Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » ATITUDINI » Drept la replică. Ce avem noi a pierde sau ce avem a câştiga?!…

Drept la replică. Ce avem noi a pierde sau ce avem a câştiga?!…

În ultima vreme m-am tot gândit şi răzgândit de ce este omul, în general, atât de ambiţios, de vanitos şi de pătimaş?… În definitiv, ce este a lui pe acest pământ ca să-și exercite simțul posesiei și al proprietății într-un asemenea hal?… De ce atâta micime sufletească concretizată și materializată în multe și diverse împrejurări!?… Bunăoară, ne place să contestăm tot ce face și are celălalt, dintr-un spirit de mândrie feroce!… Ce casă are, ce mașină are, ce funcție are, ce zice, ce scrie, de ce are, de ce zice, de ce scrie?!… Și din acest motiv sau această cauză ne apucăm, multă implicare, să-l contestăm, să-l discredităm, să-l bârfim, să-l judecăm, cu alte cuvinte, să-i „purtăm sâmbetele” oriunde și oricând, în tot ceasul și în tot locul, pretutindeni și aiurea!… Și toate acestea numai din cauza micimii noastre sufletești, și, culmea, mai nou, au această „calitate” şi oameni citiţi şi mai puţin citiţi şi învăţaţi şi mai puţin instruiţi şi sus puşi şi jos puşi, în sfârşit, din toate categoriile sociale, intelectuale şi culturale!…

Mai nou, pe toţi ne „preocupă” soarta celuilalt, ce are ce nu are, ce mănâncă, de ce mănâncă, unde şi cu cine mănâncă sau petrece, de ce el şi nu eu, de ce aşa şi nu altfel, de ce aici şi nu dincolo, de ce acum şi nu atunci?!… Sau, cu alte cuvinte, ia te uită acela ce a făcut, celălalt ce a zis, ăstalalt ce a scris!… Şi, iată, în felul acesta, poate fără să conştientizăm ori să ne dăm seamă, ne cultivăm şi dezvoltăm la maximum toată micimea sufletească de care este omul în stare şi care nu este nici mică nici puţină, uitând faptul că „ai Domnului suntem” neavând nimic care să fie cu adevărat al nostru, fiindcă toate, inclusiv viaţa, lumina zilei sau farmecul şi liniştea nopţii ne sunt oferite şi dăruite de Dumnezeu!… Nici măcar talanţii sau talentele pe care noi, nu facem decât să le cultivăm şi le punem în mişcare şi în lucrare, nu ne aparţin nouă ci ne sunt date nouă de la Tatăl, de la Fiul şi de la Duhul Sfânt!… Şi atunci, de ce atâta patimă, vanitate, invidie şi frustrare fraţilor?!… La ce bun? La ce folos? Cui foloseşte cu adevărat toate acestea?!…

Făcând şi săvârşind noi toate acestea uităm, de fapt, că „defilăm separat şi pierdem în comun”, că în fond, ne dezumanizăm ca persoane, ne răcim sufletele şi ne împietrim inimile şi „atunci când nu va mai fi cărare de la un vecin la altul se apropie sfârşitul”… Şi, deci, pentru ce toate acestea, când am putea trăi în pace, bună înţelegere, armonie socială, bună convieţuire şi autentică înţelegere unii cu alţii?!… În definitiv, ce avem a pierde sau ce avem a câştiga unii de la alţii în felul acesta?!… Absolut nimic, dimpotrivă!… Nu facem altceva decât să ne exacerbăm toate complexele şi frustrările de care suntem în stare, să ne dezgolim şi să ne arătăm toată micimea sufletească de care suntem în stare şi care este una uimitoare şi frapantă!… Nu mai zic de micimea sufletească, invidia şi frustrarea consumată în cadrul aceleaşi bresle şi profesii, unde este, cu adevărat, „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”!… Dar să nu uităm un singur lucru: că toate acestea ne pot arunca pe noi „în întunericul cel mai din afară”!…

Trecând la un fapt concret, în ceea ce mă priveşte pe mine, în mod direct şi personal, m-au tot acuzat, unii şi alţii, ba că am scris foarte mult şi foarte repede, adică într-o perioadă foarte scurtă de timp, ba că nu am scris bine, ba că am preluat fără să citez corect, ba că am plagiat de-a dreptul; fiecăruia dintre cei care m-au acuzat de aşa ceva, le-am explicat exact şi precis cum stau lucrurile în realitate, demonstrând cu probe şi dovezi, le-am explicat că, într-adevăr, într-o vreme am scris şi publicat mult şi, bineînţeles, mai mult ca sigur, că am şi greşit, însă nu am făcut-o într-un mod intenţionat, că, între timp, m-am retras, spre a nu deranja şi incomoda pe nimeni, cu atât mai mult a tulbura sau sminti pe cineva…

