, ca oameni, ca ţară şi popor); Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,/ indiferent de consecinţe.

La vârsta sa, INO nu mai poate fi un erou pe câmpul de luptă din Afganistan. Nici măcar unul care să salveze viaţa unui copil sau a unui bătrân dintr-o casă incendiată. Însă ceea ce face cu pana de scris, în vremurile noastre tulburi, parcă este la fel de înălţător şi curajos. Să mă explic: marele intelectual, care ne-a obişnuit cu materiale de tot interesul, publicate prin revistele de literatură şi cultură ale ţării, îşi permite, în contextul globalizării, al multuculturalismului şi politicii corecte americane, ce, în exerciţiul hei-rupist şi trompetizat de europenizare, ne este servit odată cu îmbucăturile, dimineaţa, la prânz şi seara, el, deci, INO, îşi permite să vorbească, să pună în dezbatere, să aducă în prim plan problema tradiţiilor şi obiceiurilor, a sentimentelor şi simţămintelor, a gândurilor şi ideilor care au animat modul de viaţă românesc dintotdeauna, oglinda morală şi spirituală a unui popor, despre care, cândva, se dusese vestea în Europa, pentru bunătatea, pentru înţelepciunea şi ospitalitatea lui. Da, acum face autorul ieşean acest lucru, când valorile înălţătoare ale românului sunt dezavuate, blasfemiate, când Dragobetele este înlocuit cu Sfântul Valentin, căsnicia între bărbat şi femeie, cu cea între bărbat cu bărbat/ femeie cu femeie, când spiritul naţional este o ruşine a literaturii, iar Eminescu o hrană sufletească transformată în rahat, când romanul sănătos, de sorginte mioritică, este înlocuit cu Solenoid-ul lui Cărtărescu, iar poezia, sfântă şi emblematică, de la poeţii Văcăreşti, până la Cezar Ivănescu, aruncată în derizoriu, de cine alţii, decât de corifei ai bancului şi hlizelei slinoase în literatura contemporană, care au ridicat acolo unde trebuie Levatul aceluiaş geniu răsfăţat, acum, când nu mai avem Patrie română, ci un loc din care confraţii fug ca de la o casă arsă, iar naţiunea noastră sfântă, pentru care s-a făcut România Mare, pentru care s-au jertfit sute de mii de eroi, a devenit o naţie, da,  acum, INO vine şi spune că trebuie să ne preţuim Bătrânii, căci ei sunt cei mai buni şi întrebaţi/ sfătuitori şi ajutoare/ de valoare/ ale preotului cătunului; că suntem ceea ce vorbim: români de limbă românească, strămoşească; ea, limba, este pâinea noastră cea de toate zilele, pe care o mâncăm prin comunicare/ scris sau virtual/ prin calculator sau cu „coduri asumate“, gesturi, ridicări de umeri,/ clătinări din cap,/ clipitul din ochi,/ prin mişcarea mâinilor/ sau a buzelor.  Nimic mai adevărat şi mai temeinic, precum limba unui popor: Dispare-va România?/ Niciodată limba! Este curajos autorul, fiindcă la masa lui de bătrân creator, pregetă să înalţe cântecul de lebădă al civilizaţiei noastre rurale, să vorbească despre dărâmarea mitului satului şi al ţăranului român verde, fără de care România profundă va scârţâi rău de tot. Sau, cine ştie? Poate nici nu va mai exista. Şi mai dă INO o notă de cutezanţă prin aceea că, sub haina poeziei, încearcă un discurs firesc, natural, pe înţelesul tuturor şi, totodată, usturător de adevărat. Un discurs-avertisment, dacă în România de astăzi mai este cineva care să se simtă avertizat pentru direcţia-pacoste înspre care se îndreaptă ţara.

Pământul strămoşesc, cel pe care guvernele de după 1989 îl tot vând străinilor, este zestrea de aur a naţiunii: pentru pământul de-acasă/ a luptat şi răzeşul şi mijlocaşul../fraţii şi părinţii noştri,/ pe fronturi diverse;/ pentru ce ar mai lupta astăzi românul,/dacă,/ Ferească Dumnezeu,/ ni s-ar ataca hotarele?

