Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Ştiaţi că » Întâmplări cu haz din viața… scriitorilor de Prof. Bianca Roșu

Întâmplări cu haz din viața… scriitorilor de Prof. Bianca Roșu

        Scriitorul Ion Luca Caragiale deținea o casă de vacanță, la țară, unde se retrăgea, în liniște, de fiecare dată când dorea să scrie ceva. Primarul comunei, de câte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de propuneri de investiții, la care se presupunea că trebuie să participe, în calitatea sa de consătean. Cum lui Caragiale nu-i plăcea, mai ales că detesta să-l întrerupă cineva din actul creației, reușea să-l șocheze mereu cu răspunsurile sale nepremeditate.

         Într-o zi, primarul îi bate în poartă, având rugămintea să contribuie material la construirea unui gard, în jurul cimitirului comunal. Imediat, însă, răspunsul lui Caragiale, l-a dezarmat:

         -Pentru asemenea lucru nu dau niciun ban. Cei care se află afară nu se grăbesc să intre, iar cei aflați acolo n-au cum să mai iasă. În consecință, n-aveți nevoie de gard!

         Cezar N. T. Orășanu, poet și publicist, autor de epigrame și pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcărești, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orășanu scria câte un articol violent sau atingător de Vodă, își trimitea imediat salteaua, plapuma și pernele la Văcărești. Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă pamfletistul îi răspundea:   ,, – Nu-ți fie teamă, o să primești și ordinul peste câteva ceasuri’’. Fapt ce se adeverea întotdeauna…

         Ziarisul și prozatorul Anton Bacalbașa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre numeroșii invitați, se afla și un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schițe satirice în care scriitorul demasca tarele vieții cazone. Fără să știe că scriitorul se afla chiar în fața sa, generalul indignat amenința că îl va chema pe autor în fața justiției pentru injurii aduse corpului ofițeresc, la care Bacalbașa a intervenit: ,,- Lăsați-l, domnule general… Cine știe ce amărât o fi și scriitorul ăsta. Nu vedeți? Până și numele îl are ca vai de capul lui: ba cal, ba șa!’’

         Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi: ,,- Auzi, nene Iancule, nerușinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit și idiot. ,,- Când, stimabile? l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat. ,,- Acum o oră’’. ,, – Ce măgar!’’ a exclamat Caragiale. Apoi, luându-l gura pe dinainte: ,,- Totdeauna a fost în întârziere, neisprăvitul acesta!

         Scriitorul și  criticul literar francez Frederic Beigbeder fusese
invitat la un dineu, cu ocazia aniversării unui prieten. Frederic devine rapid centrul atenției mondene. Fiind lăudat peste măsură de un tânăr debutant, care spera să afle în cinci minute secretele condeiului de succes, scriitorul ,,îi servește” o replică neașteptată:
,,- A scrie înseamnă a face o plângere…. Nu e mare diferența între un roman și o reclamație făcută la poștă!’’

         Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atracție la masa unor aristocrați. Amfitrioana, cunoscută pentru inteligența sa cam șubredă, făcu imprudența să-l întrebe: ,,- Spuneți-mi, vă rog; am auzit că peștele regenerează materia cenușie. Ce pește mă sfătuiți să mănânc?’’ Atunci Shaw răspunse prompt: ,,- Balena!’’

         Căsătoria lui Socrate, filosof al Greciei Antice, cu Xantipa a stârnit o multitudine de comentarii, în cercul apropiaților. Se știa că este o femeie foarte rea și permanent arțăgoasă. Xenofon afirma despre ea că ar fi fost ,,cea mai insuportabilă dintre făpturile care au existat, există sau vor exista vreodată”. Deși conștient de toate acestea, Socrate continua să aibă o răbdare supraomenească.

          Într-o zi, în timpul unei dispute conjugale, care se concretiza, ca de fiecare dată, cu urlete, jigniri și obiecte sparte, Socrate, nemaiputând rezista, își ia haina și pălăria și iese ușurel din casă. Xantipa, care îl auzise când plecase, umplu o găleată cu apă și, când acesta trecea pe sub balcon, i-o vărsă toată pe față. Vecinilor, care ieșiseră din case și asistaseră la scenă, Socrate le spuse calm:

          -După tunete și fulgere, trebuia să vină și-o ploaie…

prof. BIANCA ROȘU