Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TEATRU » DUMITRU DĂNĂILĂ: Douăzeci de ani de teatru la Buzău – MAGNIFICA FAMILIE A SCENEI

DUMITRU DĂNĂILĂ: Douăzeci de ani de teatru la Buzău – MAGNIFICA FAMILIE A SCENEI

      Stropii anemici, răzleţi, de ploaie iminentă nu mă speriaseră, putea să fie orice dezlănţuire de natură, nu aveam cum să lipsesc de la sărbătorirea a douăzeci de ani de teatru la Buzău. Mă îndreptam spre evenimentul festiv de la 10 aprilie cu aceeaşi emoţie de acum două decenii când,  în clădirea fostei Şcoli pedagogice de fete, unde se amenajase o sală de spectacole modernă, cochetă, se bătea gongul inaugural al Teatrului buzoian cu piesa „Omul cu mârţoaga” a lui George Ciprian.

         La intrarea în foaier, mi-a fost prinsă la reverul hainei, la fel ca tuturor celor care au venit în acea zi la marea sărbătoare, insigna aniversară, de care eram tare mândru. Eu, un simplu spectator, simţeam în acel moment că fac, într-un fel, parte din marea familie a teatrului. Era sentimentul care avea să mă urmărească în toată acea seară de neuitat.

         M-am regăsit, întâi, în „Cartea teatrului” de Marin Ifrim, apariţie editorială de excepţie în ceea ce priveşte conţinutul şi realizarea grafică, lansată înainte de spectacolul programat pentru seara aniversară. Oricât se vorbeşte acolo despre Paul Ioachim, primul director al Teatrului buzoian, despre mari actori care au răspuns invitaţiei de a juca pe scena celui dintâi teatru de proiecte din ţară, cum sunt Emil Hossu, Tamara Buciuceanu, Stefan Bănică Jr., Sebastian Papaiani, Diana Lupescu, Mircea Diaconu, Radu Panamarenco, Adriana Trandafir şi alte nume care produc emoţii chiar şi la simpla înşiruire a lor, mi-am găsit locul în carte şi eu, spectatorul. Fiindcă pe mine au vrut aceste mari personalităţi să mă simtă aproape, să mă emoţioneze, să mă educe, pe mine au vrut să mă facă să gust din paharul cu fericire, fie şi numai în timpul cât evoluau magistral în faţa mea.

         Mi s-a rezervat apoi un loc de onoare în cuvântul profesorului Stelian Grigore, care a vorbit patetic şi înrâuritor despre carte şi autorul ei, despre instituţia teatrală în ansamblul culturii buzoiene. Nu m-a ocolit nici Marin Ifrim, cel care a scris cartea în timp şi mi-a oferit astfel plăcerea de a citi fragmente din ea în presa locală. Nu mă îndoiesc în niciun fel că numai cu gândul la mine a dezlegat sacul cu amintiri dintr-o viaţă petrecută în preajma scenei şi le-a prins în „Cartea Teatrului”, prima, după cum spune autorul, fiindcă m-a încredinţat că vor urma şi altele.

         Mie mi s-a adresat, înainte de toate, doamna Gina Chivulescu, directorul Teatrului „George Ciprian” când, puternic marcată de eveniment, a deschis sărbătoarea de mare semnificaţie pentru cultura buzoiană. În aplauzele mele au primit diplome şi plachete omagiale Sebastian Papaiani şi Diana Lupescu, în faţa mea au lăcrimat şi unul şi altul când şi-au amintit de primul spectacol la Teatrul din Buzău. Pe mine, spectatorul, m-a elogiat Sebastian Papaiani când vorbea despre publicul elevat, care ştie să guste actul artistic. Înainte de toate,  Ion Bătinaş pe mine s-a bucurat să mă regăsească neschimbat după douăzeci de ani, aşa cum spunea în cuvântul rostit la primirea diplomei şi plachetei omagiale.

          La mine s-au gândit, desigur, renumiţii actori când au urcat pe scena buzoiană, dar şi oamenii nevăzuţi, cei din spatele scenei, de la sunetist la sufler, cei care fac în aşa fel încât în lumina rampei totul să se petreacă normal, fără probleme. Cu gândul la mine au lucrat, desigur, pentru creşterea rolului Teatrului în viaţa culturală a Buzăului numeroasele instituţii cărora li s-au acordat diplome şi medalii aniversare. Tot pentru mine şi-au dovedit generozitatea o mulţime de sponsori ai Teatrului.

         În sfârşit, cu gândul de a mă bucura pe mine, a urmat spectacolul cu piesa „Fii cuminte, Cristofor!” pe care, scăpat de emoţiile marii sărbători din viaţa Teatrului buzoian, eu, spectatorul, am urmărit-o cu sufletul la gură, aşa cum mi se întâmplă mereu de douăzeci de ani încoace.

         Fără să iau în seamă ploaia măruntă, sâcâitoare, mă îndreptam spre casă cu bucuria în suflet că fac parte din familia Teatrului buzoian. În acea seară de sărbătoare am înţeles mai bine ca oricând cât de unită, cât de legată prin mii de fire este această familie magnifică, am înţeles că teatru nu însemnă doar dramaturgi, regizori şi actori, doar ce se petrece pe scenă. Ce se petrece în afara ei, astfel încât, în lumina reflectoarelor, totul să fie o fascinantă poveste, e tot atât de important.

DUMITRU DĂNĂILĂ