În viaţa spirituală a românului la zi s-a strecurat bâlbâiala, surogatele, zeflemeala, risipa, dar, la loc de cinste, pe firmamentul cinstei şi onoarei bunului român mai strălucesc zicerele şi proverbele străbunilor, chintesenţă de înţelepciune şi prevedere: Unde-s cele zicători/Care ne dădeau fiori/ Şi un sfat adevărat/ pentru neuitat?…

Aceeaşi cinste şi onoare o acordă obiceiurilor vechi, ritualurilor, cum ar fi tăiatul porcului de Sfântul Crăciun, sau cel al înmormântării: Pe-nserate toaca bate/ mîine-i sărbătoare, este slujbă mare,/ şi înc-o-nmormântare,/ ultimul bătrân/ – se pare-/ din vremea părinţilor,/ pleacă-n lumea sfinţilor…

Într-o lume a contrastelor şi-a inventării de noi valori morale, sufletul individului pare o pasăre strivită de propria colivie. El este fragil, supus vânturilor neprielnice şi suferinţelor, în primul rând cele de natură afectivă. Amintirile potopesc eul, mai ales atunci când în zare apare şi spectrul bătrâneţii şi morţii. O simpatie pasageră, chiar dacă acoperă spiritul unei scriitoare, nu poate înlocui soţia, tovarăşa de viaţă, care, pretimpuriu, s-a grăbit să plece la cele sfinte. Fii şi fiicele uită să mai treacă pe la casa părintească, se ascund după ocupaţiile lor zilnice, nerecunoscând că viaţa propriilor bătrâni le este insuportabilă.. Astfel mor, mai întâi, bunicii, apoi şi părinţii. Iar, odată cu ei, satele. O strofă din poezia Schimbări, reflectă sugestiv ideea: Câţiva,/ întorşi de la oreaş,/ îmbătrâniţi şi ei,/ au nimerit tot la cimitir,/ că din bătătură le-au plecat şi lor/ vacile şi găinile,/vai de satul şi casa în care/ nu se mai aude cocoşul cântând,/ câinele lătrând,/ vaca mugind,/ pisica zgâriind la uşa/ stăpânului…

Fragilitate se vrea o carte de poezie. Dar autorul este conştient de dificultatea trecerii de la exprimarea în eseu, proză, document, la cea făcută pe calea versului. Toţi scriu poezie,/ajutându-şi muzele/ numai tu, istorie,/ în subsolul hrubelor/ înghiţând tot praful/ sedimentelor/ Meditând,/ am hotărât:/ gata cu hârtiile / azi încep cu versurile,/ cum fac foarte mulţi/ şi-adun-succesele!  Adevărul este că cei pe care îi interesează neapărat izbânzile, din scrisul de poezie, şi nu dobândirea unei forme de mărturisire în faţa propriului eu, se trezesc cu succesurile. Din păcate, asta-i moda la români. Merge şi aşa!

La INO poezia nu constă în mijoacele specifice de expresie, cât în sinceritatea mărturisirii, în forţa copleşitoare a unor sentimente, cum ar fi regretul, duioşia, prietenia, onestitatea trăirii în suferinţă. Dar sunt şi texte care ridică fruntea şi ne dau ceea ce doreşte autorul: poezie curată. Iată un exemplu: Vântule,/ zvăpăiatule,/ Unde mi-ai umblat toată vara,/ că te-am tot strigat,/ şi te-am aşteptat,/ să ne-aduci o pală/ de aer răcoros/ să ne mângâi fruntea,/ cu un gest duios…Vântule sălbatic,/ totul ai distrus,/ şi speranţa noastră/ pe pustii s-a dus.

Încheiem aceste scurte consideraţii despre excursul spiritual al lui Ion N. Oprea, sub formă de poezie, asigurându-l că l-am însoţit pe parcursul tuturor celor 245 de pagini ale cărţii, şi-i mulţumim că ne-a făcut, alături de el, să retrăim sentimente dintre cele mai alese, din galeria solitudinei, nostalgiei, dar şi al speranţei. În fond, în asta constă gustul parfumat al unei reuşite cărţi de lectură.

Ion Gheorghe Pricop

 

Huși, 26 februarie 2016