Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » Nefericita copilărie a Elenei Farago, cea care îi iubea atât de mult pe cei mici

Nefericita copilărie a Elenei Farago, cea care îi iubea atât de mult pe cei mici

Elena Farago s-a născut pe 29 martie 1878 la Bârlad în casa părinților săi, Anastasia și Francisc Paximade. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite.

Mica Elena își petrecea timpul mai mult cu Antoaneta, cel de-al treilea copil al familiei, față de care avea nu numai un atașament frățesc, dar și un devotament de mamă. Cu ea, citea și recita poeziile învățate la școală și tot cu ea, fire bolnăvicioasă, în orele libere cânta. Înclinarea către cei slabi și suferinzi s-a manifestat la ea deci de timpuriu, iar trăsătura de caracter luată de la mama sa se va accentua mai târziu, devenind un element de bază al trăirilor lirice.

Încă de mică avea un dezvoltat simț al frumosului. O atrăgea tot ce era armonie de forme, de sunete, de culori. Atașamentul de Antoaneta se explică poate, în mare măsură prin bunătatea poetei, dar nu mai puțin prin cultul frumosului. „Era cea mai frumoasă, nu numai dintre noi, dar dintre toți copiii pe care îi cunoșteam”. ”Mama era delicată, albă cu păr șaten, ochi frumoși și mâini cum nu am mai văzut. Când am găsit-o pentru prima oară spălând vase, mi-a fost aproape rău fizicește. M-am repezit și i-am luat vasele din mână și de atunci când veneam de la școală, făceam eu tot ceea ce era greu și urât în gospodărie”. Până la școală copilăria i-a fost aproape de poveste: lungi plimbări cu trăsura, cu echipaje somptuoase, cu părinți sau doar copiii singuri, vor rămâne întipărite în mintea poetei.

Nu împlinise șapte ani când a fost dată la școală. În 1884 e înscrisă la pensionul Varlaam din Bârlad, apoi la pensionul Drouhet. Pentru prima oară părăsește casa părintească, jocurile și obiceiurile care îi fermecaseră copilăria. Cel dintâi contact cu școala a pus-o în situații neobișnuite. Viața în comun cu un număr însemnat de colege o impresionează deosebit, în special masa comună. Se simte bine totuși, leagă prietenii statornice și cu drag își va aminti de „fetele mele”. Mult mai precoce decât colegele, bună și blândă, corectă și prietenoasă, Elena Farago nu putea culege decât simpatii pe care le merita. Cum însă de la un timp afacerile familiei mergeau prost, lipsurile încep să se facă simțite. O lovitură grea a fost îmbolnăvirea bruscă a mamei în 1890 și într-un final moartea. În astfel de împrejurări continuarea învățăturii la pension devine imposibilă.

Cu strangere de inimă își părăsește colegele pentru a urma școala primară publică în clasa a treia. În 1886-1887 frecventează școala de stat sub direcția doamnei Neagoe. Și aici se dovedește pasionată de aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când termină școala primară era deja o copilă deosebită de celelalte. Mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe, Elena încheie primul capitol al învățăturii sale în 1888, când avea zece ani. Înscrisă la clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, dintru-nceput atmosfera școlii i se pare rece, neprimitoare, agravată de situația umilitore în care erau puse uneori elevele de către directoare și profesoarele lor. Astfel, de unde venise cu dragoste de învățătură, Elena se vede dezgustată de ea, refugiindu-se în lumea cărților, a lecturii. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea. Privațiunile se țineau lanț și necazurile îi slăbeau pe fiecare. Boala se cuibărește tot mai mult în casa lor și seceră pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mamă. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, o copleșesc, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.

După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Firul învățăturii se rupe când abia începuse să se toarcă. Lovitura trebuia suportată însă. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era ”mamă și soră” și nimeni ”nu mă întreba ce mă doare”. Puținele prietene ale familiei, după ce o înconjoară câtva timp cu afecțiunea lor, o părăsesc, lăsând-o singură. Se regăsește doar în cuvintele lui Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, Tolstoi, Turgheniev sau Goethe. Urmărea cu interes polemicile din artă, simpatizând mișcările moderniste, în special impresionismul. Citea regulat ”Contempotranul”, ”Literatură și știință”, „Viața”.

În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme. La 12 ani o pagină zbuciumată a vieții se închidea și o alta mai tristă și mai dureroasă i se deschide înainte.

”În dorul celor două vorbe
Atâția ani am mers plângând
Dar vezi, pribeagul cărui nimeni
Nu i-a întins în drum o mână
Pricepe azi din șoapta-n care
Durerea lumii se îngână,

Că nimeni nu mângăie bine
Ca cel nemângâiat nicicând”

Sursa: istoriepescurt.ro