Și te-am strigat, în visu-mi, deodată,
Prin abur dens, de-un alb imaculat,
Că mi-ai căzut la inima-mi vibrantă
Și-obrazu-ți palid brusc s-a luminat.
Precum e crinul, ființă-adorată,
E dragostea crescută dintre spini,
Cu aroma ei inima-ți îmbată
Și nici nu simți când calci pe mărăcini.
Noaptea își toarnă ploaia ei de stele,
Cunună peste părul tău bălai,
Iar razele se scurg ca niște perle
Pe chipul tău serafic de din rai.
Într-un târziu, când zorile se varsă,
Și te trezești din visul auriu,
Ți se chircește inima și, arsă,
Viața-ți toată este un râu pustiu.
Mangalia, 10.04.2016