Căci am observat că am destul de mulţi „admiratori”, preocupaţi foarte mult de soarta mea, de ceea ce citesc, de ceea ce scriu, mai mult, au implicat şi instituţia în care lucrez, pentru a vădi o frustrare şi o răutate în plus, fiindcă toţi cei care au făcut acest lucru sunt mari promotori ai eticii şi onestităţii, intelectuale, culturale şi sociale…

Toţi aceşti distinşi oameni de cultură şi spirit s-au grăbit să facă publică toată această poveste, fără să mă contacteze, întâi de toate, pe mine – împricinatul şi acuzatul, în mod direct şi personal, aşa cum ar fi fost corect şi firesc!… Tuturor acestora le-am răspuns, am (re)corectat textele sesizate/reclamate, unde a fost cazul am dat erată precum şi explicaţiile de rigoare, totodată am precizat faptul că au fost foarte multe situaţii în care au fost preluate diferite texte de pe diferite pagini web, fără a mi se aduce la cunoştinţă, fără a mi se cere acordul sau a fi menţionată sursa de unde au fost preluate; da, recunosc faptul, că s-au făcut şi lucruri cu adevărat neprofesioniste, am încercat să repar situaţiile în cauză, atât cât mi-a stat în putinţă, dar nimic, zadarnic totul, căci dumnealor au rămas, neclintiţi şi reci, în convingerea şi atitudinea lor, căci, cum poate un funcţionar public al Statului să scrie şi să publice atât de mult, cum ar îndrăzni unul ca acesta, să aibă (şi) asemenea preocupări, culturale, spirituale!…

Prin urmare, au postat, au lăsat şi chiar au înmulţit sau cultivat acuzele de acest fel, în mediul virtual, pentru a vedea toată lumea ce mare lucru au descoperit ei şi câtă dreptate şi reparaţie au făcut domniile lor prin aceasta; au venit cu informaţii incorecte şi incomplete, cu injurii şi calomnii, pentru a fi cât mai convingători în demersul lor; nu a mai contat dacă am făcut şi ceva bun pe lumea aceasta, nu, tot ce contează sunt aceste derapaje şi incidente, pentru care nu mai există iertare, redresare şi remediere!…
Şi totuşi, nu aş vrea, aici şi acum, să-i nominalizez pe toţi aceşti observatori, fini, competenţi şi eficienţi, ai scrisului românesc, postcomunist şi contemporan, cu toate că dumnealor au făcut-o cu foarte multă râvnă şi zel. În sfârşit, ne ştie Dumnezeu pe toţi, cu toate ale noastre, bune şi rele!… Ceea ce vreau să le precizez însă, este faptul, că acolo unde şi când am greşit, am recunoscut şi mi-am cerut iertare de la persoanele respective – stau în acest sens, mărturie, toate e-mailurile primite pe această temă!… Totodată, mai vreau să precizez faptul că eu nu am fost niciodată retribuit pentru ceea ce am scris şi publicat, că tot acest demers publicistic al meu l-am făcut pur şi simplu, că nu a avut un alt rost şi scop, decât acela spiritual – misionar şi apologetic – mărturisitor, în virtutea calităţii de fiu al Bisericii. Atât şi nimic mai mult!…

În concluzie şi încheiere, acum în Sfântul şi Marele Post al Paştilor, acolo şi atunci unde am greşit regret foarte mult şi îmi cer sincer iertare, pentru restul însă, vă rog respectuos, să fiu lăsat în pace, pentru care fapt v-aş fi profund recunoscător!…

P.S. Şi mai am o singură rugăminte, apelând la onestitatea dumneavoastră, ce vă caracterizează: Dacă tot aţi publicat tot felul de acuze la adresa mea, postându-le pe tot felul de pagini web şi blogg-uri, fiţi amabili sau corecţi şi publicaţi, vă rog, şi acest drept la replică!… Vă mulţumesc anticipat!

Stelian Gomboş

http://steliangombos.wordpress.com/author/steliangombos/